Cochetând cu cartea

Întotdeauna am perceput legătura dintre autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei. Chinuită de talent mi-am încercat norocul cu o poezie trimisă la Scânteia Tineretului şi…Miracolul s-a produs, dar a adus după el şi prima dezamăgire. Poezia purta titlul dat de mine şi  era semnată cu pseudonimul meu de atunci, Iuliana Andreea ( îmi sugeraseră ei să-mi caut un pseudonim. Bănuiesc că-i deranja numele meu de familie: Székely), dar conţinutul era puternic modificat, nici nu semăna cu ceea ce scrisesem eu. N-am îndrăznit să protestez şi m-am împăunat purtând sub braţ exemplarul cu semnătura mea la vedere. În mod interesant, lângă pseudonim au menţionat şcoala şi clasa (Liceul Gh. Bariţiu, Cluj, clasa a VIII-a) aşa că în scurt timp am primit, pe adresa şcolii, sute de scrisori. Majoritatea nu aveau nici o legătură cu poezia mea, fiind expediate de tineri (mulţi aflaţi în stagiul militar) care doreau să corespondeze cu mine. Începusem să capăt notorietate. Am mai recidivat activând la diverse cenacluri, dar odată cu maturizarea (relativă), cu îmbogăţirea şi diversificarea lecturii, deveneam din ce în ce mai exigentă faţă de creaţia mea literară şi nu m-am mai încumetat s-o trimit spre publicare. Poeziile mele nu se puteau compara cu cele ale elitei poeţilor echinoxişti şi nu numai. M-am apucat de fizică şi m-am lăsat de scris. Totuşi, semnătura mea ( de astă dată nu era pseudonim, ci numele de după căsătorie) de pe cele câteva articole apărute în publicaţiile ştiinţifice, în perioada când eram „fiziciană”, mi-a stârnit mândria, dar nici pe departe nu era atât de intensă ca a unui autor adevărat.

Apoi a venit schimbarea din 1989 şi, odată cu ea,  întorsătura din viaţa mea profesională când am cârmit-o spre jurnalismul audio-vizual. Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!

Îmi amintesc cu câtă mândrie am purtat sub braţ cartea mamei, proaspăt scoasă de la tipar, pentru apariţia căreia am făcut toate diligenţele posibile (începând cu anunţul public, stimulator – încă  dinainte ca mama să se fi hotărât să scrie o carte – continuând cu urmărirea tuturor etapelor şi încurajarea ei necontenită şi terminând cu găsirea editurii potrivite). Exultam de bucurie şi mândrie întrucât cartea mamei a meritat să vadă lumina tiparului, lucru dovedit de succesul de public pe care le-au avut toate ediţiile ei: două în limba maghiară (la Cluj şi la Budapesta) şi una în limba română, la Bucureşti.

Pentru mine dilema „a publica sau a nu publica” este strâns legată de sintagma a merita să vadă lumina tiparului. În ultimii ani, în ciuda scăderii (dramatice) a cititorilor de carte, editurile nu prididesc cu scoaterea cărţilor din toate domeniile, oferta fiind ameţitoare. Slavă domnului se tipăreşte multă carte bună, dar – o spun ca o cititoare împătimită şi adesea păcălită – se publică şi mai multă carte slabă, de calitate îndoielnică, scoasă pe spezele celui care astfel este uns cu …autoritatea de autor.

Am avut prilejul să particip la câteva lansări de carte unde diverse matroane se autointitulau „scriitoare” pentru că au publicat – pe cheltuiala lor – câteva zeci de cărţi. Am început să citesc cu elan unele dintre aceste cărţi, primite cu dedicaţie, dar – cu toată bunăvoinţa – nu am reuşit să depăşesc obstacolele locurilor comune şi (din păcate) ale greşelilor de limbă. Unde sunt ochii critici ai editorilor de altă dată? Unde sunt ochii critici ai criticii? Lansările încep cu discursuri laudative, continuă cu confesiunile autorului (autoarei) şi se încheie cu o sesiune de autografe. Lansarea este momentul autorului. După lansare vine momentul adevărului.

Habent sua fata libelii. Acest dicton ar putea constitui şi soluţia pentru dilema mea. Până la urmă validarea calităţii cărţii, a autorului, depinde de împlinirea sorţii cărţii sale. O carte nescrisă nu poate avea destin…Dar în acelaşi timp mă pune pe gânduri şi felicitarea primită de la un…bancomat atunci când nu cer chitanţă, salvând astfel viaţa unor copaci… Oare posibila mea viitoare carte, cultivarea vanităţii mele de autor merită sacrificarea vieţii unui copac?!

Andrea Ghiţă

9 Comments

  • adolf damideanu commented on November 4, 2018 Reply

    Știu (probabil parțial) doar ce ați publicat în ”BAABEL” și ”R.E” .Ca cititor cred MERITĂ.(DUPĂ O SUBSTANȚIALĂ TRIERE) În aceste condiții vă urez mult succes.SUNT CONVINS CĂ SUNT LUCRURI CARE TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ

    • Andrea Ghiţă commented on November 4, 2018 Reply

      Mulţumesc mult tuturor pentru încurajări. Adevărul e că şi eu încurajez alţi oameni să scrie. Problema e că atunci când e vorba de mine…

      • George Kun commented on November 9, 2018 Reply

        Draga Andrea, parafrazand pe Lenin care cica a spus “Invatati, invatati, invatati”, eu iti recomand cu totala sinceritate: “Scrie, scrie, scrie”!

  • Paula Craciun commented on October 30, 2018 Reply

    Cred ca cel ce simte dorinta de a scrie, TREBUIE sa continue sa scrie! Intotdeauna vor exista oameni care se vor bucura de scrierile altora. Aceasta este una dintre bucuriile pe care ni le face Baabel

    • George Kun commented on November 9, 2018 Reply

      Draga Paula, sunt perfect de acord cu ceea ce spuneti, nimic nu are un efect mai mobilizator si stimulant decat dorinta si presiunea care vine din interior. Nu pentru faima, nu pentru bani, nu pentru orgoliu, ci pentru TINE!

  • Roth Maria commented on October 26, 2018 Reply

    După părerea mea: Ex tempore (acusi/most rogton)
    Dar cunosc si zicala: festinare nocet, nocet et cunctatio saepe; tempore quaeque suo qui facit, ille sapit.(e rău să te grăbesti, dar nici amânarea nu e bună; omul deștept face totul la timpul cuvenit)

  • Tiberiu Georgescu commented on October 26, 2018 Reply

    Dilema asta imi aduce aminte de intrebarea baiatului meu care , la vizitele lui anuale-cand vine in tzara,- vara, se tot uita la modestele mele aduceriaminte “depozitate” in calculator si ma intreaba:pentru cine scri astea tata ? Iar raspunsul meu, intotdeauna acelasi este::pentru mine fiule !
    Asadar draga doamna Ghita adunati-le pe toate intr-un volum;; .cine il va citi In primul rand ,noi ai Baabelului si apoi vom mai vedea.Succes !

  • Peter commented on October 25, 2018 Reply

    Merită.

  • eva galambos commented on October 25, 2018 Reply

    Sunt absolut de acord cu cele scrise in articol. Și eu am astfel de dileme, în plus, mă întreb: cine va citi culegerea mea de artiole și interviuri în afara eventual a familiei și câtorva prieteni care se vor uita…la titluri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *