Evreii din Surinam – o comunitate în toate culorile curcubeului

Cititorii se vor întreba (pe drept):  Unde este Surinam?  Și acolo sunt evrei??

Surinam este cel mai mic stat din America de Sud, cu numai o jumătate de milion de locuitori.  Se află aproape de Venezuela, lângă Guyana Franceză (de unde se lansează misiunile spațiale europene).  Înainte de 1975 a fost cunoscut sub numele de Guyana Olandeză.  A fost descoperit în 1498 de Cristofor Columb, dar pentru că nu avea aur și argint, spaniolii și portughezii nu au fost interesați să-l ocupe.  Teritoriul a fost la început colonie engleză, fiind apoi cedat Olandei, în schimbul insulei Manhattan!

Primii coloniști evrei au venit în Surinam în anii 1630, încă înaintea oricărei stăpâniri europene.  Erau originari din Portugalia, refugiați de teama Inchiziției.  Ei s-au stabilit pe malul râului Surinam, au întemeiat colonia Thorarica și au început să cultive trestia de zahăr.  Al doilea grup a venit în 1652, împreună cu englezii care au colonizat teritoriul în numele Angliei.  Ei s-au stabilit lângă pârâul Cassipora.  Al treilea grup de vreo două sute de evrei au venit în 1664 din Cayenne (în actuala Guyana Franceză).  Și ei s-au așezat pe pârâul Cassipora.  Drepturile civile și religioase pe care le-au primit de la administrația britanică au fost menținute și de cea olandeză.

Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea s-au adăugat și evrei de rit așkenaz, originari din Olanda, Germania și chiar din Europa de răsărit.

În sec. al XVIII-lea Surinam era colonia cea mai bogată din America de Sud, baza economică formând-o plantațiile de trestie de zahăr lucrate de sclavi.  În 1730 evreii reprezentau cam jumătate din populația albă a coloniei și aproape o treime din plantații erau stăpânite de evrei.  În 1830 erau mai mulți evrei în Surinam decât în New York!  În capitala Paramaribo funcționa o sinagogă portugheză (de rit sefard) și una de rit așkenaz.

În 1669 evreii din Thorarica și Cassipora au format o nouă colonie pe malul râului Surinam, care îi slujea drept cale de comunicație și transport.  Ea s-a numit Jodensavanne (Savana Evreiască), fiind cunoscută și sub numele de „Ierusalimul de pe râu”.  Așezarea a cunoscut o dezvoltare rapidă, coloniștii fiind deja plantatori cu experiență.  În sec. al XVII-lea ea a era cea mai mare așezare evreiască din emisfera vestică.

Jodensavanne era o așezare autonomă.  Evreii aveau drepturi depline și se administrau singuri: aveau școli, o justiție proprie, șabat-ul era ziua liberă oficială.  Până în 1685 comunitatea a devenit atât de prosperă încât prima sinagogă de lemn a fost înlocuită cu o sinagogă monumentală din cărămidă de import, ale cărei rămășițe se mai văd și azi.

Clădirea slujea nu numai ca sinagogă ci și ca școală, tribunal și centru administrativ.  Conducătorul religios era conducătorul de facto al așezării, cu responsabilități cu mult peste cele religioase.  Dar partea cea mai interesantă este că Jodensavanne avea o mică armată proprie.  Din câte știu, de la înăbușirea răscoalei lui Bar Kochba în A.D. 135 și până în sec. XX, aceasta a fost singura armată evreiască din istorie.

Jodensavanne fost locuită timp de peste 100 de ani.  Treptat situația economică s-a deteriorat, ca urmare a producției europene de zahăr din sfeclă, ceea ce a făcut ca plantațiile de trestie de zahăr să devină nerentabile.  Dar au fost și alți factori: atacurile piraților, revoltele sclavilor, sărăcirea solului.  La sfârșit așezarea a fost abandonată, iar locuitorii s-au mutat în noua capitală, Paramaribo.

Așadar mulți evrei erau proprietari de plantații și de sclavi negri.  După legile din Biblie și din Talmud, când un evreu cumpăra un sclav, avea datoria să-l circumcidă.  Atât sclavii cât și sclavele erau scufundați în baia rituală, mikve, primind astfel o parte din drepturile și din îndatoririle evreilor.  Copiii lor au fost trimiși la școli evreiești.  Sclavii care au lucrat în gospodăriile stăpânilor evrei au deprins obiceiuri, ritualuri, mâncăruri, cuvinte ebraice și idiș.  La un moment dat sclavii eliberați s-au organizat într-o comunitate separată, cu o sinagogă proprie.

Dar amestecul nu s-a oprit aici.  Au fost nenumărate cazuri de copii nelegitimi cu mame negre și tați evrei.  Au fost chiar multe căsnicii legale între bărbați evrei și femei negre sau mulatre.  Un exemplu clasic este familia Fernandes.  În fotografia care datează din 1908 se vede tatăl Isaac Daniel Fernandes – evreu protughez, mama Klasina Elisabeth Vroom – fiica nelegitimă a unui plantator și a unei sclave, împreună cu cei opt copii și o noră.

Familia Fernandez

După legile evreiești, numai copiii unei mame evreice sunt recunoscuți ca evrei, ceea ce îi punea pe acești mulatri într-o poziție problematică.  Unii au fost recunoscuți ca evrei, legile aplicându-se cu mai puțină strictețe în Surinam ca în alte părți.  Era de-ajuns ca un copil nelegitim să fie recunoscut de tatăl său, să dovedească că nu mai e sclav și să aibă cunoștințe de bază despre legile și obiceiurile evreiești.  În acest caz era primit în comunitate, dar numai ca membru de rangul doi.  Cu timpul, cu cât creștea numărul mulatrilor, opoziția față de primirea lor în rândurile comunității creștea, ajungându-se chiar la situația ca un evreu care se căsătorea cu o femeie de culoare devenea el însuși membru de rangul doi.

Dar numărul căsătoriilor mixte fiind în creștere, prea mulți ajunseseră de rangul doi, printre care chiar membri de vază ai comunității.  Atunci conducătorii au fost nevoiți să se adapteze situației și în 1841 au desființat diferențele de rang.  Totuși era nevoie de un factor care să limiteze admiterea în comunitate și acesta a fost concepția halachică: sunt acceptați numai cei care au mame evreiești.  Cu alte cuvine: albii da, negrii nu!  Evreii de culoare au luptat din greu pentru a fi recunoscuți.  S-au organizat, au dat dovadă de mult curaj și perseverență și până la urmă au reușit.

După obținerea independenței, în 1975, a urmat o perioadă de război civil, în care mulți evrei au plecat, astfel încât în zilele noastre comunitatea numără mai puțin de 200 de persoane.  Cele două comunități, de rit sefard și așkenaz, s-au unit, cerând ajutor în Olanda, dar au întâmpinat greutăți, pentru că rabinii ortodocși au refuzat să-i recunoască pe cei de culoare, care nu aveau mame evreice.  Doar comunitatea liberală din Olanda le-a venit în ajutor în materie de educație evreiască.  În 2004 comunitatea din Surinam a devenit ea însăși liberală și a aderat la World Union for Progressive Judaism.

Sinagogile din Paramaribo.  Cea de rit așkenaz, Neve Shalom (Oază de Pace), este singura care mai e folosită.

Sinagoga Neveh Shalom din Surinam

 

Cea de rit sefard, Tsedek veShalom (Dreptate și Pace) a devenit în zilele noastre sediul unei firme comerciale.  Dar interiorul, cu mobilierul și obiectele de cult, a fost transferat la Muzeul Israel din Ierusalim, unde poate fi vizitat.

O urmare neașteptată a conviețuirii timp de generații este faptul că creolii din Surinam, chiar cei care nu se consideră evrei, au preluat multe obiceiuri evreiești.  Creolii aplică multe din regulile alimentației rituale evreiești (kașrut).  Alimentele interzise, numite de evrei treife, creolii le numesc trefoe.  Mulți dintre ei nu mănâncă carne de porc, mănâncă numai pești cu solzi și nu fructe de mare.  Unele mâncăruri creole sunt preluate de la evrei.  De exemplu mâncarea festivă numită pom este o variantă locală de cholent, o mâncare care se prepară cu o zi înainte pentru a fi consumată sâmbăta sau în zi de sărbătoare.

În caz de doliu, toate oglinzile din casă sunt acoperite.  Rudele și prietenii vin să-i consoleze pe îndoliați – la fel ca în cele șapte zile de doliu ale evreilor.

Limba locală, sranan tongo, este un amestec de engleză, olandeză și portugheză, dar există și cuvinte preluate din idiș și ebraică.

***

Acest articol se bazează pe poveștile auzite de la cumnatul meu, care a petrecut șase luni în Surinam ca trimis al comunității liberale din Olanda.  Pentru mai multe detalii am folosit saitul comunității evreiești din Surinam  http://www.surinamejewishcommunity.com/ precum și saitul despre istoria evreilor din Surinam  http://www.bestjewishstudies.com/nl/geschiedenis-van-de-joden-in-suriname#_Toc256000012

Hava Oren

5 Comments

  • klein ivan commented on November 2, 2018 Reply

    Foarte , foarte interesant articol , nou pentru mine prin informatii .Imi permit totusi : Guyana franceza are suprafata mai mica – de acolo lanseaza francezii rachete cosmice deoarece fiind aproape de Ecuator stratul de aer de strabatut e mai mic , deci e nevoie de mai putin combustibil .

  • tiberiu roth commented on October 29, 2018 Reply

    Fascinant articol.Încă o dovadă (dacă mai era nevoie:) de ”valoarea cognitivă” a revistei”Baabel” și de talentul de a o dezvălui a autorilor ei:)

  • Eva Grosz commented on October 26, 2018 Reply

    Interesant cât de mult sunt amestecați evreii în toate colțurile lumii . Probabil acest amestec a fost și este un catalizator al emancipării ! Mulțumim !

  • Andrea Ghiţă commented on October 26, 2018 Reply

    Până acum nu am ştiut nimic despre Surinam şi nici despre evreii de aici. Articolul este foarte bine venit.

  • George Kun commented on October 25, 2018 Reply

    Foarte interesant si instructiv, Eu cand am trait in Amsterdam, the Surinamers erau cam cetateni de clasa a doua, multi implicati in activitai ilegale, dar istoria lor m-a interesat intotdeauna, asa ca mersi de acest articol.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *