Cetăţenii români sunt chemaţi la urne, timp de două zile – 6 şi 7 octombrie 2018 – pentru a decide răspunsul la o întrebare sibilinică (*) legată de o chestiune deja soluţionată atât în Constituţie, cât şi în Codul Civil actual: definirea căsătoriei. În consecinţă, în urma acestui plebiscit va apărea doar o precizare suplimentară în textul Articolului 48 (I) care reglementează căsătoria,  unde sintagma „între soţi” fiind înlocuită cu „între un bărbat şi o femeie”. Practic în realitatea socială nu se va schimba nimic, în schimb se deschide o breşă în relaţia dintre majoritari şi minoritari. Odată cu victoria acestui referendum, se deschide calea pentru ca majoritarii să decidă, prin vot, adoptarea unei legi antiminoritare, prin simplul fapt că sunt majoritari, adică mult mai mulţi.

De data aceasta calul de bătaie îl constituie cuplurile de acelaşi sex (aflate într-o minoritate infimă). În urma experienţei vechi de cel puţin două mii de ani, dar şi a ultimului secol sângeros, sunt îndrituită să mă tem de un referendum care, prin introducerea unei modificări la care rezonează câteva milioane de români de „bună credinţă”, poate viza o altă minoritate, de data aceasta etnică sau religioasă. Mai concret este vorba de un referendum în favoarea excluziunii celor diferiţi. Când spun asta, mă bazez pe campania de promovare a referendumului de faţă care – îndărătul afirmării mieroase a „toleranţei”– nu a pregetat să incite majoritatea „tradiţională” împotriva unei minorităţi prea puţin cunoscute, dar căreia i se pun în cârcă o mulţime de tare ale depravării şi degradării şi intenţia vădită de a „macula instituţia sacră a căsătoriei”, de a „atenta la viitorul copiilor noştri”. Discursul urii este picurat în urechile ascultătorilor de către pledanţii ipocriţi, erijaţi în protectori ai familiei.

De-a lungul istoriei vechi, dar şi mai recente, s-a dovedit cât de lesne pot fi incitaţi oamenii unii împotriva altora, pe baza unor afirmaţii nefundamentate şi nedovedite, dar exprimate cu convingere de pe podiumuri şi de la amvoane, de către lideri politici şi spirituali, de către „analişti” şi „formatori de opinie”. Pretexte sunt uşor de găsit pentru a cataliza şi canaliza energiile negative.

Nu vreau să particip prin vot, la decizia într-o chestiune care vizează excluziunea de orice fel. Atunci ar trebui să votez împotrivă, nu-i aşa? Nu e deloc aşa.

Formularea ambiguă a întrebării*, adoptarea (în 18 septembrie) a Ordonanţei de Urgenţă de modificare a Legii nr. 3 din 22 februarie 2000, prin care se dublează durata referendumului actual, precum şi neaplicarea procedurilor de evitare a votului multiplu (implementate la alegerile trecute) dovedesc dorinţa acerbă de a se obţine cvorumul pentru validarea acestui plebiscit. Iniţiatorii şi organizatorii „referendumului pentru familia tradiţională” nu s-au îndoit nici o clipă de rezultatul favorabil al acestuia, întrucât majoritatea cetăţenilor din ţărişoara noastră sunt oricum înclinaţi să spună Da, atunci când autorităţile le adresează vreo întrebare şi o vor face şi mai abitir dacă sunt încurajaţi prin cuvântări mobilizatoare (şi incitatoare) rostite de pe podiumuri şi de la amvoane.

Refuz să particip la un referendum la care – până la urmă – opţiunea mea nu contează, întrucât şi voturile negative susţin, prin cvorum, câştigul de cauză al majorităţii.

Refuz să sprijin un plebiscit util doar pentru clasa politică aflată la guvernare care, căţărată pe valul maselor scoase la vot, încearcă să-şi sporească popularitatea, să-şi consolideze imaginea grav deteriorată şi să-şi testeze electoratul.

Andrea Ghiţă

*„Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?”