Am primit o invitație pentru un nou interviu. Al câtelea? Întreprinderea era înregistrată la Mitzpe Ramon, în Deșertul Neghev, la aproape 300 km de Haifa. Conducerea și biroul de proiectare se aflau în zona industrială Holon, lângă Tel Aviv. Scrisoarea primită era semnată de inginerul șef, al cărui nume mi-a sugerat inițial o proveniență sud-americană.

Ceea ce m-a determinat să plec la Holon a fost prospectul întreprinderii, specializată în aparatură pentru irigații, unde am remarcat un număr de robinete și aparate automate, a căror concepție m-a făcut să sper că lucrând acolo, voi reuși să le modernizez.

Am părăsit deci cursul de ebraică după numai trei luni, adică la jumătate, înainte de a învăța formele de viitor și trecut ale verbelor. Această decizie și-a pus amprenta pentru totdeauna în folosirea corectă a limbii bibliei, ajungând să-mi scriu memoriile în limba lui Eminescu și nu în ebraică.

***

Am făcut cunoștință cu inginerul șef, venit ca adolescent din București și absolvent al unei politehnici din vestul Franței. Omul m-a primit cu amabilitate și în urma interviului susținut în limba română, a declarat că – dacă doresc – sunt angajat. Am acceptat să încep lucrul acolo cu toate dezavantajele unei asemenea decizii. Aveau totuși un serviciu de proiectare cu aproape zece planșete și eram familiar cu profilul tehnic al locului. Am fost primit și de directorul fabricii care, pentru a fi înțeles mai bine, a folosit în limba engleză. Mi-a explicat că proprietarul întreprinderii este marele concern Koor din Tel Aviv, aparținând sindicatelor. Acest concern, potrivit directorului, nu are ca scop principal beneficiile ci asigurarea locurilor de muncă. A precizat că deși salariul nu este mare, voi beneficia de o serie de avantaje sociale atrăgătoare.

Mitzpe Ramon

În naivitatea mea de nou venit, am fost mulțumit că masa de prânz, servită la un mic restaurant alăturat, era pe socoteala întreprinderii. Eram încântat până și de faptul că în birou era un fierbător și cafea la discreție! Iar pentru că vineri plecam mai devreme și nu serveam prânzul, restaurantul mă recompensa cu o pungă de cafea și câteva batoane de ciocolată, spre marea bucurie a copiilor. Tot în același local primeam și micul dejun.

***

Viața nu era ușoară. Pentru a ajunge la serviciu plecam în zori cu autobuzul de la Kiryat Yam la Haifa, cale de 15 km. Cu alt autobuz călătoream 80 km până la autogara centrală din Tel Aviv. De acolo făceam alți 10 km cu taxiul până la intrarea în localitatea Azor, de unde după zece minute per-pedes eram în întreprindere. În aceste condiții m-am limitat la numai 2-3 vizite săptămânale acasă, iar în restul timpului am stat lângă Tel Aviv, la Ghivat Șmuel, la sora mamei. Nici de acolo naveta nu era ușoară. Mergeam pe jos până la șoseaua Ghea, luam autobuzul până la Institutul Meteorologic Beit Dagan și după o traversare riscantă a șoselei luam alt autobuz până la Azor.

Cu timpul am aflat mai multe despre istoria interesantă a acestei întreprinderi. În anii de început ai statului, un maistru polonez pe nume Rafael a primit o importantă subvenție de la stat pentru a înființa o întreprindere la Mitzpe Ramon. Fabrica a mers bine, având monopolul fabricării acestor echipamente – toată agricultura israeliană cumpăra utilaje de irigații produse aici. Rafael s-a îmbogățit. Locuia în Tel Aviv și făcea naveta la Mitzpe Ramon cu un mic avion personal, pilotat de el însuși. Dar s-a întâmplat un accident nefericit. Într-una din zile micul avion s-a prăbușit, pilotul a plecat într-o lume mai bună și nefericita văduva a vândut întreprinderea sindicatelor, respectiv concernului Koor.

Pentru a satisface cerințele crescânde ale pieții în domeniul irigațiilor, concernul a decis să dezvolte fabrica în zona industrială Holon, deoarece la Mitzpe Ramon nu era destul personal calificat. S-a păstrat denumirea “Rafael-Mitzpe Ramon” și un mic atelier simbolic în Neghev, pentru a beneficia în continuare de avantajele financiare pe care statul le acordă întreprinderilor din sud.

Necazurile companiei au început când un număr de maiștri au părăsit acest loc de muncă și au înființat fabrici concurente, folosind “know-how”-ul dobândit la “Rafael-Mitzpe Ramon” (și după unele opinii și documentația sustrasă de la vechiul loc de muncă).

***

Deși salariul era satisfăcător, tehnic vorbind, munca în acest birou de proiectare era pentru mine o degradare. Trecusem de la echipamente cu dimensiuni nominale de 7”-20” la 2”-4”. Aceeași degradare și în ceea ce privește presiunile nominale: coborâsem de la 350-700 atm la 20-140 atm. Desigur, ca să nu vorbesc cu păcat, am abordat acolo și proiecte noi, foarte interesante, legate de reglarea automată a presiunii, valve auto-comandate prin presiunea fluidului de lucru ș.a.m.d.

***

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc în acest birou a fost fluxul quasi permanent de personal angajat și concediat. Am asistat la un procedeu de “primenire” a personalului pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Deși toate planșetele erau ocupate, inginerul șef dădea în permanență anunțuri în ziare că se angajează tehnicieni și ingineri proiectanți. La fiecare câteva zile veneau oameni la interviuri. Când șeful găsea pe cineva care părea mai bun decât vreunul din echipa de proiectare, acesta era angajat, iar amărâtul apreciat ca mai puțin calificat sau insuficient de productiv era concediat! Proiectanții priveau cu îngrijorare prin geamul carea despărțea biroului șefului de restul personalului și analizau figura intervievatului, întrebându-se dacă acesta are șanse de fi angajat și în acest caz, cine va trebui să plece acasă.

Nu-mi făceam griji. În opinia mea eram apreciat, dar de siguranță am folosit “atuul” primit la Ierusalim. Am anunțat că “Centrul de Absorbție al Oamenilor de Știință” mi-ar putea plăti salariul. Șefa cadrelor, o doamnă din Basarabia care în general nu mă simpatiza, a fost de acord. Centrul a fost solicitat și în scurt timp a sosit la fața locului o delegație de la Ierusalim. În biroul conducerii, șeful delegației m-a întrebat direct:

– Ești mulțumit cu acest serviciu? Ești mulțumit cu ceea ce faci? Crezi că ai un viitor în această întreprindere?

– Problema principală aici este lipsa de stabilitate a locului de muncă. Nu știu ce se va întâmpla cu mine săptămâna viitoare, luna viitoare sau peste un an, am răspuns cu curaj.

Auzind aceste cuvinte, inginerul se șef a scris pe loc o scrisoare de “definitivare” a mea în întreprindere, a dat-o secretarei pentru dactilografiere, a semnat-o și mi-a înmânat-o în fața comisiei de la Ierusalim. Deși nu prea convinsă de viitorul meu în această întreprindere, comisia a fost de acord să-mi plătească salariul în primul an. Înainte de plecare, membrii comisiei m-au rugat să le comunic imediat orice schimbare surrvenită în situația mea, sau dacă găsesc un loc de muncă mai bun.

***

Atmosfera și nivelul tehnic scăzut al intreprinderii “Rafael-Mitzpe Ramon”, dar mai ales dificultățile legate de distanța între locul de muncă și familie, m-au făcut să intensific eforturile pentru a găsi alt loc de muncă. În scurt timp am fost angajat la o mare intreprindere de stat din Haifa. Am început să lucrez acolo (5 zile pe săptămână) într-un birou “High Tech” de concepție, ca specialist în hidraulică și cinematică.

Când am anunțat că părăsesc Rafael-ul, conducerea a rămas uimită. Ascultând motivele mele, mi s-a propus să lucrez la o altă întreprindere a lor: “Vulcan” din Haifa. Am refuzat desigur, dar în dorința de a primi o scrisoare de recomandare favorabilă ca “bun pentru R&D”, am acceptat ca timp de câteva luni să vin la Holon în fiecare vineri, pentru a definitiva proiectele începute. Am venit cu noul meu automobil Opel Ascona, constatând cu satisfacție că în momentul în care parcam în față biroului, întregul personal apărea la ferestre, admirându-i liniile elegante.

***

Holon, Israel

Trecând iar prin zona industrială Holon după aproape 25 de ani am constatat că “Rafael-Mitzpe Ramon” dispăruse. După câte am înțeles dăduse faliment. Am rămas cu o amintire neplăcută depre procedeele folosite acolo și datorită faptului că banii de pensie depuși “nu știu unde”, dar care mi-au fost trași din salariu, au dispărut cu desăvârșire, nu au fost regăsiți la nici o casă de pensii. În consecință nici timpul lucrat acolo nu mi-a fost considerat ca vechime, deși din fericire acest lucru nu a însemnat o pagubă semnificativă.

Theodor Toivi