Supraviețuitoarea misterioasă

M-am întâlnit întâmplător cu memoria unei  (presupuse) supraviețuitoare  a Holocaustului. În zilele trecute o doamnă necunoscută (neevreică), a adus o carte cadou pentru comunitatea evreilor din Brașov. Nu e pentru prima oară. Asemenea gesturi se fac curent, Oameni care descoperă întâmplător cărți cu subiecte sau cu texte evreiești, le aduc  la comunitate fie în speranța unei recompense, fie …pur și simplu. Cum ziceam, întâmplător am văzut cartea abia adusă, pe un birou la secretariatul comunității și (tot ”pur și simplu”) curios mi-am aruncat privirea asupra copertei. M-a frapat titlul și numele autoarei. Am deschis-o, am citit scurta prefață și am răsfoit-o. Nu cred în ”semne” dar coincidențele mă fascinează și mă ”inspiră”. Tocmai scrisesem un scurt mesaj mai multor prieteni. Un mesaj pentru a-i invita să participe și să susțină un pelerinaj la Auschwitz.

 

Din moarte, spre viață

Pe măsură ce trec propriii noștri ani, devenim mai preocupați de responsabilitățile pe care ni le-am asumat și pe care, din nenumărate motive, nu le-am îndeplinit. Inevitabil ajungem la câte un prag inaccesibil care ne induce o stare de panică. ”Sfârșitul” nu vine dintr-odată el se instalează inexorabil …treptat. Întâi ne pierdem copilăria, apoi tinerețea, părinții… sănătatea sau memoria și nici astea toate deodată, mai păstrăm câte puțin din fiecare, măcar în amintire.   Mai avem încă multe amintiri care ne sunt importante și încă nu le-am pierdut…Pentru mine și pentru foarte mulți dintre cei care-mi sunt prieteni este nevoia de a așeza o piatră și a aprinde o lumânare  la Auschwitz în memoria martirilor din familia mea și a tuturor martirilor deportați din Transilvania de Nord. Se împlinesc în anul viitor 75 de ani – trei sferturi de secol – de la momentul în care tragedia lor a început, un prag pe care s-ar putea să nu-l mai putem trece, noi supraviețuitorii octogenari de astăzi

Cartea cu care m-am întâlnit întâmplător, poartă titlul Viață, reprimește-mă, a fost scrisă de Nora Diamantstein și publicată la Editura Universul în 1948

Nu este nici prima şi nici singura carte care are ca subiect deportarea evreilor din Transilvania de Nord, cedată ( sau retrocedată) Ungariei prin Dictatul de la Viena,  în 30 august 1940.

De fapt, termenul ”dictat” este impropriu, nu a fost nimic altceva decât gestul unui stăpân care se făcea că face dreptate! ”Gestul” a avut efecte opuse în cele două state satelit afectate. În România a zguduit regimul politic, aducând la guvernare extrema dreaptă fascistă (Antonescu) iar în Ungaria a consolidat guvernul de extremă dreapta conservatoare (Horthy)

Pentru evrei a  urmat o perioadă de teroare vehementă și distrugătoare. În România antonesciană teroarea (Rebeliunea Legionară, Pogromul de la Iași, deportările și genocidul în Transnistria)  s-a relaxat treptat odată cu înfrângerea suferită la Stalingrad de tabăra hitleristă (inclusiv România) și s-a încheiat în a doua jumătate a anului 1944, prin lovitura de stat de la 23 august. În Ungaria horthystă s-a menținut și după ”dictat” politica de excluziune antisemită începută din 1938, cu legile rasiste inspirate după legile de la Nürnberg, fără însă a fi afectată  în mod semnificativ viața  cotidiană pentru majoritatea lor, până în prima jumătate a anului 1944. În 19 martie, germanii au ocupat Ungaria, au schimbat guvernul impunând unul de extremă dreapta care a trecut imediat la ghetoizarea și deportarea evreilor (cu excepția celor din Budapesta) cu destinația Auschwitz

 

Ficțiune și realitate

Am făcut această digresiune pentru a sublinia particularitatea cărții despre care vorbim, scrisă (potrivit însăși afirmațiilor autoarei) de o evreică tânără din București, care se afla în momentul Dictatului, în vizită la părinții ei clujeni, divorțați. Mama ei, care  s-a recăsătorit cu fiul unui potentat maghiar, generalul Guha, se simțea în deplină siguranță ocrotită de rudele ei suspuse și aceasta putea să fi fost (pe lângă iubirea de fiică) unul din argumentele care au determinat-o pe Nora (autoarea și eroina cărții) să nu se întoarcă în Bucureștiul bântuit de amenințări legionare. Toți evreii din Ardealul de Nord care aveau rude rămase în România, îi chemau cu disperare să se întoarcă. Ungaria condusă de regentul Horthy,  părea atunci o oază de liniște. Avea să se transforme într-un infern  după mai puțin de patru ani.

La 19 martie 1944, la câteva zile după ce Horthy a fost convocat de Hitler la reședința sa din Castelul  Klessheim,  Ungaria a fost ocupată de germani. Hitler i-a cerut lui Horthy să accepte și să susțină deportarea celor 550.000 de evrei care trăiau în Ungaria inclusiv cei peste 250.000 din teritoriile recent recuperate în dauna celorlalte țări-satelit ale Germaniei. Horthy a fost de acord ca  100.000 de evrei – nu mai mulți – să fie ”relocați” pentru muncă în unități industriale sau agricole din Reich. Din momentul ocupării Ungariei lucrurile s-au desfășurat cu o viteză inimaginabilă. Cei doi reprezentanți ai lui Himmler, Dieter Wisliceny și Adolf Eichman au corupt și au mințit Consiliul Evreiesc constituit ad-hoc la Budapesta, asigurându-i că dacă evreii nu vor opune rezistență și vor colabora în organizarea ”relocării”, ei vor beneficia de bunăvoința și tratamentul corect din partea autorităților germane pe tot parcursul ”operațiunii”. Printre diversiunile inventate pentru ca deportarea evreilor să se petreacă cât mai lin, a fost și cea a ofertei făcute de germani în numele lui Himmler, de a elibera un milion de evrei contra 10.000 de autocamioane. Oferta transmisă cu destulă încetineală aliaților anglo-americani, prin intermediari din Turcia și Elveția, nu a fost luată în serios de aceștia, și singurul rezultat (pe lângă cel urmărit de naziști în primul rând, de a ”liniști” spiritele celor care urmau să fie deportați) a fost controversatul ” tren Kasztner” cu care au fost salvaţi de la deportarea la Auschwitz, 1600  de evrei.

Eichman a avut o misiune ușoară la Budapesta după ce s-a instalat într-o frumoasă vilă aparținând unui industriaș evreu, și cu concursul activ al jandarmeriei maghiare conduse de Baky și Endre, a izbutit să-și bată propriul său record deportând 135.000 de evrei din Ardealul de Nord în mai puțin de o lună, într-un ritm zilnic de 3000 de evrei trimiși la moarte . Auschwitz, deși obţinuse deja tristul renume de cel mai ”eficient” lagăr al exterminării, nu era pregătit să facă față unei asemenea avalanșe de deportați.  Drept pentru care au fost luate măsuri speciale. Hoess – necruțătorul călău care a înființat lagărul Auschwitz-Birkenau – a fost readus să conducă lagărul după 6 luni de absență. Linia ferată a fost prelungită astfel încât deportații să  fie cât mai aproape de noile camere de gazare și crematorii. Peste trei sferturi din deportații din Transilvania de Nord, copii, bătrâni, femei, bolnavi erau ”selecționați” pe peron la coborârea din tren direct spre ”dușurile” care însemnau camerele de gazare. Capacitatea de ucidere a crescut la 10.000 de oameni pe zi.

 

Protocoale salvatoare

Politicienii și decidenții lumii nu credeau că un astfel de dezmăț al crimei și bestialității se poate petrece într-o țară europeană. Martorii și mesagerii care ar fi putut zgudui conștiința lumii erau uciși înainte de a putea gândi măcar cum ar putea transmite ceea ce au văzut. În ciuda tuturor măsurilor de securitate, s-a întâmplat o minune (cum de multe ori s-a întâmplat la evrei). Doi evrei tineri deportați din Slovacia, Rudolf Vrba și Alfred Wetzler care lucrau la Sonderkommando, cel mai sinistru loc al lagărului, au reușit să fugă din Auschwitz în data de 10 aprilie 1944. Raportul lor manuscris de 40 de pagini despre grozăviile și dimensiunile „industriei crimei” din lagăr a fost tradus în limba germană, dactilografiat și distribuit clandestin de Oskar Krasniarsky, președintele Consiliul Evreiesc al Slovaciei. Pe diverse canale secrete Protocoalele de la Auschwitz au ajuns  la cei mai importanți factori decizionali ai Puterilor Aliate, abia în iunie 1944.

Una din persoanele de legătură (probabil cea mai eficientă și curajoasă) a fost Ilona Edelsheim nora regentului Horthy despre care se zvonea (din cauza numelui:) că ar fi fost evreică, ceea ce nu era adevărat, dar cu toate acestea era foarte implicată în acțiuni de ajutorare a evreilor amenințați cu deportarea. István Horthy, soțul ei care și-a pierdut viața într-un accident aviatic, a fost susținătorul unei înțelegeri –  chiar dacă târzii –  cu Aliaţii. Prin Ilona Edelsheim ”Protocoalele” au ajuns în mâna lui Horthy care, speriat de consecințele ce ar putea rezulta din continuarea deportărilor la Auschwitz, și la intervenția energică a președintelui Roosevelt a ordonat încetarea deportărilor cu data de 7 iulie 1944. A fost o dată care a salvat de la pieire marea majoritate a evreilor din Budapesta, dar era prea târziu pentru ca să mai schimbe soarta celor peste 400.000 deja deportați, printre care  erau toți evreii din Transilvania de Nord.

 

Spre ”soluția finală”

Scopul evident al deportării evreilor – deși nu se exprima explicit nici măcar de către organizatorii ”procesului” – era ”soluția finală”, un eufemism a cărui semnificație reală o știa toată lumea. ”Specialiștii” au împărțit ”procesul” în etape distincte, fiecare având semnificația și importanța ei.Oricum, ”introducerea” a fost făcută aproape la fel în toate țările europene aflate în sfera de influență a Germaniei naziste, prin adoptarea și aplicarea legilor rasiale al căror model a fost inventat la Nürnberg. Antisemitismul disimulat de secole în diverse veșminte religioase, spirituale, economice, biologice sau istorice a devenit o ideologie la ”vedere”, asumată prin lege ca politică de stat. Drept consecință imediată s-a trecut la identificare, adică stabilirea și marcarea identității celor considerați evrei. La această fază inițială legiuitorii hitleriști s-au arătat nespus de generoși, decretând (prin dezmințirea rigorilor impuse de legiuitorii evrei:) că e suficient să fi avut un bunic sau o bunică de origine evreiască pentru ca să fii considerat evreu cu toate urmările determinate de această calitate. Inclusiv deportarea.

Dar până la deportare, s-au consumat mai multe faze ”intermediare”. Exproprieri, evacuări, excluderi, expedieri. Numerus clausus.  Interdicții. La foarte multe dintre aceste măsuri discriminatorii, evreii având experiența de secole a persecuțiilor de toate felurile, au găsit antidoturi. I-au dat afară din școli, au făcut școli proprii. I-au dat afară din teatre, au făcut teatre de proprii. Medicii cărora le era permis să tămăduiască doar bolnavi evrei, și-au făcut spitale proprii…Dar faza ”romantică” a excluziunilor a trecut repede. Au urmat munca forțată în lagăre de muncă, umilința publică, jefuirea proprietăților, steaua galbenă, bătăi, spargerea vitrinelor, apoi a geamurilor  de la casele lor, apoi a sinagogilor.

Deportările au fost precedate de  evacuarea din locuințe, prima ruptură din mediul obișnuit de viață. Oamenii respectabili, cunoscuți și prețuiți de vecini și prieteni (de regulă neevrei) se trezeau dintr-odată sinistrați, neajutorați. Evacuarea în multe cazuri era însoțită de percheziții, se căutau ”fabuloasele” averi evreiești ascunse în casă apoi cele din bagajele sumare. Urmau perchezițiile corporale apoi bătăi și maltratări pentru a smulge bijuteriile și aurul ”evreiesc”. Adunarea în ghetouri a familiilor dislocate în condiții mizerabile este următorul pas pe calea umilirii  Ghetourile pentru evreii din Transilvania de Nord, au fost organizate de regulă pe teritoriul unor fabrici de cărămizi, lipsite de cele mai primitive dotări, nu aveau apă, nu aveau grupuri sanitare, oamenii se culcau sub cerul liber. Femei, bărbați, copii, bătrâni, bolnavi de a valma, fără un minim de intimitate și civilizație. Scopul era dezrădăcinarea și supunerea evreilor care, aproape fără excepție, au intrat în ghetouri fără să opună cea mai mică rezistență. Mai mult, unii bărbați tineri și în putere – care erau în permisie sau au părăsit în vreun mod detașamentele de muncă – au intrat benevol în ghetou ca să fie alături de familiile lor. Decretul pentru ghetoizare a fost dat în 7 aprilie 1944 (la trei săptămâni de la ocupația germană a Ungariei) și s-a încheiat la 16 mai, când pe teritoriul întregii țări toți evreii erau concentrați în ghetouri din 200 de localități.

Etapa următoare era transportul. În vagoane pentru vite. Primul tren cu 30 de vagoane, Din Transilvania de Nord,  – în care erau înghesuiți 3007 de evrei, fără aerisire, fără a se putea așeza pe un scaun sau măcar o bancă, cu o găleată  care ținea loc de grup sanitar în fiecare vagon –  a plecat din Sighetul Marmației în ziua de 16 mai și a ajuns la Auschwitz (trecând prin Kosice-Kassa, unde jandarmii unguri au fost schimbați cu SS-iști nemți) după 4 zile de ”călătorie”. Începând din 16 mai și până în 9 iunie zilnic au plecat una sau mai multe garnituri de tren în condiții asemănătoare. În total 150.000 de evrei din Ardealul de Nord au fost coborâți pe peroanele de la destinația Auschwitz. Unii morți, alții vii, dar aproape morți după tortura pe roți, patru zile închiși, în căldura sufocantă ale acelei blestemate veri a anului 1944.

Cel mai tragic moment al acestui infernal scenariu al deportării se petrecea tocmai pe rampa unde opreau trenurile ca să-și descarce ”marfa”. Acolo se zdrobea ultima legătură care mai păstra licărirea de umanitate și demnitate în sufletele deja avariate ale deportaților. Acolo se zdrobea familia. Se separau femeile de bărbați, copii de părinți, bătrânii de cei tineri. Se făcea selecția. Cine trăiește… deocamdată și cine moare…imediat.

Cel mai diabolic personaj al Auschwitz era cel care care supraveghea selecția, uneori făcând-o el însuși. Doctorul Mengele împărțea viața și moartea cu ”eleganță și nonșalanță”. El –  al cărui deget arătător a trimis la moarte  mii de oameni –  a scăpat de orice pedeapsă terestră. Principiile selecției erau simple. Cei care erau tineri, apți de muncă, bărbați sau femei, erau dirijați spre barăcile unde urmau să locuiască și de unde urmau să se ducă la muncă. Lângă Auschwitz în  Monowitz, s-a construit un complex industrial – al marilor firme germane, I.G.Farben, Krupp, Siemens  – unde urma să fie folosită munca gratuită a ”sclavilor” deportați.

”Restul” familiei, era trimisă la faimoasele ”dușuri”. Acolo erau asfixiați cu  gazul Zyclon B.

În această lume a atrocităților de neimaginat, singura verigă esențială  în stare să păstreze o scânteie de umanitate era familia, gândul și grija pentru cei apropiați  Ea menținea  un sens legăturii cu viața.  Familiile au fost distruse. Individul rămas singur devenea fără speranțe chinuit de povara instinctelor sale. Foamea, frigul, frica.

Probabil că cea mai mare parte a familiilor evreiești din Ardealul de Nord au fost exterminate cu mult înainte ca iarna poloneză să-și arate colții. Cei care au rămas în viață au avut de îndurat munca istovitoare, bolile, mizeriile umane, murdăria, bătăile, apelurile, execuțiile sumare, marșurile ,

 

Un sfârșit fără sfârșit

Nora Diamantstein –  în cartea care am evocat –  deapănă amintirea  zilei de 17 ianuarie  1945. Rușii erau în apropiere. Zgomotul, alteori sinistru, de data asta înălțător și dătător de speranță al exploziilor, tunurilor și mitralierelor  se auzea din ce în ce mai puternic. Disciplina chinuitoare a lagărului slăbise deja în ultimul timp Toate deținutele așteptau cu înfrigurare eliberarea. Dar spre disperarea lor, în ciuda haosului care domnea deja în lagăr, au fost încolonate și a început un alt marș fără sfârșit, chinuitor, parcurs cu picioarele sângerânde în saboţi de pânză cu talpă de lemn, spre o nouă destinație: lagărul de la Ravensbrück, un lagăr construit în 1939 special pentru femei, destul de apropiat de Berlin. La prima vedere pentru fetele și femeile sosite într-o stare dezastruoasă, lagărul de la Ravensbrück părea ”infernul pe pământ” ajungând să regrete ”condițiile” de la Auschwitz!

Ele nu aveau de unde să  știe sinistra misiune acestui ”lagăr școală” care a servit de-a lungul anilor drept instituției de pregătire a gardienelor SS, trimise să păzească prizonierele din toate lagărele de muncă și exterminare de pe teritoriul Reichului și a țărilor ocupate. Peste 50.000 de deținute ucise la Ravensbrück au fost rezultatul ”școlarizării” acestor femei monstruoase.

Ravensbrück

Calvarul femeilor din Transilvania de Nord care au supraviețuit ororilor din Auschwitz,  nu s-a încheiat la Ravensbrück. Au mai fost obligate la un marș forțat spre Mecklenburg, un ținut istoric din Nord-Estul Germaniei, unde se afla un lagăr de femei la Malchow bei Neustrelitz  și o fabrică de muniții care purta numele generosului descoperitor al dinamitei Alfred Nobel. Amintindu-și cu groază de numele care e purtat  de cel mai râvnit Premiu al Păcii, fetele și femeile evreice au fost eliberate de trupele sovietice în ziua de 2 mai 1945.

 

Istoria cărții

Nina Diamantstein  autoarea ”misterioasă” a cărții a cărei eroină principală a fost ea însăși și-a încheiat volumul, scriind cu optimism nedisimulat că a ajuns să-și revadă  pământul natal ”Clujul copilăriei…Un Cluj liberat, renăscându-se…” Am folosit, poate impropriu termenul de ”supraviețuitoare misterioasă”. Am vrut doar să subliniez  nedumerirea și surprinderea mea de amator în studiul și cercetarea literaturii atât de bogate care se ocupă de tema sensibilă și încă foarte dureroasă a Holocaustului, că  nu am putut regăsi (cel puțin nu în sursele limitate pe care am reușit să le accesez) nici titlul cărții ”Viață reprimește-mă” și nici numele autoarei Nora Diamantstein,  în afară de o vagă mențiune a numelui ei într-o listă anodină a ”tinerilor prozatori” dintr-o publicație din 1968. Cu  atât mai mult mi se pare nefiresc anonimatul în care a s-a păstrat această carte cu cât scrierile în limba română despre deportarea evreilor din Transilvania de Nord erau rare chiar ”rarissime” în acei ani care au urmat imediat după război (explicabil prin faptul că marea majoritate a evreilor din Ardeal care au supraviețuit deportării erau de cultură maghiară și cei puțini care scriau despre ororile trăite scriau în limba maghiară)

În prefața volumului autoarea a scris apăsat despre rolul determinant jucat  în scrierea și editarea  cărții de către Dr Petru Groza un vechi prieten al familiei și, în acea perioadă, prim-ministru al României. El a fost o personalitate politică majoră timp de aproape jumătate de secol. A fost un personaj ardelean important, membru al Partidului Național Român și a contribuit activ  la Marea Unire în 1918.  În  martie 1945 în calitate de președinte al celei mai numeroase organizații din epocă –  Frontul Plugarilor –  a devenit prim-ministru al guvernului de coaliție care și-a asumat gloria realipirii Ardealului de Nord. Groza era cotat ca un politician abil (nu neapărat ”ușă de biserică”) așa că mi se pare imaginabil, ca el să fi considerat, util propagandistic apariția cărții înainte de semnarea Tratatului de Pace care trebuia să consfințească retrocedarea Ardealului de Nord, României. Cartea descrie fără echivoc tratamentul neomenos, chiar barbar, aplicat evreilor dar, și românilor, de către autoritățile maghiare. Deci ar fi fost util să fie scris editat și difuzat în acea perioadă. Acest interes, care cu certitudine a existat, nu a fost fructificat  poate pentru motivul că până să apară cartea, s-a semnat ”Tratatul de Pace”, a abdicat Regele Mihai, s-a instalat guvernul comunist (tot cu Groza în frunte), România a devenit Republică Populară și Ungaria ”țară frățească și prietenă” , iar evreii au început să emigreze în Israel țara lor independentă.

Mulți ani Holocaustul din Ardealul de Nord a rămas doar o rană imensă în inimile celor apropiați.

Anul viitor, în anul 2019 în mai-iunie  se împlinesc 75 de ani de la deportarea fraților și surorilor  care au pierit la AUSCHWITZ.

Noi suntem ultima generație care i-am cunoscut și i-am iubit. Pentru cei care vin după noi ei vor rămâne doar în amintirile familiilor.

Cred că e datoria noastră să punem o piatră de amintire și să aprindem o lumânare la Auschwitz,  în luna Iyar 5779  pe pământul,  martor tăcut al pieirii lor.

 

Tiberiu Roth, 4 octombrie 2018

 

16 Comments

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on October 8, 2018 Reply

    Stimate domnule Roth,
    Cartea la care va referiti, de Nora Diamantstein, ”Viață, reprimește-mă” există în variantă electronică. Am observat aceasta dintr-un anunț internetic din anul 2017. Fără îndoială însă, ar merita să fie reeditată pe hârtie. Mai sunt și alte cărți asupra Holocaustului apărute în acea perioadă care au dispărut repede de pe piață, odată cu ”schimbarea liniei”, și au fost uitate. Unele originale, precum ”Ninge peste Ucraina” de Aurel Baranga, ”Ave Hitler, morituri te salutant” de Gheorghe I. Ferenczy (tradusă din maghiară în română sub controlul autorului), varianta românească a lucrării ”Cartea Neagră” de Ilya Ehrenburg și altele. Întrebarea este, cine se poate ocupa cu reeditarea lor…

    • ivan klein commented on October 14, 2018 Reply

      Spre regretul meu cred că nu ar găsi mulți cititori în Romania , iar în altă țară nici atît …
      Klein I.

  • Serena commented on October 7, 2018 Reply

    Am citit cu interes ce ati scris! Va multumesc pentru ca mi-am limpezit aspecte ce tin de cronologia unor etape de dinaintea si de dupa acel “atunci”! O explicatie a faptului ca s-a vorbit mai putin si mai tarziu despre calvarul femeilor in lagare poate avea legatura cu structura sufleteasca a femeii, dar nu numai. Am sa scot dintr-un sertar rezultatul unui program dedicat acelor femei supravietuitoate ale Holocaustului. Este o tema care ne provoaca sa gasim raspunsuri la intrebari poate nepuse. Indraznesc sa spun ca eu cred in “semne”, mai degraba decat in “coincidente”, dar indiferent daca este un semn sau o coincidenta, ce ati scris dumneavoastra are pentru mine efect de impuls!

    • tiberiu roth commented on October 7, 2018 Reply

      Multumesc doamna Serena pentru frumosul comentariu,și sper că veți participa cu talentul și sensibiltatea dvs creativă la pregătirea” Pelerinajului la Auschwitz”care Asociația Sionistă din România cu suportul (sperăm) al FCER și altor organizatii evreiești și neevreiești, îl va realiza în 2019.

  • Ivan Klein commented on October 5, 2018 Reply

    Dar de ce ” misterioasă ” ?…. Cartea se găsește free la : https://vdocuments.site › Category Documents și la https://www.scribd.com/…/Nora-Diamantstein-Viata-Reprimeste-ma
    K.I.

    • tiberiu roth commented on October 7, 2018 Reply

      ”Misterioasă” nu este cartea ci autoarea:) Am încercat să explic în text motivele folosirii acestui apelativ,poate nu chiar cel mai potrivit. Ce e ciudat este faptul că în nici-una din multele și documentatele scrieri despre Holocaustul din Transilvania de Nord, nu am găsit nici o urmă de referire la Nora Diamantstein,în ciuda faptului că ”romanul ei autobiografic” a fost scrisă și tipărită în limba română în 1948 !! Multumesc dragă Ivan că ești un cititor atent și competent al articolelor mele
      T.R.

      • Sonia nee Rosenthal commented on October 16, 2018 Reply

        Despre cartea Viata reprimeste-ma, a fostei noastre vecine Nora Diamanstein – pe strada Crisan:-) stiam din copilarie de la tatal meu. In cartea respectiva se descrie la un moment dat intalnirea autoarei cu tatal meu care isi cauta sotia. Cand am reusit sa gasesc cartea la un anticariat, acum cativa ani am cumparat-o si am scanat-o. In memoria parintilor mei am plasat in scanul meu si fotografia mamei mele, ( cea din fotografia de mai sus). Ea a fost in Auschwitz unde l-a cunoscut pe tata. In paranteza, sotia dintai a tatalui meu a fost gazata fiind gravida in 8 luni. Sunt foarte impresionata de articol si multumesc din sufle!

        • tiberiu roth commented on November 29, 2018 Reply

          Multumesc pentru tulburatoarea descoperire-destainuire.Este o extraordinara recompensa.Abia acum capata cu adevarat sens ~dualitatea~ semne-coincidenta!!

  • ivan klein commented on October 5, 2018 Reply

    Am aflat lucruri noi . Mulțumesc. K.I.

  • Tiberiu Georgescu commented on October 5, 2018 Reply

    Apropo de intrebaera pusa de mine in mesajul anterior; imi amintesc ca o micutza japoneza , intr-un mesaj adresat Papei l-a intrebat::De ce Dumnezeu a ingaduit un asemenea cutremur si un tsunami devastatoare in tzara mea Japonia(se referea la cel din 2015) ?iar Papa i-a raspuns:NU STIU !

  • Tiberiu Georgescu commented on October 4, 2018 Reply

    Oribil, cutremurator,dezgustator…cum s-au putut schimba oameni aparent normali, in niste bestii ?Au un raspuns psihiatrii ?Se mai pot repeta asemenea nenorociri? Exista vreun raspuns.?
    Dar Dumnezeu unde o fi fost El oare ?

    • tiberiu roth commented on October 7, 2018 Reply

      Multumesc pentru observațiile sensibile.Am să încerc să vă redau pe scurt o ”istorioară” scrisă de Elly Wiesel.
      Un grup de rabini deportați la Auschwitz, ingroziți de ororile care se petreceau acolo ,s-au hotărât să se constituie într-unTribunal Rabinic ad-hoc să-l judece pe Dumnezeu că permite ca poporul său să fie supus unor astfel de chinuri și să fie apoi ucis. După o dreaptă judecată, Tribunalul a hotărât să-l condamne pe cel Atotputernic.Rabinul cel mai vârstnic a dat citire sentinței.După ce a terminat s-a întors spre rabinii care-lm ascultau spunând” Ei acum a venit timpul să ne RUGĂM”

  • Teșu Solomovici commented on October 4, 2018 Reply

    Teșu Solomovici
    Impresionant și emoționant articol. Mi-ai stârnit curiozitatea pentru „misterioasa” autoare, dle Tiberiu Roth. Doresc să reeditez această carte. Doamne ajută!

  • Andrea Ghiţă commented on October 4, 2018 Reply

    Povestea Norei Diamantstein e fascinantă! Vă înţeleg nevoia de a scrie şi vorbi despre cei pieriţi în Holocaust, precum şi dorinţa de a pune o piatră şi a aprinde o lumânare acolo. Eu mi-am spus că nu voi merge niciodată la Auschwitz, să se ducă negaţioniştii. Dar acum nu mai sunt atât de sigură…Trei bunici de-ai mei au pierit acolo şi zeci de rude.

    • tiberiu roth commented on October 7, 2018 Reply

      Am avut alaltăieri o întâlnire cu Comitetul Director al FCER, care a fost de acord să fie coorganizator și să colaboreze cu ASR pentru a realiza MARȘUL MEMORIILOR VII„ în mai-iunie 2019 la Auschwitz.

      • Alex Schneider commented on October 18, 2018 Reply

        Un articol important si ca de obicei bine documentat. Felicitari D-le Roth !

        Ar fi bine de luat legatura cu A.M.I.R. (Micha Harish ) si H.O.R. In Israel .Presupun ca sunt
        in Israel cateva rude interesate de Marsul Memoriilor vii in mai-iunie 2019 la Auschwitz.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *