În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.

Prima noastră destinație a fost Comunitatea Evreiască din Frankfurt, care oferea un adăpost temporar evreilor dezrădăcinați ca noi. Comunitatea a închiriat o casă mai veche pe Eckenheimer Landstrasse, în care erau primiți refugiați evrei, persoane în trecere și alții care aveau nevoie de un adăpost. Am stat acolo trei săptămâni, până ce am fost primiți în sistemul oficial de absorbție a refugiaților al RFG. Prima mea impresie a locuinței destul de sărăcăcioase a fost mirosul pătrunzător de petrol. În fiecare cameră se afla o sobă de email maro, care trebuia umplută zilnic cu petrol dintr-un vas cu gâtul lung. Împrejurul sobelor, tapetele și așa urâte, erau pline de pete. A doua impresie a fost aspectul trist, cenușiu și neatrăgător al cartierului. Tramvaiele treceau prin fața ferestrelor noastre cu un zăngănit asurzitor. Lăsau impresia de activitate, dar pe noi asta nu ne privea. Zilele treceau monotone. Pasivitatea era întreruptă doar de plimbări curioase prin centru și de întâlniri grăbite cu cunoscuți din Oradea, aflați de mai multă vreme în Germania.

În casă locuiau doi copii. Unul era Richard Perlman, un băiețel din Polonia care vorbea deja germana și locuia acolo cu mama lui. Mi-a arătat mașinuțele lui cu telecomandă, pe care le făcea să gonească prin curte, conducându-le cu multă dibăcie și strigând: „Guck mal, guck mal!” (Uite, uite!) Numai că neștiind germana, eu am crezut că striga „Kukuma, kukuma!”, ceea ce mi se părea foarte ciudat, ba chiar exotic. Celălalt, Georg (Iurai) Horny, era ceva mai mare. Pe buza de sus îi mijeau tuleie blonde, era clar că se afla deja la vârsta pubertății. Pe mine mă impresiona faptul că el mânca zilnic pui la grătar, care mirosea amețitor. Cu experiența mea din România, asta mi se părea să fie culmea luxului. El locuia acolo împreună cu tatăl său, așteptând să vină mama și fratele mai mare de la Bratislava. Era deja relativ bine integrat, mergea la gimnaziu la Frankfurt. De altfel se comporta ca un dandy, purtând tot timpul haină și cravată și lăsând o vagă impresie de cosmopolit. Pe amândoi i-am mai întâlnit. Peste câteva zeci de ani Richard și-a făcut apariția la Zürich, iar pe Georg l-am regăsit în 1972 la Bettinaschule, unde mi-a fost coleg de clasă și prieten foarte apropiat.

În 1972, în timpul primei mele vizite la Oradea după emigrare: lățos și androgin

Întâi am plecat la lagărul de absorbție al refugiaților din Friedland, în statul Niedersachsen, aproape de granița cu RDG. Pentru a fi primit în sistem, fiecare trebuia să se declare ori refugiat, ori emigrant de etnie germană. Ne-au pus o sumedenie de întrebări, inclusiv despre bunurile lăsate în urmă sau confiscate. Probabil voiau să se asigure că printre refugiați nu se aflau și agenți din est, pentru care aceasta era o metodă favorită de infiltrație pentru diverse activități subversive.

Lagărul de absorbție Friedland în anii 1970. Mamei mele îi amintea de Auschwitz cu toate că diferențele erau enorme.

Am fost cazați în barăci lungi, cu paturi etajate. Prin lagăr patrulau agenți neînarmați în uniformă, iar în sala de mese primeam uneori brânză de Harz. Paturile, uniformele și brânza de Harz îi aminteau mamei mele imagini de la Auschwitz. Chiar dacă aici condițiile erau mult mai bune, analogia era suficientă ca să-i producă uneori crize de angoasă. În lagăr veneau călugărițe ca să-i sprijine pe noii veniți. Aveau pentru fiecare cuvinte înduioșătoare – trebuia doar să alegi între călugărițele evanghelice în uniforme gri deschis și cele catolice în gri închis. Din păcate lipseau călugărițe evreice și de nevoie le-am ales pe cele evanghelice, care ni se păreau ceva mai deschise și mai tolerante. La unul din programele înălțătoare de după-amiază, o călugăriță a apucat de gât o chitară și legănând-o, a ciupit ritmic două coarde, ceea ce crea efectul unui sunet de clopot. După spusele ei, auzeam îm sfârșit clopotul libertății. Mulți dintre cei prezenți aveau lacrimi în ochi, dar noi nu. Pentru mine libertatea însemna altceva. Mi-am găsit în lagăr câțiva derbedei cu care ne făceam de cap. De fapt nici nu mai știu cum ne înțelegeam între noi, dar era de ajuns ca să facem pozne. Într-o duminică ne-am furișat într-o carieră de pietriș din apropiere și în joacă am împins de colo-colo vagonetele pe șine. Unele au ajuns la gura carierei și s-au prăbușit în adânc. Când ne-a văzut paznicul, am luat-o la goană. Speriat și rușinat, m-am ascuns sub pătură, în patul meu etajat. Dar pentru prima dată în viață am simțit gustul înnebunitor al libertății de acțiune, pe care înainte nici nu mi-l puteam închipui. De atunci nu am mai avut nicio îndoială: voiam să rămân în vest!

Până la urmă am primit mult râvnitele legitimații de refugiați, care ne dădeau anumite privilegii, mai ales erau o dovadă că puteam rămâne în Germania ca „Spätaussiedler” adică imigranți de etnie germană, statut destinat de fapt sașilor transilvăneni și șvabilor bănățeni. Numai că noi nu eram nici una, nici alta, eram evrei de origine așkenază și de limbă maghiară. Singura noastră legătură cu Germania era faptul că strămoșii noștri erau originari cu mai multe secole în urmă din regiunea Rinului medievală (Așkenaz), numai că în legile imigrației în RFG nu exista o asemenea rubrică. Cel puțin aveam nume de familie cu sonorități germane: Biro era la origine Braun (maghiarizat de bunicul meu pe la 1900 din motive de carieră), apoi Fischer și Weinberger. Până la urmă ne-au acceptat și ne-au procesat ca pe un fel de „iudeo-teutoni”. Pe vremea aceea RFG primea numai emigranți germani sau cu pretenții oarecum credibile la această etnie. Mult mai târziu am aflat că la procesarea cererilor de naturalizare se cercetau listele de locuitori din Europa de răsărit, liste care datau din perioada nazistă. Numai în cazul evreilor, care desigur nu figurau pe aceste liste, autoritățile erau mai tolerante – din motive de conștiință. Aceasta era situația cu mult înainte ca Helmut Kohl să aprobe imigrația în masă a evreilor din Rusia.

În lagăr ne-au întrebat în ce parte a Germaniei am dori să ne stabilim. Având deja cunoștințe la Frankfurt, ne-au trimis la Langen în sudul statului Hessen. În acest orășel, la 15 km de Frankfurt, am primit un domiciliu stabil, într-un așa-numit lagăr de tranzit pentru refugiați. Am rămas acolo peste un an. Aveam o cameră într-un apartament pe care îl împărțeam cu încă o familie. Baia și bucătăria erau folosite în comun. Acolo am văzut pentru prima dată un aragaz în care trebuia să introduci o monedă ca să poți găti. Statul ne plătea o indemnizație și ne punea la dispoziție cursuri de limba germană, ba după o vreme i-a oferit tatălui meu chiar un post la farmacia spitalului din localitate.

Pe mine ar fi trebuit să mă trimită la o școală specială cu internat, în sudul țării, unde să învăț limba germană, dar am scăpat cu ajutorul instituțiilor evreiești. La Frankfurt se afla un birou de informații în probleme de educație, condus de un anume domn Feldmann. Biroul funcționa sub egida centrului de asistență socială a evreilor din Germania și se ocupa mai ales de supraviețuitorii Holocaustului și de copiii lor. În anii 1970 activitatea biroului s-a îndreptat mai mult spre probleme generale de educație și de integrare. Dl Feldmann i-a convins pe părinții mei să nu mă trimită la internat, spunând că acolo aș întâlni alți copii din România, ceea ce nu ar face decât să-mi împiedice progresele la germană. Era preferabil să merg la școala locală, iar el se va îngriji să primesc ore particulare să invăț limba. Sfatul lui s-a dovedit excelent. În aprilie am început să merg la școala Albert Einstein din Langen, numai că nu înțelegeam o boabă. Reușeam să țin pasul doar la engleză, la muzică și la educație fizică. M-au uimit lipsa uniformelor, purtarea relaxată a elevilor între ei și mai ales obrăznicia lor față de profesori. Și mai mult m-au impresionat sânii colegei mele Ingeborg, care i se desenau clar sub bluză. De atunci acest nume are pentru mine asociații erotice. Mi-am lăsat la rândul meu părul mai lung, ca să mă simt și eu mai „la modă” și să ies mai puțin în evidență. Pe atunci se cânta la radio nesfârșit șlagărul ”In the Summertime“, iar frumusețea băiețoasă a lui Uschi Glas de pe afișele cinematografelor făcea o concurență serioasă la oricare Ingeborg.

Orele de germană aveau loc de două ori pe săptămână la dna Eil, o femeie divorțată care locuia împreună cu fiica ei pe o stradă bine îngrijită din Langen. Dna Eil s-a dovedit o profesoară excelentă. Cu ajutorul ei am învățat foarte repede bazele gramaticii germane și am început să vorbesc. Tot ea m-a consolat pentru lipsa de logică a „der-die-das” și pentru verbele slabe. În naivitatea mea am întrebat-o într-o zi ce înseamnă un cuvânt pe care colegii mei de clasă îl foloseau tot timpul: „Dna Eil, ce înseamnă ‘Scheisse‘ (căcat)?” Ea a îngițit în sec și apoi mi-a explicat pe ocolite, îmbogățindu-mi vocabularul cu un cuvânt esențial și adaptabil la situațiile cele mai diverse.

în ultimele săptămâni ale anului școlar mergeam deja la școală pedalând țanțoș pe bicicleta dăruită de un cunoscut bun la inimă. Cunoștințele mele de germană se îmbunătățeau și ele pe nesimțite și nu numai datorită dnei Eil. În fiecare după-amiază mergeam în sala comună a lagărului și vedeam la televizor „Bonanza”. Era un serial american sincronizat în limba germană. Așa se face că familia Cartwright, Ben cu cei trei fii ai săi, Adam, Hoss și Little Joe și caii lor care galopau fără încetare au devenit o parte integrantă a programului meu de după-amiază. Combinația perfectă dintre dna Eil și Bonanza au făcut ca peste vară cunoștințele mele de germană să ajungă la un nivel cu totul satisfăcător. Și totuși la finele anului, după trei luni la școala Albert Einstein, în certificatul meu scria concis: „Peter are cunoștințe foarte bune la engleză, matematică, muzică și sport, dar din cauze lingvistice deocamdată nu primește note. Și cu toate acestea va trece clasa.” Era o dovadă clară a bunăvoinței sistemului, subliniat de atmosfera filosemită care domnea pe atunci, dar care a dispărut total în anii 80.

Vara am fost trimis într-o tabără evreiască în Pădurea Neagră. Am locuit într-un orfelinat evreiesc numit „Casa Henrietta Szold” la Wembach lângă Schönau. Acolo am cunoscut pentru prima oară folclorul tipic al taberelor evreiești cu toate israelismele lor: madrichim (instructori), hanichim (noi copiii), toranut (de serviciu) și rugăciunile dinainte și de după mese, care mi se păreau ciudate și o pură pierdere de timp. Am învățat o grămadă de cântece și dansuri israeliene, numai că din textele cântecelor nu am înțeles nimic. Tot acolo am cunoscut și prima mea dragoste. Ilona Drory era o fată de vârsta mea, originară din Cehoslovacia. Chipul ei încântător era încadrat de bucle negre. Ea m-a învățat să joc ping-pong și tot ea m-a întrebat în șoaptă „Mă iubești?” O iubeam, dar nu mă simțeam în stare să i-o mărturisesc. Mai erau acolo și două surori, Hanka și Blanka, tot din Cehoslovacia. Spre deosebire de mine erau sportive, sigure pe ele și se aflau tot timpul în centrul atenției. Am făcut excursii prin împrejurimi, printre altele la lacul Titisee, unde, împreună cu un băiat cu fața mânjită cu marmeladă, am șterpelit o barcă și am făcut o plimbare pe lac, după care am încasat-o bine de tot de la madrichim. O madricha foarte prietenoasă era Cindy (un nume pe care îl găsesc deosebit de simpatic). Alta era Lea Fleischmann, care mai târziu a devenit o jurnalistă și scriitoare cunoscută. Șeful taberei, Benni Bloch, era un israelian tipic, cu o figură de parașutist. Mai târziu a devenit șeful biroului de educație al centrului de asistență socială. Cel mai mult m-a impresionat însă excursia la grădina zoologică din Basel. Nu puteam concepe că o graniță poate fi trecută atât de simplu. La Oradea locuiam la numai 8 km de granița cu Ungaria, care era închisă ermetic. Foarte mândru am trimis părinților o carte poștală cu textul scurt și pregnant „Mă aflu în Elveția”. În tabăra din Wembach am întâlnit chiar doi transilvăneni, fații Michael și Daniel Lax. Erau singurii cu care puteam vorbi românește. În rest trebuia să vorbesc nemțește, mai bine sau mai rău, cum puteam, ceea ce s-a dovedit un exercițiu foarte folositor.

După cele câteva săptămâni în tabără vorbeam practic curgător germana. Până azi nu înțeleg cum am reușit atât de repede și de bine. Părinții, copleșiți de admirație în fața acestui miracol lingvistic, m-au transferat imediat la gimnaziu. Noroc că în iarna următoare ne-am mutat la Offenbach, altfel ar fi putut să se sfârșească rău. Se pare că vorbeam atât de bine, încât la gimnaziu nu s-a mai dat nicio importanță statutului meu de refugiat, de care profitasem atât de mult înaintea vacanței. Ca urmare notele mele au scăzut vertiginos și împreună cu ele noua mea siguranță de sine. Neștiința mea în materie de germană a ieșit la iveală când ni s-a cerut să scriem o compunere: o mică poveste de aventuri. Am scris o poveste destul de absurdă despre un om căruia i-a ieșit în cale un urs. Când am citit-o în fața clasei, toată lumea a izbucnit în râs. Un alt fapt îngrijorător era că engleza mea destul de bună dispăruse complet. Se pare că progresele rapide făcute la germană au fost în dauna englezei. Nici măcar frații Cartwright din Bonanza nu mă puteau ajuta, pentru că serialul era sincronizat într-o germană perfectă. Engleza mi-a revenit abia după mai multă vreme.

În primăvara următoare tata a primit un post la o farmacie din Frankfurt, pe strada Leipzig din cartierul Bockenheim. Astfel s-a impus necesitatea să ne mutăm mai aproape de acest loc. Ușor de spus, mai greu de făcut. Chiriile erau mai scumpe și mai ales șansele de naturalizare erau mai mici, pentru că Frankfurt era un loc foarte solicitat și aglomerat. Candidații la cetățenia germană aveau nevoie de un avocat și toți cunoscuții noștri mergeau la unul destul de dubios, originar tot din România, pe nume Paul Krach. Pe 5.000 de mărci bani peșin, el obținea pentru clienții săi cetățenia germană, dar nu la Frankfurt, ci la orașul vecin, Offenbach, care era mult mai liberal. Așadar ne-am mutat la Offenbach, tot într-un lagăr de tranzit pentru refugiați. Centrul orașului era destul de anost, în anii 70 mai păstra urmele bombardamentelor, dar lagărul era de-a dreptul respingător. Datorită avocatului Krach și a colegilor lui, la Offenbach s-a stabilit un număr considerabil de evrei din România. Dar noi gravitam înspre Frankfurt. Spre norocul meu am fost scos de la gimnaziul din Langen, unde aș fi terminat anul cu note jalnice și cum niciun gimnaziu din Frankfurt nu era dispus să mă primească, am fost trimis la secția reală al unei școli generale. Drumul spre școală dura aproape o oră cu trenul. Noroc că această stare de lucru a durat numai câteva luni, până ne-am mutat la Frankfurt Bockenheim, în fundul unei curți vizavi cu Universitatea.

Bucurându-mă de libertatea de mișcare pe care o am în RFG: prima mea călătorie în străinătate.

Pe atunci nu știam că avocatul Krach făcea afaceri înfloritoare cu biroul de evidență a populației din Offenbach și obținea cetățenia germană pentru clienții săi mituindu-i pe funcționari. Când am înaintat cererea pentru cetățenie, tata m-a luat cu el la birou, sperând că cunoștințele mele de germană vor avea un efect favorabil. Într-adevăr funcționarul care se ocupa de cererea noastră, dl Salden, a fost plăcut impresionat de progresele mele și mi-a dăruit o carte. Peste câțiva ani, când afacerea a fost descoperită și dl Salden a fost condamnat, multă vreme ne-am temut că cetățenia noastră ar putea fi revocată, dar nu s-a întâmplat nimic, am rămas mai departe „iudeo-teutoni” autentici.

După câteva luni am părăsit atmosfera mohorâtă din Offenbach mutându-ne la Frankfurt, dar oficial am rămas înscriși la Offenbach. Acest fapt a avut mai târziu urmări neașteptate. Băieții în vârstă de 17 ani primeau prin poștă un ordin de recrutare în armată, dar eu nu am primit nimic. M-am mirat, ce-i drept, dar a fost și o ușurare. Motivul era simplu: ordinul a fost trimis la adresa noastră oficială din Offenbach, unde nici măcar numele nostru nu era înscris pe cutia poștală. Neprimind ordinul, e clar că nu am reacționat. E posibil că au urmat notificări din ce în ce mai serioase, poate că au venit chiar să mă caute cu poliția ca dezertor, dar au fost nevoiți să constate că dispărusem fără urmă. Doi ani mai târziu m-am mutat în prima mea locuință proprie și m-am anunțat reglementar la poliție. Abia atunci am reapărut pe ecranul autorităților și am fost chemat de urgență la Eschborn pentru recrutare. M-am prezentat fără să crâcnesc, dar am fost respins, având 1 kg sub greutatea minimă. Același lucru s-a repetat în anul următor, așa că am putut continua nestânjenit studiul medicinei. Mi s-a spus că mai trebuia să apar încă o dată în fața comisiei și dacă eram din nou respins, voi fi scutit definitiv de onoarea de a-mi apăra patria. Încrezător în metabolismul meu activ, m-am prezentat în anul următor pentru a treia oară, dar spre surpriza mea neplăcută s-a dovedit că aveam 1 kg peste greutatea minimă. Biologic era o veste bună, dar practic însemna că după terminarea studiilor voi fi luat în armată. Oricum armata avea mai multă nevoie de un medic decât de un recrut „cu caș la gură”. Pe mine însă nu mă prea atrăgea cariera militară și am invocat originea mea evreiască, datorită căreia aveam anumite dificultăți de a servi în armata germană. Triumviratul solemn din fața steagului negru-roșu-galben s-a arărat înțelegător și mi-a cerut o dovadă, pe care am obținut-o cu ajutorul comunității evreiești. În ea se sublinia că ceream să fiu scutit de armată ca fiu al unei supraviețuitoare a Holocaustului, ceea ce era îndreptățit pentru că mama a fost deportată la Auschwitz și apoi obligată să facă muncă silnică.

Școala generală din Frankfurt s-a dovedit destul de suportabilă, ba chiar din nou m-am bucurat de un anumit filosemitism. Diriginta noastră era dna Imhof. În orele de religie evanghelică, la care eram obligat să particip, ea mi-a cerut să povestesc ceva despre religia evreiască. Dar cunoștințele mele în această materie erau încă foarte limitate și nu am reușit să prezint o imagine convingătoare asupra acesteia. Am bâiguit doar câteva lucruri știute de toată lumea. Ca urmare, spre marea mea bucurie am fost scutit de orele de religie, eu care crescusem într-un regim ateu. Un profesor mai în vârstă, dl Ress, mi-a spus odată în trecere că aveam aptitudinea să realizez lucruri mari și m-a sfătuit să merg la gimnaziu – într-o zi va ieși din mine ceva deosebit. Asta m-a bucurat extraordinar de mult și de atunci sunt gata să fac fapte mărețe în beneficiul omenirii. Sunt mereu pregătit si aștept in continuare ca această profeție să se adeverească.