Ce mică e lumea asta mare !!

Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică.

La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Din principiu nu am aderat la nici o rețea de socializare și nu răspund la mesaje ale unor necunoscuți. Dar și pricipiile nu le respect chiar totdeauna și din curiozitate de multe ori deschid mesaje ale unor nume necunoscute. Și iată că e bine uneori să păcătuiești: Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.

Mi-am amintit pe loc că se referea la articolul despre fratele bunicii paterne, vindecătorul Faivel Merdler  https://baabel.ro/2016/09/faivel-vindecatorul-din-breaza/, vestit din Breaza, județul Câmpulung și am făcut legătura cu un fel de arbore genealogic pe această linie, pe care am încercat să-l fac în cartea mea „Was aus ihnen geworden ist – Jüdische Familiengeschichten aus Rumänien 1885-1995” (Ce au devenit – povești ale unor familii evreiești din România), apărută în 1996 la editura Hartung – Gorre din Konstanz, Germania. Da, într-adevăr bunica a avut încă un frate la Cernăuți, David Merdler. Eu nu-l știam decât din poveste pentru că mergeam foarte rar în capitala Bucovinei, dar îl cunoșteam pe fiul său Conrad, care era medic ginecolog și care avea o mică clinică particulară. Despre el auzisem vorbindu-se de bine, în special pentru reușitele sale materiale. Auzisem că mai are două surori în rest nu știam mai nimic. Atunci Cernăuți, deși era tren direct, un automotor care făcea vreo cinci ore, ni se părea foarte departe și nu prea țineam legătura, nici de sărbători mai știu dacă ne felicitam. Orașul Botoșani, deși mai mic decât Cernăuți, ne era mai familiar. La Cernăuți se pleca rar. Mama a dus-o pe sora mea la vestitul pediatru dr. Wiesental pentru o urticarie care-i apărea chiar în tren oricând pleca de acasă.

Când m-am întors în România în 30 Aprilie 1944, m-am oprit la Cernăuți și ținând minte adresa vărului Conrad, medicul, l-am căutat. Vecinii mi-au spus că s-a evacuat la București împreunî cu armata română. A doua zi am părăsit Cernăuțiul și de atunci nu am mai revenit. Despre această ramură a familiei nu mai știam nimic zeci de ani, nu știu cum am aflat că vărul Conrad se stabilise inițial la Craiova și apoi la Tg. Mureș, unde a practicat cu succes meseria de medic, fiind și cadru didactic. Am aflat că divorțase de prima soție, se recăsătorise și ca să poată rămâne la Cernăuți în anii războiului s-a botezat și acum se numea Conrad Merdler Paltin. După mulți ani de la moartea lui i-am cunoscut cele două fiice care locuiesc în Germania și cu una sunt în relații bune până în ziua de azi. Nu știam nimic despre restul familiei. Fiind la Köln, în vizită la această fiică a lui Conrad care emigrat în Germania, ea mi-a făcut o surpriză: O excursie cu mașina la Paris. Dar surpriza cea mare a fost de a cunoaște cu acestă ocazie pe nepoata unei surori a tatălui ei care era din Ploiești. Pentru mine totul era ca într-o poveste. Aveam rude la Ploiești despre care nu știam nimic? Da, era o soră a lui Conrad, Ella, care fugise de acasă din Cernăuți, cu sau fără voia familiei, căsătorindu-se cu un neevreu, ceea ce pe atunci, înainte de cel de al Doilea Război Mondial în familii ca a noastră, mai mult sau mai puțin religioase, se ținea ascuns de gura lumii. Iată de ce nu știam nimic despre ea. La Paris, era după anul 2000, am cunoscut-o de fapt pe nepoata fugarei , Hannelore, și amândouă ne-am bucurat că suntem rude, chiar fără să știm exact gradul. Are o familie numeroasă și menținem mai departe legătura.

Dar iată încă o surpriză. Emailul pe care l-am deschis contrar principiilor mele mi-a mai lămurit unele secrete ale familiei mele, pe care cred că nici bunica, sora lui David Merdler, nu le știa. Mie mi le-a dezvăluit Werner, cel care mi-a trimis emailul din Berlin și care m-a vizitat deja de 2 ori la București. Străbunicul lui a fost acel David Merdler din Cernăuți, fratele bunicii mele. El a avut patru copii, Conrad, medicul, Max, care a emigrat în America, Nuți, care a murit în Transnistria, și Ella, fugara. Aceasta locuia la Ploiești. Fiica ei, căsătorită la rândul ei cu un german, inginer petrolist, a avut doi copii, pe Hannelore, pe care am cunoscut-o la Paris și pe Werner, cel care m-a contactat. Hannlore și Werner au aflat de la bunica lor, fugara din Cernăuți, despre străbunicul lor, David Merdler și despre ascendența lor iudaică. Din această poveste, posibilă în multe familii evreiești, eu mă bucur că mi-am găsit rude, mai ales pe Werner, care pare a fi tare de treabă. Întâmplarea face că acum e la Ploiești și peste câteva ore mă va vizita. Are peste 50 de ani, vorbește perfect românește deoarece a plecat din țară la 18 ani.

Dacă aș face un bilanț aș putea generaliza și zice: Ce soartă a avut o familie de evrei din Bucovina în decursul unui secol atât de frământat de evenimente majore!! Dar aceste povești au devenit banale și apar în multe familii.

Eu vreau însă să simplific povestea. Noroc că am început să scriu la revista Baabel care datorită absenței actuale a distanțelor a ajuns în locuri cu totul neașteptate. Eu am trimis-o chiar în Botswana. Niciun loc de pe această lume mare nu mai e departe. De fapt lumea noastră pe care o credeam mare a devenit foarte mică datorită mijloacelor actuale de comunicare. Sunt convinsă că într-un viitor nu prea îndepărtat se va pleca pe lună așa cum se pleca cândva din Câmpulung la Cernăuți. Păcat că atunci eu nu voi mai fi.

 

Mirjam Bercovici, 01. Oct. 2018

P.S. Azi sora mea a primit un email de la o adresă necunoscută. Contrar principiilor noastre l-a deschis. E vorba de o doamnă, Mihaela P. profesor la o universitate din USA. care a aflat că bunicii și tatăl ei au fost și ei la Djurin. Această familie, tânără pe atunci, el avocat, cu un copil de 3-4 ani au stat câteva luni chiar în aceeași cameră cu noi. Iar acum nepoata se interesează de Djurin. Din păcate avem ce povesti.

Ce mică e lumea !!

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Daniela Stefanescu commented on October 13, 2018 Reply

    Sunt perfect de acord cu ceea ce a scris Nicole Sima şi o felicit încă o dată pe Mirjam pentru tot ce face şi acum, pentru că scrie periodic în revista Baabel si ne ajută să aflăm atâtea lucruri interesante de care altminteri nu am fi avut idee. Povestea este extraordinară iar Mirjam este un exemplu pentru noi toţi.

  • GBM commented on October 6, 2018 Reply

    Povestea asta, indica cu precizie pericolul casatoriilor intre rude cu toate implicatiile genetice ale urmasilor.
    GBM

  • Nicole Sima commented on October 4, 2018 Reply

    Chiar asa: „Ce mică este lumea asta mare!”
    Dar eu vreau să subliniez faptul că nu oricine ajunge să fie „găsit” de către rude necunoscute din lumea largă. Dar pe Mirjam Bercovici au găsit-o pentru că dânsa nu se sfiește să încerce tot ce este nou, pentru că scrie și comunică celorlalți atâtea lucruri interesante, pentru că este un om cu totul deosebit, bun exemplu pentru cei mai tineri, care au atâtea de aflat de la o asemenea persoană. „Jos pălăria!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *