Andrei Oişteanu: « Nu privesc înapoi cu mânie. Mai degrabă cu mândrie »

În această lună, prof. univ. Andrei Oişteanu, etnolog, antropolog şi specialist în istoria religiilor şi mentalităţilor, a împlinit o vârstă rotundă. Cu acest prilej, ne-a vorbit despre activitatea sa în trecut, prezent şi viitor.

Eva Galambos: Aţi împlinit 70 de ani. Prima mea întrebare este dacă aţi făcut vreun bilanţ al activităţii de  aproximativ 50 de ani şi dacă sunteţi mulţumit.

Andrei Oişteanui: Nu mi-am făcut un bilanţ propriu-zis dar, dacă mă uit în urmă, sunt mulţumit. Am făcut şi fac ceea ce-mi place şi ăsta e un mare dar de la Dumnezeu. De aceea, nu privesc înapoi cu mânie. Mai degrabă cu mândrie. Mai ales deoarece în domeniul meu am fost un self-made man, un autodidact. Fără să fiu subiectiv, îi simpatizez pe intelectualii şi artiştii autodidacţi. În primul rînd pentru că de multe ori sunt mai determinaţi, mai motivaţi. Au ceva de demonstrat. În al doilea rînd, îi admir pentru că adesea sunt mai proaspeţi, mai originali, mai inventivi, mai curajoşi chiar, nefiind obligaţi să repete clişeele învăţate prin facultăţi.

EG: Ştiam că aţi făcut Universitatea Politehnică şi aş vrea să ştiu dacă, de fapt, înclinaţia dv a fost de la început alta, iar Politehnica a fost doar o alegere de formă.

AO: Am urmat Universitatea Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Energetică. Dar nu Politehnica m-a determinat să fug către un alt domeniu, ci epoca în care am trăit. Era sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în plină Mişcare hippy, în plină epocă flower power. Aveau loc mari schimbări în lumea largă. Anul 1968, când eu aveam 20 de ani,  fiind predispus să fiu maleabil, să fiu format, a devenit un an de referinţă. Generic vorbind, acest an, acea epocă a schimbat lumea: Statele Unite, prin drepturile şi libertăţile acordate afro-americanilor, minorităţilor în general; în unele ţări s-a dat drept de vot femeilor (în Elveţia în 1971); a fost Paris – mai 1968, Primăvara de la Praga – 1968, dar şi ecourile acestora la Bucureşti, în acelaşi an, A fost o perioadă care a creat un sistem de valori etice şi civice care mă reprezintă. Mişcarea hippy a venit cu o deschidere enormă către Orient, de-aici interesul meu către religiile şi mitologiile orientale, către orientalistică în general, către istoria religiilor. La Universitate am urmat cursurile de indianistică ţinute de Amita Bhose şi Sergiu Al-George. În plus, neputând să merg în India, am călătorit în sudul extrem al Uniunii Sovietice, din Azerbaidjan până în Kazahstan, trecând chiar pe deasupra Iranului, Pakistanului, Indiei şi Chinei. În plus, apropiat de mine era „orientul” local, folclorul românesc, în mare parte noncreştin, păgân (paganus însemnând ţăran). Deci, este vorba de religii ţărăneşti. Ca în tot Imperiul roman, ţăranii s-au creştinat mult mai târziu decât elitele. Folclorul religios românesc este extrem  bogat şi are puţin de-a face cu folclorul creştin, cu religia creştină, în schimb, are de-a face cu religiile noncreştine (bogomile etc.), dacă nu chiar antecreştine.

EG: Deci, primele dv. cărţi s-au ocupat de această tematică.

AO: Da, de folclorul religios, magia ţărănească şi mitologia populară. M-am specializat în antropologia culturală, în istoria religiilor şi mentalităţilor. Două cărţi le-am publicat înainte de 1989, celelalte după.

EG: Vreau să vorbim despre lucrarea care vă caracterizează într-un fel şi pentru care aţi devenit foarte cunoscut în lume –„Imaginea evreului în cultura română”. Aţi obţinut premii importante (Academia Română, Uniunea Scriitorilor, B’nai B’rith Europe etc.) pentru trei ediţii româneşti, dar şi pentru ediţii străine: în engleză, franceză, germană, maghiară şi acum în italiană. Ce v-a determinat să scrieţi această carte?

AO: A fost un complex de împrejurări norocoase. Am publicat un studiu despre imaginea evreului în folclorul românesc. Studiul a fost citit de mai mulţi savanţi, profesori şi cercetători de la Universitatea din Ierusalim, care mi-au propus o bursă de trei ani pentru a scrie un studiu amplu privind imaginea evreului în cultura română în general, plecând de la imaginea sa în cultura tradiţională. La primirea acestei burse am fost sprijinit de Leon Volovici (z.l.) şi Moshe Idel. Într-adevăr, această carte mi-a deschis uşi pe care alte cărţi nu au reuşit să o facă. Era un interes pentru subiectele evreieşti. Nu existau studii care să acopere spaţiul românesc. Comunităţile evreieşti din Ungaria, Polonia sau Rusia sunt foarte vocale, foarte prezente, au un lobby cultural şi politic foarte puternic. România nu a beneficiat de aşa ceva. A rămas un fel de pată albă pe harta est-central europeană. Cu această lucrare am dat ceva culoare acestei pete albe. A contat şi modul în care am abordat subiectul: nu istoric, ci antropologic. Am căutat să identific stereotipiile şi clişeele antisemite, modul în care ele au trecut din cultura populară în  cea înaltă sau din alte culturi est-central-europene în cea română. Acest mod comparativ i-a interesat pe editori şi pe cititori. Multe prejudecăţi antisemite sunt comune culturilor est-central europene, dar există specificităţi care pot fi evidenţiate. În plus, am vrut să văd prejudecăţile faţă de evrei în comparaţie cu cele privitoare la alte minorităţi etnice. Am constatat de pildă fapul că stereotipiile faţă de romi sunt în general negative, în schimb, cele faţă de germani sunt de regulă pozitive. La evrei, alături de cele negative, se recunosc şi unele pozitive, dar ele basculează în stereotipii negative. De tipul: evreul e deştept, dar îşi foloseşte inteligenţa ca să fraudeze.

EG: Mai toate cărţile dv. tratează subiecte tabu.

AO: Fără să-mi fac un program din asta, sunt atras de subiecte tabuizate, ca şi „Imaginea evreului”. “Chestiunea evreiască” a reizbucnit pe scena românească mai ales după 1990 când, după o tăcere asurzitoare din tmpul regimului comunist, a urmat un zgomot asurzitor. Nu numai în problema antisemitismului, care s-a manifestat destul de agresiv. De dragul adevărului, capitolul românesc al Holocaustului (despre care s-a tăcut mult sau s-a minţit mult) trebuia cumva introdus în istoria României. Nu a fost un demers uşor. A fost o tensiune din partea politicienilor, publiciştilor şi istoricilor din ambele părţi. Cartea care cumva a unificat lucrurile a fost, după părerea mea, „Jurnalul” lui Sebastian. Deşi nu a fost  o victimă propriu-zisă a Holocaustului, prin modul inteligent şi moral în care a privit soarta evreilor în România anilor ’30-’40, Sebastian a fost foarte convingător şi autentic. Mulţi intelectuali români au coborât vocea şi au zis: „trebuie să acordăm mai multă atenţie acestei problemă”. Atunci au apărut şi alte cărţi care au mai temperat lucrurile. În acest context am scris şi publicat volumul “Imaginea evreului în cultura română” (Humanitas, 2001).

EG: Aş vrea să vorbim acum despre cartea mea preferată, „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”.

AO: Altă temă tabu. Dacă în străinătate, în  cultura occidentală,  există o literatură bogată despre narcomania scriitorilor şi artiştilor, în România nu a existat nimic pe acest subiect, nici măcar un articol, nemaivorbind de vreun studiu. Realizând bogăţia acestui subiect, l-am abordat şi am scris o carte ca de secol XIX, adică: “de la origini până în prezent”. Nu prea se mai scriu astfel de cărţi. Eu tratez ”Narcoticele în cultura română” de la Herodot până la hip-hopperii din ziua de astăzi. Am încercat să prezint o imagine exhaustivă şi să explic modul în care din cultura antică s-a trecut în cea folclorică, în medicina babelor şi  până la cultura  fanariotă (a domnitorilor, boierilor, negustorilor şi târgoveţilor) şi apoi în cultura înaltă a scriitorilor premoderni, moderni şi contemporani. În general, consumul de narcotice nu era imoral şi ilegal. El a devenit astfel abia în secolul XX. A trebuit să folosesc surse mai tainice sau discrete (scrisori, jurnale etc.), documente “de sertar”, care nu au fost scrise pentru a fi publice. Cioran spune undeva că o scrisoare a unui scriitor spune mai multe despre el decât un volum întreg scris de acesta. Sunt mulţi scriitori care evadau “în irealitatea imediată”, cum ar fi spus Max Blecher, alţii care căutau “paradisuri artificiale” (Macedonski) sau îşi biciuau inventivitatea şi creativitatea prin administrarea de droguri (Tzara). Alţii s-au sinucis cu o supradoză de morfină (Odobescu). În fine, alţi scriitori au imaginat personaje literare narcomane (Cezar Petrescu, Henriette Y. Stahl). E un subiect plin de savoare şi rigoare. Mi-a plăcut să lucrez  la această carte.

EG:  La alegerea acestui subiect, v-a  influenţat cumva simpatia dvs. pentru mişcarea hippy?

AO:  Da, narocofilia a fost un element de bază în mişcarea hippy. La fel şi în ceea ce priveşte sexualitatea, pentru că cei din Mişcarea flower power au promovat şi practicat amorul liber. Este adevărat că nu acesta este drumul pe care-l urmez în volumul meu „Sexualitate şi societate” (Polirom, 2016), dar e o carte care încearcă să  deschidă în cultura română un mod direct de abordare a unui subiect tabuizat în mod ipocrit, dintr-o falsă pudibonderie, un ultraconservatorism care-i face pe români să fie foarte vulgari pe stradă, acasă, pe stadion şi la slujbă, dar foarte reţinuţi când trebuie să vorbească despre sexualitate, ca un motor al condiţiei umane. Este o epocă adecvată apariţiei unei astfel de cărţi, deoarece, în ultimul timp – datorită multitudinii de probleme legate de acest subiect – sexualitatea a năvălit plenar în societatea românească (problema homosexualităţii şi a homofobiei, referendumul pentru “familia tradiţională, problema hărţuirii sexuale etc.).

EG: Impresia mea, când am citit cartea, a fost de fapt dezvăluirea modului în care au fost tratate femeile de-a lungul istoriei. Pe mine m-a întristat.

AO: Aşa este. Această  problemă s-a regăsit în premisele cărţii mele, felul în care masculul alfa domină această lume în care femeia este considerată obiect sexual. În mare parte, cartea a avut ecouri pozitive, deoarece a spart nişte garduri care ţineau subiectul în formă tabuizată. A fost preluată şi discutată şi la Congresul Naţional de Etnologie, a fost o masă rotundă şi la Colegiul Noua Europă şi sper să aibă şi o deschidere externă, mai ales că sunt în discuţii cu o editură pentru traducerea ei în limba engleză.

EG:  Ce ne puteţi spune despre volumul „Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P.Culianu?”

AO: Acolo am cam mers pe sârmă deoarece, pe de-o parte, nu m-am ferit să creionez derapajele legionare ale maestrului, aducând noi documente în acest sens. Pe de altă parte, am încercat să văd în ce măsură această ideologie a „infectat” opera lui Eliade. Concluzia mea este că, în bună măsură, opera s-a salvat de această influenţă negativă. La Culianu, un alt personaj important în istoria religiilor din cultura română, pe de-o parte, am urmărit fuga lui din România (1972), de groaza comunismului şi a Securităţii, şi, pe de altă parte, asasinarea lui misterioasă la Universitatea din Chicago (1991). Am fost prieten cu el, i-am luat şi un interviu (1984), iar cu Eliade am corespondat şi m-a ajutat să public în străinătate. Într-un fel, sunt implicat şi personal în această carte.

EG: Ce pregătiţi?

AO: Deocamdată, o ediţie nouă la „Sexualitate”, care va apărea în octombrie, o ediţie îmbogăţită cu capitole noi, pe care o voi lansa la Târgul „Gaudeamus” din noiembrie. Şi o ediţie nouă la „Narcotice”, înainte de a mă avânta într-o nouă aventură intelectuală. Am mai multe teme mari, una dintre ele fiind despre disputele teologice de-a lungul istoriei. Un subiect vast, care necesită o documentare amănunţită.

Aşteptăm cu nerăbdare următoarea carte!

interviu realizat de Eva Galambos

 

 

 

5 Comments

  • SHOSHANA PALMOR commented on October 11, 2018 Reply

    EXCELENT INTERWIU CU ACEASTA PERSONALITATE ATAT DE INTERESANTA,AM AVUT PLACEREA DE A CUNOASTE MAI MULT DESPRE EL;BRAVO LUI EVA GALAMBOS

  • Andrea Ghiţă commented on October 6, 2018 Reply

    Mă bucur mult că prin acest interviu amplu şi foarte bine alcătuit, cititorii revistei Baabel pot afla mai multe despre Andrei Oişteanu.

  • Nina Cati commented on October 5, 2018 Reply

    Interesant!

  • Eva Grosz commented on October 4, 2018 Reply

    Excelent interviu făcut de D-na Eva Galambos unui intelectual deosebit .

  • Peter Rosenthal commented on October 4, 2018 Reply

    M-am bucurat foarte mult sä aflu mai mult despre opera domnului oisteanu, dupä ce am avut ocazia sä l intilnesc foarte scurt impreunä cu marcus bauer la Leipzig la frumosul concert alei Ada Milea.
    Cu stimä si bis “Hundert und Zwanzig”
    Peter Rosenthal
    Köln

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *