Nostalgie desuetă

Practic pot să spun că m-am născut comunist. De fapt lucrurile au început când aveam aproape 5 ani, stăteam pe trotuarul Străzii Mari din Buhuși, ținut de mână de tatăl meu și priveam trupele sovietice care intrau in oraș. Era în preajma sărbătorilor de toamnă, evreii se pregăteau pentru Noul An, un ofițer sovietic, evreu, a intrat în sinagogă și a felicitat, în idiș, enoriașii.

Atunci tatăl meu mi-a spus o vorbă (n-aș putea spune că țin minte momentul, dar sunt convins că el a existat) care nu-mi iese din minte nici până azi: ”Dacă nu erau ei, noi eram de mult transformați în săpun!”

A propos, aprigii mei critici îmi aduc la cunoștință tot timpul că la vremea aceea nu se cunoșteau toate ororile comise de hitleriști, dar eu așa îmi aduc aminte…

Apoi a venit ziua în care un coleg, eram în clasa a cincea, mi-a strigat în față ”jidan”, iar eu i-am ripostat pe loc (episodul acesta nu poate fi atacat, e încă viu în memoria mea) atrăgându-i atenția că ura de rasă e interzisă de constituție.

Într-o seară de sfârșit de august, în 1955, am plecat cu tatăl meu la Facultatea de medicină pentru a vedea rezultatele examenului (de fapt concursului) de admitere. Când mi-am văzut numele pe listă, tatăl meu mi-a spus: ”Vezi, acesta e comunismul adevărat! Tu vei fii student, aici în România.” Fraza acesta avea ca fundal evenimentele petrecute în urmă cu exact 30 ani, când tatăl meu, student la medicină la aceeași facultate și în aceeași curte, fusese bătut crunt de legionari, nevoit să-și retragă actele și să plece la Praga, unde cu ajutorul rudelor din Argentina și-a terminat studiile în medicină la Universitatea Germană din capitala Cehoslovaciei de atunci.

Lenin scria odată (voi fi scuzat că citez pe acest individ, urât de imensa majoritate a omenirii) că stângismul e boala copilăriei comunismului. Parafrazându-l, voi spune că pentru mine comunismul a fost boala copilăriei și adolescenței mele.

De o asemena boală ori mori, ori rămâi handicapat pentru restul vieții, sau dacă ai noroc te vindeci și dezvolți anticorpi care nu-ți vor mai permite să te molipsești niciodată de microbul acesta. Din fericire eu m-am vindecat radical și definitiv.

La un moment dat am înțeles regulile jocului și nu m-am mai lăsat păcălit. De fapt am jucat în continuare, respectând acele reguli obligatorii, pentru a răspunde corect instinctului meu de conservare, dar nimic mai mult. Totul devenise foarte clar și fără drept de apel.

Să fiu sincer, ceva totuși a rămas. E vorba de personalitatea celui care, direct sau indirect, a salvat evreimea română (adică pe mine și părinții mei) de exterminare totală. Stalin. Iosif Visarionovici. Soarele popoarelor. Tătucul.

Treptat ieșeau la iveală fărădelegile celui care pentru tatăl meu era cel mai democrat om din lume pentru că el, Stalin, ucidea pe toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, religie, credință politică sau sex. Era adevărat, dar nu mă puteam opri de a vedea lucrurile sub un unghi egoist-etnic și să-mi spun: el ne-a salvat, deci a făcut și ceva bun în viață. Dar și această restrânsă autoîndoctrinare a dispărut cu desăvârșire în momentul când am citit despre planurile marelui dascăl, cu puțini ani înaintea obștescului său sfârșit, de a extermina resturile evreimii sovietice, cei care scăpaseră de cuptoarele și gloanțele hoardelor naziste.

Din acel moment orice legătură sentimentală dintre mine și comunism a fost definitv îngropată, la niște adâncimi sufletești de unde nu mai există nicio șansă de a fi scoasă la suprafață.

Azi sunt convins că nu sunt unicul care a trecut prin toate aceste etape. Marea majoritate a contemporanilor mei ori nu s-au îmbolnăvit de boala comunismului, ori cei care au rămas în viață după crunta boală s-au vindecat ca și mine, iremediabil și pentru totdeauna.

Ah, de fapt lucrurile nu stau chiar așa. Mai sunt unii care au schimbat placa, au renunțat la termenul de comunsim și l-au înlocuit cu socialism, adică ei rămân plasați pe partea stângă a evantaiului politic, poate fără să-și dea seama că de fapt microbul e același, doar a trecut câteva mutații genetice pentru a împiedica identificarea în ”laboratoarele de specialitate”.

Personal, eu sunt împăcat cu această situație. Celor care au rămas ”acolo”, adică pe partea stângă, li s-a oferit nu o dată șansa de a se vindeca și dacă nu au făcut-o, ei nu pot invinui pe nimeni pentru propria lor miopie politică.

Dar cele citite în ziar în urmă cu câteva zile m-au făcut să deschid calculatorul și să încerc să împărtășesc cu cititorii BAABEL-ului gândurile care nu-mi dau pace. E vorba de un sondaj efectuat nu de mult printre cetățenii Rusiei de azi. Li s-a pus o singură întrebare: care e atitudinea fiecăruia în privința lui Stalin.

Răspunsul m-a șocat profund. Aproape jumătate din cei chestionați, majori și vaccinați, bătrâni și tineri, au declarat că îi poartă un deosebit respect și (luați aminte!) îi simt lipsa!

Și acu’ să stăm strâmb și să judecăm drept, cu toată obiectivitatea necesară. Oare ce-i face pe acești cetățeni ai fostei mari Uniuni ai Republicilor Socialiste Sovietice să ducă dorul monstrului care după unele statistici a omorât mai multe ființe umane decât Hitler?

Dicționarul Oxford definește nostalgia ca ”un dor sentimental și o afecțiune deosebită pentru o perioadă din trecut”. Eu aș adăuga o notă suplimentară: nostalgia pentru o anumită perioadă de timp nu poate exista decât atunci când poți șterge din memorie aspectele ei negative, rămânând doar cu amănuntele frumoase care au contribuit la propria ta stare de spirit în acea vreme.

Acest mod de a explica nostalgia îl găsești deseori în literatură. Dorul de patria care ți-a jucat numai feste, dar e patria ta, nostalgia după o căsnicie nereușită care a ajuns la divorț, dar care a început frumos, o legătură sentimentală și sexuală perfectă, care însă nu a dăinuit.

Și atunci, cum poate vedea și interpreta cetățeanul Rusiei de azi perioada stalinistă, de cruntă teroare, de lipsă constantă de cele mai elementare condiții de existență, cu Gulagul în care au pierit milioane de nevinovați și închsiorile pline de nenorociți care nu aveau habar pentru ce fuseseră închiși?

Oare de câte ori va trebui să repet că nu sunt psiholog de meserie și că toate comentariile mele în acest domeniu au un puternic iz de amatorism? Dar nu am încotro, pentru că rezultatele sondajului amintit necesită o discuție care are multe laturi psihologice.

Încercând să caut explicații, am găsit doar trei, deși sunt convins că de fapt lista e mult mai lungă.

Prima se referă la faptul că poporul rus nu s-a bucurat niciodată de libertate adevărată, ci a fost condus de-a lungul veacurilor de despoți și tirani: țarismul, comunismul, iar acum putinismul. Fiecare perioadă se deosebește de cealaltă din multe puncte de vedere, dar numitorul comun e clar: individul nu are dreptul să se opună conducerii. În acest context, care se transmite aproape genetic de la o generație la alta de sute de ani, faptul că nimeni nu s-a bucurat de libertate adevărată duce în mod logic la concluzia că ceea ce nu ai văzut și simțit cu propriile tale simțuri nu există. Și nu poți iubi ceea ce e inexistent.

Și atunci rămâi cu partea așa-zis pozitivă a perioadei în care ai trăit, pentru că așa ți-a fost dat.

O a doua explicație e legată de sentimentul de măreție. Buldogul, chiar dacă e jegos și flămând, el rămâne buldog, adică mare și puternic și face impresie în jur. De-a lungul timpului, marele imperiu țarist și marea Uniune Sovietică (vă aduceți aminte de răspunsul la întrebarea cu cine se învecinează URSS-ul? Răspunsul: cu cine vrea ea!!) au impregnat omenirea cu o puternică senzație de măreție, de capabilitate de a conduce lumea și de a-i influența mersul. Cu alte cuvinte buldogul e jegos dar își ține coada în sus, de mândru ce e. Și cetățeanului rus din ziua de azi îi lipsește imperiul, senzația că o bună parte a globului i se supune fără a crâcni, cu alte cuvinte el e nu numai un om de tip nou(!) dar și superior altora, mai ales cetățenilor din țările aflate sub cizma roșie.

Și ca și cum cele de mai sus nu ar fi suficiente pentru a explica sau justifica rezultatul sondajului amintit, mai există și o a treia explicație. Odinioară, după ce părăsisem România și eram întrebat cum era viața ”acolo”, răspunsul meu era invariabil același: o închisoare a căror ziduri nu le vedeai. Pe parcurs am schimbat felul de a explica pe scurt altora, ignoranților fericiți, modul de viață într-un sistem comunist. Mi s-a părut mai logic să folosesc termenul de grădină zoologică, nu pe cel de închisoare, pentru că de fapt așa trăiam, într-un zoo, cu trei mese asigurate zilnic, cu un acoperiș deasupra capului, într-o lume fără șomaj, și practic fără grija zilei de mâine, mai ales dacă erai și rămâneai sănătos.

Și acum îmi iau libertate să continui cu această metaforă și să încerc să-mi închipui ce se întâmplă când grădina zoologică își deschide deodată porțile și animalele sunt libere să facă ce vor și să plece unde vor. Cu alte cuvinte, grădina zoologică se transformă peste noapte în junglă. Iar jungla înseamnă nesiguranță, violență (”homo homini lupus”), pentru unii lipsa celor mai elementare mijloace de subzistență. Cui îi mai arde să facă apologia libertății cuvântului, libertății de acțiune, libertății de a gândi și de a acționa în conformitate cu propriile tale păreri fără să ții cont de ce ți se impune de sus?! În grădina zoologică, în cele mai multe cazuri, se moare de bătrânețe, pe când în junglă…

Și atunci te mai miri că animalele doresc să se întoarcă la ce era, să se bucure cu puținul oferit de directorul fostei grădini zoologice? Când ți-e foame, când îți plouă în cap și când lupul e la ușă, ultimul lucru care îți lipsește e libertatea de exprimare și acțiune.

Trebuie să recunosc că nu posed suficiente date despre situația economică a Rusiei de azi și mai ales a cetățeanului rus, nu la Moscova și în fostul Leningrad, ci în orășelele și sătucurile uitate de Dumnezeu, pe undeva în Siberia sau la poalele Uralilor. Dar din câte înțeleg, situația este departe de a fi roză.

Și atunci rezultatele unui sondaj de tipul celui amintit sunt cunoscute de la bun început și n-ar trebui să mire pe nimeni. Psihologia sclavului, a iobagului, sau celui născut în închisoare sau în grădina zoologică, care acolo a trăit și acolo a murit, nu se schimbă de la o generație la alta, este un proces de foarte lungă durată.

Demult, în timpul peregrinărilor mele prin România, am auzit că mormântul cuplului Ceaușescu este vizitat de foarte mulți cetățeni doritori să aducă un omagiu celui care le-a condus viața și le-a influențat soarta timp de mai bine de două decenii. Dacă e așa, nimic nu trebuie să ne mire, cu atât mai puțin rezultatul sondajului efectuat în marea (fostă!) vecină de la răsărit.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • tiberiu roth commented on September 23, 2018 Reply

    Ce să zic? Totul e adevărat! Excelentă confesiune! Întreaga noastră generație ( ce e drept eu sunt cu ceva ani decisivi mai ”vârstnic”:) a rămas cu aceleași amintiri, cu aceleași dileme dar și cu aceleași regrete ale anilor noștri de tinerețe, trăiți în promiscuitatea comunismului,dar…eram tineri!! (circula cu mai mulți ani. după… un banc ”indecent” cu tema ”ce bine era pe vremea lui Stalin” :):):) …

    • GBM commented on September 24, 2018 Reply

      Cunosc bancul!!
      Si totusi nu-l regret pe Tatucul
      GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on September 22, 2018 Reply

    Aveti dreptate domnule doctor;va impartasesc si eu aceleasi ganduri.
    Seara buna..

    • GBM commented on September 23, 2018 Reply

      Imi pare bie ca gandim la fel
      GBM

  • tomi anca commented on September 22, 2018 Reply

    Da,da,da!!!
    Am crezut ca sunt singurul care e de dreapta…
    Ce bucurie sa aflu ca m-am inselat!!!

    • ivan klein commented on September 22, 2018 Reply

      Total de acord cu articolul desi nu ma consider de dreapta .K.I.

      • GBM commented on September 22, 2018 Reply

        A fi anticomunist nu inseamna a fi de dreapta. Eu am pareri care unele pot fi considerate de stanga si altele de dreapta, ceea ce nu inseamna ca sunt de centru!
        GBM

        • ivan klein commented on September 23, 2018 Reply

          Mare exprimare cu care sînt total de acord .K.I.

  • ivan klein commented on September 22, 2018 Reply

    Fiindcă în articol se vorbește de săpunul RIF recomand cititorilor să revadă articolul ” Săpunuri ” de A.G. / Aug. 23 , 2018 și comentariile – săpunul nu a fost RIF . Stiind că însăși evreii demolează un mit care putea fi folosit propagandistic în favoarea lor , corectitudinea aceasta mă face să mă simt mîndru de ai mei .

  • Andrei Schwartz commented on September 21, 2018 Reply

    Sunt d[e acord cu GBM,dar nu trebuie uitat niciodată că Armata Roșie a eliberat sute de mii de evrei din lagărele de concentrare naziste si fără contribuția Uniunii Sovietice , nu stiu cum s-ar fii terminat cel de-al doilea război mondial.. Eu însumi îmi datorez existența Armatei Roșii

    Andrei Schwartz

    • GBM commented on September 22, 2018 Reply

      Cum se spunea pe vremea noastra? Baiat bun dar cu lipsuri (in cazul de fatza cu foarte mari lipsuri!!)
      GBM

  • Rose Oehmig commented on September 21, 2018 Reply

    mi-ai readus sentiments la viata

    • GBM commented on September 21, 2018 Reply

      Vezi ca nu am exagerat deloc?
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *