În 4 noiembrie se împlinesc 23 de ani de când Ițhac Rabin a fost ucis în timp ce cânta cu însuflețire cu convingere și speranță Șir Lașalom (Cântec al păcii – ebraică.)

Cântă din suflet un cântec de Pace.

Decât să zici pe șoptite o rugă,

Mai bine să strigi un cuvânt pentru Pace!

Scriu aceste rânduri abia întors de la Budapesta, unde am participat la o reuniune informală a federațiilor sioniste din Europa. Reuniunea purta numele de ”iVision” subtitrat ”Întrebări, Provocări, Visuri” și avea ca motto o frază scrisă de Teodor Herzl în urmă cu peste 120 de ani ”Cred cu adevărat, chiar dacă vom dobândi propria noastră țară – Ereț Israel – Sionismul nu va înceta să rămână un ideal, căci el nu reprezintă doar o aspirație pentru o bucată de pământ care să ne aparțină, ci și una pentru integritatea noastră morală și spirituală”

 

Primul evreu, primul sionist

În Șabatul care încheie această săptămână se va citi pericopa ”Leh Leha” (Du-te!) un îndemn divin adresat primului nostru patriarh Abraham, care, ascultându-l, a plecat spre Țara Promisă lui și urmașilor săi. Nu era o promisiune gratuită, ci una pe bază contractuală, în schimbul căreia Abraham a promis în numele său și al urmașilor săi că va recunoaște și va urma toate îndemnurile divine. A fost un gest riscant, prima dovadă de ”credință oarbă” născută din inocența neștiinței, căci abia după aproape un mileniu, un alt privilegiat al Celui Atotputernic, Moșe (Moise) a obținut textul explicit al contractului pe care Abraham l-a ”semnat” orbește.

Abraham a fost primul ”sionist”, primul evreu (ivri – de dincolo de râu) care a plecat spre Țara despre care nici nu avea cum să știe că e Sfântă. Toate au venit mult mai târziu. Cele zece porunci, Tora și calendarul care stă mărturie timpului care trece repetându-se. Calendarul este important – fără el nu ar exista istorie, doar un șir de întâmplări pe care nu le-am putea înțelege.

În acest Șabat (11 Heșvan după calendarul evreiesc) se citește din Tora pericopa în care se dezvăluie curajul cu care primul ”sionist” a pășit pe un drum necunoscut și a primit o țară pe care el și urmașii lui aveau să o facă înfloritoare. Dar el, Abraham, încă nu avea urmași. Aceeași promisiune divină l-a asigurat că va avea mulți, cât stelele pe cer. Abraham a crezut. Ce s-a ales de promisiunile care i s-au făcut, aveau să vadă urmașii lui peste mii de ani.

În anul 5756, tot în ziua de 11 Heșvan a fost împușcat Ițhac Rabin, prim-ministrul Statului Israel, de către Yigal Amir, un tânăr evreu religios mânat de ”credința oarbă” nu din neștiință, ci după ani de studiu sârguincios al scrierilor sfinte.

Ițhac Rabin a fost un mare sionist al zilelor noastre, primul care a avut curajul să pornească pe un drum necunoscut, după principiul propovăduit și aplicat de Patriarhul Abraham, să încheie pace cu cei pe care i-a învins și să nu le ia tributul cuvenit învingătorului. A murit într-un moment de bucurie, de înălțare spirituală rostind cu prețul vieții magnificul cuvânt șalom (pace), adeseori demonetizat de cei care-l rostesc prea des și gratuit.

O victorie surprinzătoare și un semi-eșec.

Se spune adesea că doar cei care sunt în stare să ducă un război pot vorbi competent despre pace. În cazul lui Ițhac Rabin nu există dubii în această privință. Născut la Ierusalim, în țara numită pe atunci Palestina, proaspăt Mandat Britanic, a crescut la Tel Aviv, învățând să înfrunte greutățile vieții alături de părinții emigrați din Ucraina. A devenit militar de carieră, a luptat în toate războaiele purtate de Israel și a urcat treptele ierarhiei militare, ajungând general, șeful Statului Major și apoi ministru al apărării. În timpul Războiului de Independență (1948-49) a fost comandantul unei brigăzi Palmach (forța de elită a armatei de apărare evreiești), iar în timpul Războiului de Șase Zile (1967) a ajuns comandantul Statului Major.

După victoria zdrobitoare a Israelului în acest război a urmat o perioadă de euforie și stupoare.Tânărul Stat nu a fost pregătit să administreze urmările neașteptate ale unei victorii de asemenea proporții și nici să evite capcanele și primejdiile ei.

Una din personalitățile de vază ale mișcării laburiste, ale stângii israeliene, Yigal Allon, un expert militar dar și un politician versat, a propus un plan de administrare a Cisiordaniei și fâșiei Gaza, ocupate de Israel. Planul Allon prevedea ca circa. o treime a teritoriului să fie anexată de Israel, îndeosebi zonele apropiate de granița denumită ”linia verde”, unde urmau să se stabilească așezări (colonii) evreiești. De asemenea, planul Allon propunea ca teritoriul care va fi atribuit unei viitoare autorități palestiniene să fie demilitarizat și Valea Iordanului să rămână sub control militar israelian. Acest plan a fost agreat de guvern și de experții militari ai statului major.

După victoria din 1967, Rabin, talentatul și sârguinciosul șef de stat major al armatei israeliene a fost numit ambasador la Washington. Misiunea lui s-a încheiat la sfârșitul anului 1973, după Războiul de Iom Kipur, singurul război al Israelului în care victoria a fost revendicată de ambele forțe beligerante, dar mai ales de Egipt. Golda Meir, unica femeie prim-ministru în istoria Statului Israel, care și-a reproșat erorile și confuzia produsă după atacul surpriză cu care a debutat Războiul de Iom Kipur, a demisionat la scurt timp după încheierea celui mai greu război purtat de statul evreu. Avea 75 de ani. Odată cu ea a demisionat și Moșe Dayan, unul din simbolurile victoriei din Războiul de Șase Zile.

 

Primul trofeu de pace

În locul lor alianța Laburistă a desemnat ca prim-ministru pe Ițhac Rabin, iar pe colegul și competitorul său Șimon Peres, ca ministru al apărării. Statul Israel a primit în sfârșit un prim-ministru născut pe pământ israelian. Prima lui înițiativă politică, sprijinită de Henry Kissinger, a fost începerea negocierilor de pace cu Egiptul, cu președintele Anwar Sadat, renunțându-se la ocuparea peninsulei Sinai. Roadele acestei curajoase și înțelepte inițiative le-a cules Menahem Begin, primul prim-ministru de dreapta al Israelului (1977-1983), care a semnat cu Sadat Acordurile de la Camp David în prezența președintelui SUA, Jimmy Carter. Begin și Sadat au semnat ulterior (în 1979) Tratatul de Pace dintre Israel și Egipt și au fost distinși cu Premiul Nobel.

După 30 de ani în care s-au succedat numai guverne de stânga, alegerile din 1977 au adus la guvernare o putere de dreapta. (Era firesc și democratic ca la patru ani după Războiul de Iom Kipur, când populația încă nu a uitat amenințările și încercările prin care a trecut, să fi votat schimbarea de guvern și de regim.) Singurii care și-au păstrat continuitatea în coaliție au fost partidele religioase, care deși nu reprezintă un procent determinant al electoratului, au un cuvânt determinant de spus în guvernare. Guvernul de dreapta a avut o viață scurtă și în 1983, după moartea lui Menahem Begin, a fost înlocuit de un guvern de coaliție, condus alternativ de Ițhac Șamir și Șimon Peres. Evenimente majore au adus schimbări profunde în evoluția Statului Israel în deceniul 1980-1990.

 

De la terorism la legitimitate

Imediat după Războiul de Iom Kipur, statele arabe au recunoscut legitimitatea și autoritatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) condusă de Yasser Arafat (calificat până atunci drept terorist), statele arabe vecine (Iordania, Egipt, Siria, Liban) renunțând la orice pretenții privind suveranitatea asupra teritoriilor de pe malul de vest al Iordanului. De altfel această renunțare este pur retorică, pentru că după distrugerea Statului Iudeu de către Roma, pe teritoriul numit Palestina sau Ereț Israel nu a existat niciodată un stat suveran, cu excepția celor aproape două secole cât a durat Regatul Ierusalimului întemeiat de cruciați. Dacă OEP ar fi fost un reprezentant ales în mod legal al populației arabe de pe teritoriul Mandatului Britanic – înainte de Rezoluția ONU 181/II, de partajare a acestui teritoriu între locuitorii ei arabi și evrei – ei ar fi putut uza de dreptul conferit de ONU, așa cum au făcut evreii din teritoriul atribuit lor. În fapt arabii palestinieni au ignorat Rezoluția ONU, statele arabe vecine au încălcat-o, atacând Statul Israel care și-a proclamat independența în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale ONU și cu Dreptul Internațional.

Pentru a respecta adevărul istoric trebuie subliniat că în momentul proclamării independenței Statului Israel, OEP încă nu exista. Ea s-a constituit ca organizație care pretindea că reprezintă interesele populației arabe din Palestina, abia 15 ani după Declarația de Independență a Israelului. Congresul lor de constituire, ținut în Ierusalimul de Est aflat sub ocupație iordaniană, a adoptat Carta Palestiniană care proclama dreptul exclusiv al ”poporului palestinian” la teritoriul întregii Palestine, stabilind că acest drept va fi obținut exclusiv prin luptă armată împotriva Israelului. Forma luptei armate practicate de palestinieni a fost terorismul. Asasinarea sportivilor israelieni la Jocurile Olimpice de la München, lansarea de atacuri contra armatei iordaniene de către gruparea palestiniană ”Septembrie negru” și nenumărate crime comise împotriva unor oameni nevinovați fac parte din palmaresul sângeros al terorismului palestinian. Autoritățile din Iordania au interzis activitatea OEP pe teritoriul lor. Nu au putut însă extrăda pe ”refugiații palestinieni” din taberele lor, transformate în academii ale terorismului.

 

Coșmarul refugiaților

Subiectul ”refugiaților palestinieni” a apărut odată cu Războiul din 1948-49, declanșat de statele arabe agresoare. Arabii palestinieni înstăriți au plecat cu ”arme și bagaje” spre zone mai pașnice, restul, cei mai mulți, s-au refugiat din zonele de conflict vrăjiți de ”vocile de sirenă” ale propagandiștilor armatelor arabe, care îi asigurau că se vor putea întoarce rapid după ”aruncarea în mare a evreilor”. Unii au fost îndemnați să plece de către soldații Israelului care luptau împotriva agresorilor arabi. În anul 1949 au fost înregistrați 711.000 de refugiați, la care după Războiul de Șase Zile s-au mai adăugat încă 250.000, adică în total vren milion de refugiați arabi palestinieni. Este greu de înțeles cum s-au putut aduna atăția refugiați, dacă în raportul UNSCOP din 3 septembrie 1947 se spune că viitorul stat arab avea 725.000 de locuitori, iar viitorul stat evreu 407.000, adică în total 1.132.000. Să fi rămas doar vreo 100.000 de arab, tot restul să fi plecat?

În anul 1949 ONU a înființat un organism care să poarte grija refugiaților palestinieni (UNRWA). Astăzi UNRWA îngrijește 5 milioane de persoane, ”refugiați palestinieni”, pentru care cei 30.000 de angajați ai UNRWA administrează un buget anual de 1,2 miliarde de dolari, sponsori principal fiind SUA și UE (se pare că dl Trump va schimba câte ceva). Și mai bizar este că într-o lume cu 7,5 miliarde locuitori avem ”doar” 65 milioane de refugiați, adică nici 0,1%, pe când la bieții palestinieni peste 50% sunt refugiați. Și este de neînțeles cum Liga Arabă, (din care face parte și ”Palestina”) cu 22 de state (unele extrem de bogate) cu o populație de 450 milioane timp de 70 de ani nu a fost în stare să rezolve soarta celor 5 milioane(?) de refugiați, reprezentând 1% din populația celor 22 de state. În aceeași perioadă Statul Israel, cu o populație de mai puțin de 9 milioane de locuitori, din care evrei doar circa 6,6 milioane, a absorbit și a asigurat condiții de muncă și de viață pentru 3,8 milioane de refugiați evrei de pe toate continentele, din care aproape 1 milion din țările arabe!

 

Vin rușii!

Cea mai compactă alia a fost cea din fosta Uniune Sovietică. Gorbaciov, omul care a a introdus Perestroika, a deschis și porțile pentru emigrarea evreilor din Uniunea Sovietică. În cursul primei intifade Yasser Arafat a amenințat cu uciderea în masă a noilor olim.

Până la încheierea emigrației evreilor din Rusia, Israel a reușit să depășească amenințările Războiului din Golf, rachetele, armele chimice, vuietul sirenelor și stresul măștilor de gaze, abținându-se înțelept de a se implica în acel război în care aparent nu avea nicio miză. Nu toată lumea știe că ”miza păcii” s-a jucat la ”masa verde”(la Helsinki în septembrie 1990) între marile puteri și ”marele agresor” Saddam Hussein, dictatorul Irakului. Saddam a acceptat să se retragă din Kuweit-ul pe care l-a ocupat intempestiv, în schimbul retragerii necondiționate a Israelului din Cisiordania și Gaza. Gorbaciov a fost de acord cu această propunere, Bush a refuzat-o. Israelul nu a fost întrebat…

Pentru Israel, respectiv pentru guvernul de coaliție condus de Ițhac Shamir, în care Ițhac Rabin era ministru al apărării, prima prioritate era integrarea miilor de olim din fosta Uniune Sovietică. Ei soseau într-un flux binevenit, dar foarte greu de administrat, care necesita o logistică foarte complicată și resurse financiare uriașe. Au apărut așezări noi, inclusiv în zone mai puțin locuite, ca deșertul Negev, Galilea, Iudeea și Samaria (denumirile biblice ale actualei Cisiordania sau Malul de Vest). Pentru a face față situației, guvernul avea nevoie urgentă de un împrumut masiv. Doar în acest context Șamir a acceptat să participe la Conferința pentru Pace în Orientul Mijlociu, care a avut loc la Madrid în prezența președinților George Bush jr. și Mihail Gorbaciov .Pentru SUA a fost un prilej imperios necesar de a relansa o nouă politică americană în Orientul Mijlociu, profund zguduit de Războiul din Golf, iar pentru Israel un prilej de a sta pentru prima dată față în față cu reprezentanți ai arabilor palestinieni și ale altor țări arabe, la o masă a tratativelor.

 

Schimbare de regim

În ciuda numeroaselor provocări externe viața în Israel se desfășura în deplină normalitate. În acei ani călătoream foarte des în Israel și am trăit îndeaproape multe momente de îngrijorare și bucurie, mai ales pentru că fiul nostru Roby, a făcut alia în 1990, devenind student al celebrului institut politehnic Tehnion din Haifa.

Printre semnele de normalitate au fost și alegerile legislative care au avut loc la termen în 1992 și au readus la guvernare partidul laburist. Prim-ministru al guvernului a fost din nou Ițhac Rabin, la 15 ani după primul său mandat. Cuvântul său inaugural din Kneset a marcat o cotitură esențială în atitudinea oficială a guvernului israelian față de arabii palestinieni și problemele lor. Adresându-se mai ales lor de la tribuna parlamentului, a spus:

”Noi credem din toată inima că pacea este posibilă, că este imperativă și că se va împlini. Ca un prim pas vom discuta despre instituirea autonomiei în Iudea, Samaria și Gaza. Destinul nostru a fost să trăim alături pe aceeași fâșie de pământ în aceeași țară. Ne-am dus viața cu voi, lângă voi și împotriva voastră. Voi ați eșuat în lupta împotriva noastră. O sută de ani de vărsare de sânge, de teroare împotriva noastră, nu v-au adus decât suferință, umilire, doliu și durere. Conducătorii voștri v-au mințit și v-au înșelat. Ei au refuzat toate oportunitățile de a ajunge la o înțelegere și v-au condus de la o tragedie la alta. Vă oferim acum cea mai echitabilă și viabilă propunere – astăzi – de autonomie și auto guvernare. Luați-vă soarta în mâinile voastre. Nu pierdeți această ocazie, care poate nu se va mai repeta niciodată. Dați păcii o șansă și încetați cu violența și acțiunile teroriste.”

 

Despre Ierusalim la Oslo

Intifada a continuat cu intensitate crescândă, dar în spatele multor uși închise au început negocieri discrete. Unul din cei mai proeminenți actori ai acestui demers a fost Yossi Beilin, tânărul adjunct al ministrului de externe Șimon Peres în guvernul condus de Ițhac Rabin. El a contactat persoane responsabile din anturajul OEP (care după conferința de la Madrid au devenit ”frecventabile”) și a negociat principiile și documentele care aveau să stea la baza acordurilor convenite în 1993 la Oslo. De la semnarea oficială a acestor documente importante, criticate de unii apreciate de alții, s-a împlinit anul acesta un sfert de secol. Deși așa-numitul Proces (de pace) Oslo nu s-a încheiat nici după 25 de ani de încălcări, amânări, modificări și interpretări, el a avut un rol important cel puțin prin faptul că a contribuit esențial ca Israelul să evite un nou război. Cei 25 de ani de pace au fost condiția esențială ca Israelul să ajungă astăzi printre statele importante, puternice și definitorii ale lumii.

Premiul Nobel pentru Pace a fost atribuit celor trei făuritori ai Acordurilor de la Oslo, Ițhac Rabin, Șimon Peres și Yasser Arafat. Poate ar fi fost mai drept ca alături de fotografia devenită iconică a celor trei, să se fi așezat o fotografie de grup a celor mulți nevăzuți a căror străduință, competență și răbdare au contribuit la acest succes atât de contestat și astăzi. Cauzele nemulțumirilor au fost multiple. Unii au fost în dezacord însăși cu acceptarea și recunoașterea OEP, considerată mult timp și nu fără temei o organizație teroristă. Alții au fost revoltați că odată cucerită Iudeea și Samaria, s-a renunțat cu ușurință la suveranitatea asupra acestor provincii pline de valori istorice și biblice. Dar cei mai mulți israelieni au privit cu speranță la perspectivele unei păci durabile, a unei coexistențe cu o viitoare entitate arabă palestiniană. Oricum atât mulțumiții cât și nemulțumiții au luat act de faptul că acordurile sunt doar aranjamente intermediare și nu implică decizii definitive la litigiile majore care sunt:

*statutul Ierusalimului

*dreptul de reîntoarcere a ”refugiaților” arabi

*așezările israeliene în ”teritorii”

*prezența militară israeliană

*granițele.

După 25 de ani litigiile majore au rămas neschimbate.

Prima consecință pozitivă a ”Acordurilor Oslo” a fost semnarea Tratatului de Pace cu Iordania, foarte importantă pentru că este țara vecină cu cea mai lungă frontieră comună și cu cei mai mulți locuitori originari din Palestina. O altă fotografie iconică este strângerea de mână între un prim ministru evreu, Ițhac Rabin și un suveran arab, Regele Hussein. Momentul memorabil, deși nerecompensat cu niciun premiu Nobel, rămâne o dovadă că pacea și prietenia dintre evrei și arabi este posibilă.

Acest început de dezgheț a fost brusc și brutal întrerupt. Ultimul din frumoasele discursuri adresate de Ițhac Rabin locuitorilor arabi și evrei, s-a încheiat cu îndemnul ”Adio Arme”. Nu a avut ecoul așteptat. În perioada de după semnarea Acordului Oslo, teroriștii și extremiștii s-au întrecut să întrețină și să amplifice frecvența și gravitatea actelor teroriste. Printre cele mai oribile a fost și crima comisă de un terorist psihopat, Baruch Goldstein, un medic evreu din Brooklyn, care a împușcat la Hebron 29 de arabi în timp ce se închinau la Grota Mahpela, la mormintele patriarhilor. Criminalul a fost ucis în bătăi la locul crimei. Acest act nebunesc a constituit un bun motiv pentru escaladarea terorismului islamic, instrumentat de Hamas și Jihadul Islamic. Crimele suicidale se țineau lanț în timp ce în Knesset se dezbătea Acordul Oslo II, un document care explicita prevederile de principiu convenite prin Acordul Oslo I. Pentru aprobarea Acordului în Parlamentul israelian mai lipsea un singur vot ”pentru”. Votul critic a fost dat de deputatul Alex Goldfarb (născut în România, la Seini, județul Satu-Mare și emigrat în anul 1963). A fost o victorie strânsă, ultima victorie a lui Ițhac Rabin în Knesset.

Atmosfera politică devenea pe zi ce trecea tot mai încinsă. În seara de 4 noiembrie 1995, o mulțime imensă umplea piața care azi poartă numele lui Ițhac Rabin, demonstrând pentru pace. Cei mai mulți participanți susțineau curajoasa inițiativă de pace a primului-ministru.

El a fost ucis cu cântecul pe buze într-o zi de 11 Heșvan 5756.

 

Tiberiu Roth 11 Heșvan 5779