„Gulyas” … la Limassol

„Gulyas” … la Limassol

Ne plac vacanţele blânde şi tihnite în locurile cunoscute şi îndrăgite. M-am îndrăgostit de Limassol, la prima vedere, într-un sfârşit de august, când marea mă învăluia cu tandreţe, rodiile coapte îmi surâdeau dintre frunze şi cicadele (simpatice substitute de greieri) animau crengile ficuşilor bătrâni şi viguroşi din curţile vilelor mărunte cu obloane albe care mai rămăseseră (de sămânţă) pe străzile din vecinătatea mării, unde se profilează tot mai multe construcţii înalte, suple şi îndrăzneţe. Apartamente de lux cu vedere la mare, pentru milionari!

Îmi plăcea să descifrez firmele şi afişele în limba greacă, utilizându-mi toate cunoştinţele privitoare la alfabetul grec, dobândite în cei cinci ani de la… Facultatea de Fizică. Îmi făcea plăcere să ascult sporovăiala din jurul meu – pe plajă, în magazine şi pe stradă – în limbile greacă, engleză britanică şi (mai ales) rusă.

Fac parte din prima generaţie de elevi care nu a fost obligată să înveţe limba rusă la şcoală, însă am auzit-o acasă de la părinţii mei, cu studii la Leningrad. Vorbeau adesea ruseşte între ei, mai ales atunci când discutau despre chestiuni pe care „copilul” nu trebuia să le afle. Tot ciulind urechile, am învăţat destul de bine ruseşte.

La Limassol trăieşte o comunitate rusească numeroasă alcătuită din oameni de afaceri şi lucrători în servicii, dar şi mulţi turişti sosiţi din Rusia sau republicile ex-sovietice. Aceştia au la dispoziţie magazine, restaurante, bănci, saloane de înfrumuseţare, chiar şi şcoli ruseşti, aşa că am avut prilejul să-mi reîmprospătez cunoştinţele şi să exersez limba rusă pe care nu prea am posibilitatea s-o practic acasă.

Anul acesta ne-am petrecut concediul tot în Cipru, la Limassol şi – în concordanţă cu plăcerea de a găsi o fărâmă de stabilitate şi în provizorat – în fiecare zi am prânzit la acelaşi restaurant pe a cărui firmă scria Gulyas. O firmă care nu a fost ceea ce părea să fie.

Micuţ şi cochet, restaurantul se afla la doi paşi de plaja unde ne coceam la soare şi ne îmbăiam în apele spumoase care – cu câteva zeci de kilometri mai încolo, la Paphos – dăduseră naştere Zeiţei Frumuseţii. Restaurantul ne-a ispitit tocmai prin numele promiţător înscris pe firmă: Gulyas (denumirea maghiară a îndrăgitului gulaş, o tocăniţă de carne cu găluşte). Iată un restaurant unguresc, ne-am spus şi i-am trecut pragul. Când colo inscripţiile în limbile rusă şi engleză ne anunţau că la acest restaurant se servea mâncare rusească şi uzbecă.

Am citit rapid specialităţile: pelmeni (colţuneşi cu carne), vareniki  (colţunaşi cu cartofi şi brânză), okroşka (supă rece cu chefir), vinegretă şi altele. Gulaşul lipsea cu desăvârşire! Ne-a ieşit în întâmpinare, surâzând, o chelneriţă scundă, bondoacă şi cu o căutătură de tătăroaică. Am întrebat-o de gulaş, arătându-i firma. A început să râdă şi ne-a spus că nu suntem primii care facem confuzia, dar nu e vorba de „gulyas”, ci de Gulya’s adică Restaurantul Gulyei. „Eu sunt Gulya, patroana restaurantului” ne-a explicat ea.

În zilele care au urmat, am prânzit la Gulya, desfătându-mă cu gusturile mâncărurilor din copilărie, unele gătite de mama (salata vinegretă) sau de prietena ei, Vera – o leningrădeancă măritată la Cluj – pelmeni, vareniki, grecinevaia kaşa (mâncare de hrişcă) şi am băut pe săturate kvas adevărat, ca cel de odinioară, vândut în tonetele de pe străzile Moscovei. Gulya avea şi un compot delicios, preparat de ea din fructe de pădure, friptură de miel, pârjoale şi alte bunătăţi proaspăt gătite, cu care se delecta clientela (în majoritate rusească). La orele prânzului Gulya trecea voioasă pe la mese, lua comanda tacticos, într-un carneţel, şi apoi se ducea în bucătărie. Am remarcat curând că nu avea alt personal decât un domn înalt şi grizonat, echipat cu un şorţ albastru, care trebăluia de zor în bucătărie. Uneori intra şi în sală ca să debaraseze mesele sau să încaseze plata. Avea o ţinută elegantă şi spunea „Spasiba” cu un accent britanic inconfundabil.

Restaurantul, decorat cu fotomontaje şi farfurii fotoceramice cu secvenţe din  epoca sovietică (Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Gagarin, Iaşin, parade de 7 Noiembrie, tarabe cu kvas şi îngheţată, precum şi alte imagini emblematice) atrage mai ales clienţi vorbitori de rusă, însă am întâlnit şi polonezi, cehi şi gruzini.

În fiecare zi schimbam câteva cuvinte cu Gulya, atunci când poposea la masa noastră şi am aflat că era kirghiză şi locuia de 14 ani în Cipru. Împinsă de curiozitatea jurnalistului (care nu-mi dă pace nici în concediu) am rugat-o să-mi dea un interviu. Dezinvoltă, Gulya mi-a spus că şi alţii au scris despre ea, aşa că-mi răspunde cu plăcere la întrebări, dacă nu durează mai mult de 5 minute. M-am străduit să mă conformez:

Reporter: Mi-aţi spus că în ultimii 30 de ani aţi emigrat de două ori.

Gulya: Aşa este. Am părăsit Kârgâzstanul în 1991, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice. Acolo nu mai era de trăit. Aveam trei copii. Am vândut proprietatea pe care o aveam şi am plecat în Rusia. Asta a fost prima emigrare.

R: Unde v-aţi stabilit?

G. La Novosibirsk. Vindeam în târg cât era ziua de lungă.

R. Şi nu vă era firg?

G. Cum să nu. Îngheţam, deşi purtam mai multe rânduri de haine. Am tras din greu şi am reuşit să fac ceva bani. Pe urmă Gorbaciov a dat un decret că cetăţenii din Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS) puteau obţine cetăţenia rusă. Dar trebuia s-o meriţi. Să ai un loc de muncă, să plăteşti impozite, să cumperi o casă. A fost al naibii de greu, Stăteam zi de zi, ore în şir, la talcioc, în picioare, ca să pot face bani. Am întâmpinat o serie de piedici. Eram consideraţi imigranţi şi poliţia ne hărţuia, tot timpul ne verificau actele. A fost greu, dar în 1999 am reuşit să ne cumpărăm un apartament şi am obţinut cetăţenia rusă.

R. Şi cum aţi ajuns în Cipru?

G. Asta a fost cea de a doua emigrare. Am venit în Cipru cu un bilet turistic de 10 zile. Când am văzut atâta frumuseţe, căldură, soare, mare, vă daţi seama, după Siberia… Mi-am zis că nu mai plec de aici. Şi am rămas. M-au prevenit că va fi greu, dar eu mi-am zis că am paşaport rusesc şi dacă mă dau afară mă pot întoarce oricând în Rusia. Am început să lucrez ca menajeră la familiile ruseşti. Făceam curăţenie la multe case, munceam cât era ziua de lungă, picam de oboseală, dar bani nu prea reuşeam să adun. Între timp mai făceam şi pelmeni (colţunaşi cu carne semi-preparaţi) cu care aş fi câştigat mai bine, dar nu aveam destulă vreme să mă ocup de asta. Atunci le-am spus familiilor la care lucram că dacă le place cum muncesc să-mi mărească leafa, că altfel plec. Unii mi-au spus „N-ai decât să pleci, găsim noi pe altcineva mai ieftin”, alţii mi-au dat şi câte un euro în plus pe oră şi am rămas. La unele familii am lucrat şi cinci ani de zile neîntrerupt.

Şi am continuat să fac pelmeni şi să-i vând. Uneori nu reuşeam să vând destul… Am plâns mult, am muncit mult, duceam pelmeni la casele oamenilor. Treptat au început să mă cunoască şi să mă aprecieze. După aceea am obţinut permisul de muncă şi m-am angajat.

R. Domnul care vă ajută aici, la restaurant?

G. Da, el este Willy Mac Millan. E scoţian. M-a ajutat foarte mult. El a avut ideea cu restaurantul rusesc, bazându-se pe faptul că mă cunoştea multă lume şi că mă pricepeam să gătesc. La început am deschis un local mic. Era curat, ordonat, plăcut, mâncarea era gustoasă şi venea atâta lume încât a trebuit să ne schimbăm locaţia, să venim aici, la malul mării.

R. Lucraţi numai voi doi?

G. Întotdeauna am fost numai noi doi. Noi luăm comanda, noi facem aprovizionarea, noi facem de mâncare, noi spălăm vasele.

R. Şi nu e greu, obositor? Cum rezistaţi aici zi de zi, de la ora 10.00 la 20.00?

G. Ne place ceea ce facem. Ne place să discutăm cu clienţii. Ne organizăm timpul şi ne rămâne vreme să facem şi baie în mare.

R. Şi cum v-aţi descurcat cu actele? Cu contabilitatea?

G. La început a fost tare greu. Am trăit şapte ani ca emigrant. M-au urmărit, m-au persecutat, am făcut de toate, am stat la coadă la ghişee, dar am supravieţuit. Am primit permisul de muncă şi am lucrat la un hotel. Acolo l-am întâlnit pe Willy, cu care m-am măritat. Acum lumea mă tratează altfel. Cei de la birouri nu mă mai ţin pe la uşi, ci mă primesc imediat. Nu sunt „kiria” Gulya, sunt Mrs. Mac Millan. E altă viaţă!

R. Soţul dvs. a fost marinar? Am văzut că are tatuaje pe ambele braţe şi soţul meu mi-a spus că este un lup de mare.

G. (râde). Nuuuu. E un om şcolit, toată viaţa a fost funcţionar de bancă. El face contabilitatea, el se ocupă de toate actele. Şi nu e uşor. Restaurantul cu specific rusesc are un reţetar aparte şi trebuie să respecte toate regulile de igienă pentru preparatele gătite. Dar Willy ştie. El se pricepe la toate.

R. Dar şi dvs. aţi învăţat mult în aceşti ani.

G. Da, în aceşti 14 ani am învăţat greceşte şi englezeşte, am învăţat să fiu bucătăreasă. Şi sunt mulţumită. Mi-am ajutat şi copiii, le-am cumpărat apartamente acolo, în Kârgâzstan…

R. Cine a decorat restaurantul atât de ingenios?

G. Noi doi, pentru că nu aveam bani să plătim un decorator. Dar acum suntem pe cale să redecorăm, să fie şi mai frumos, cu imagini de la Moscova şi de la Piter (Sankt Petersburg).

R. Ce faceţi peste iarnă ? Aveţi clienţi?

O farfurie cu Okroşka gătită de Gulya

G. Cum să nu. Aici iarna e blândă şi câştigăm bine, chiar mai bine decât vara, pentru că vin ruşii localnici cărora le place mult ce gătim noi.

R. Aveţi tot felul de bunătăţi. Numai gulaşul lipseşte. Staţi să vă arăt pe Internet ce este gulaşul.

G. M-am interesat şi eu. Anul viitor îl adaug la meniu. Pe când reveniţi puteţi mânca şi gulaş.

R. Cred că „gulyás”-ul de la Gulya’s va fi nemaipomenit. Venim negreşit şi anul viitor.

G. Vă aşteptăm cu drag!

(consultant la traducerea din rusă: Mihai Sipos)

Andrea Ghiţă

5 Comments

  • George Ivan Kun commented on October 15, 2018 Reply

    Foarte fain articolul. L-am savurat din plin.

  • Radu Stern commented on October 8, 2018 Reply

    Nu credeti chiar tot ce e scris ! Nu-i prima data cind DEX se inseala. Probabil ca autorul articolului era moldovean ! 🙂

    Puteti verifica usor pe Internet sau, si mai bine, la excelentul restaurant Miko din
    Cluj, care face un gulyas de pomina !

    • Andrea Ghiţă commented on October 8, 2018 Reply

      Vă spuneam că sunt vegetariană, dar m-am documentat pe…Google. În textul titlului “gulyás” din Wikipedia maghiară https://hu.wikipedia.org/wiki/Guly%C3%A1s_(%C3%A9tel) se arată limpede că gulyás (mâncarea) nu este acelaşi lucru cu gulyásleves (supa gulaş) care a câştigat teren în ultima vreme, nici ca mod de preparare şi nici ca sorginte. Gulyás este o mâncare asemănătoare cu papricaşul, iar gulyásleves este o supă care seamănă cu…gulaşul. Oricum, daţi un semn de viaţă dacă mai treceţi prin Cluj :)).

  • Radu Stern commented on October 4, 2018 Reply

    FELICITARI pentru interview, simptomatic pentru o lume in care migrantii sunt o prezenta din ce in ce mai mare. O precizare gastronomica :gulyas nu este o tocana cu galusti, ci o supa. Tocana cu galusti se numeste paprikas.

    • Andrea Ghiţă commented on October 4, 2018 Reply

      Multumesc mult pentru comentariu. Iată definiţai gulaşului în DEX: Fel de mîncare tipic unguresc, tocană cu carne și găluște de făină. Pe de altă parte, eu sunt vegetariană:))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *