Salam

Zvonuri, zvonuri, zvonuri. În ajunul plecării noastre în Israel, Iașul era inundat de zvonuri de tot soiul și toate culorile. Tânărul stat Israel abia înfiripat a și fost atacat de arabi, dar neputând să-l răpună pe front, au găsit o altă metodă: un boicot agricol total. Israelul ducea lipsă de cele mai elementare produse agricole. Se improrta până și ceapa din Cipru. Dar cel mai deocheat zvon și de aceea cel mai credibil era că în Israel e foarte căutat salamul românesc, mai ales cel de Sibiu. Se spunea că cine vine în Israel cu o cantitate de salam cât de cât e un om făcut. Pe noi zvonurile nu ne-au afectat. Bani de salam tot nu aveam. Abia aveam bani să plecăm la București și de acolo la Constanța ca să ne îmbarcăm pentru voiaj.

Am ajuns la București într-o seară târzie și ploioasă de octombrie. Bani de hotel nu aveam. Mama avea adresa unei rude îndepărtate, un bătrân pe jumătate surd care locuia în oraș. Tot întrebând am ajuns la el uzi leoarcă. Am bătut multă vreme până ne-a auzit. Ne-a deschis ușa speriat. Mama i-a explicat cine suntem și că suntem în drum spre Țara Sfântă. Pe bătrân nu l-a lăsat inima să ne lase pe stradă. S-a înduplecat și ne-a oferit ospitalitate. Am lăsat boccelele într-un colt, ne-am culcat pe jos și, răpuși de oboseală, am dormit până dimineața. A doua zi ne-am dus la consulatul israelian să ne interesăm de plecare. Mare ne-a fost surpriza că nava Transilvania, care trebuia să ne ducă, și-a amânat plecarea cu două săptămâni. Copleșiți am stat în consulat, neștiind ce să facem. Mai trebuia să completăm un formular. În timp ce puneam datele pe formular, un evreu m-a întrebat: “Știi să completezi hârtia asta?” Când am raspuns afirmativ, m-a rugat să-i fac și lui formularul. La sfârșit mi-a mulțumit și mi-a pus în mână o bancnotă de o sută de lei. O avere! Pentru noi era mâncare pe câteva zile. Dând să plec, am văzut că un rând întreg de evrei aștepta să le completez “hârtia”; fiecare mi-a mulțumit și mi-a dat o sută de lei. Cu buzunarul plin m-am apropiat de ghișeu să-mi depun formularul. Pe drum, un imigrant m-a acostat și mi-a făcut cu ochiul, spunând să nu depun formularul, pentru că odată depus, nu voi mai putea intra în consulat și nu voi mai avea ocazia să ajut pe alții și totodată să câștig și ceva bani. I-am urmat sfatul, devenind pentru câteva zile funcționarul neoficial al consulatului.

Cu banii câștigati ne-am dus la Taica Lazăr pe Lipscani și ne-am cumpărat întâi o valiză, ca să nu ne cărăm modesta avere în boccele. Apoi ne-am luat ceva de îmbrăcat, pentru că vremea se schimbase și se făcuse destul de rece. Restul era pentru mâncare pentru noi și buna noastră gazdă, care ne-a refuzat pentru că nu era kusher. Bineînțeles că nu am uitat nici salamul. De unde nici nu visam să cumpărăm salam, acum că aveam bani disponibili, am decis să dăm și noi lovitura.  Am cumparat, deci, două salamuri, ca să nu exagerăm și să mai lăsăm și pentru alții. Așa echipați ne-am pregătit de plecare. În ultima seară la București ne-am dus la teatru, unde l-am văzut pe Tomazian și pe Stroe. Am râs de n-am mai putut, uitând de situația noastră precară.

Pe vapor am dârdâit de frig – era deja noiembrie și bătea un vânt aprig. Toți am suferit de rău de mare și am stat întinși în paturi, neputând să ne mișcăm. Am ratat și mesele. Cine avea poftă de mâncare? După ce am trecut de Marea Egee și ne-am apropiat de Mediterană s-a încălzit deodată. Salamurile noastre au început să miroase și pasagerii și-au scos avutul la aerisit pe punte. Am scos și eu salamurile mele și am stat lânga ele, ca nu cumva să mi le ia cineva ”din greșeală”. Puntea era plină de salamuri agățate, care fâlfâiau în vânt. Lânga ele, ”sentinelele” fumau și discutau, gesticulând evreiește, calculau, se agitau și făceau socoteli cam cât ar putea să câștige de pe urma loviturii. Eu îi ascultam buimăcit. Mi-am dat seama că nu eram singurul om de afaceri, iar concurența va fi crâncenă. Am decis să mă las în voia sorții. A doua zi am debarcat în Israel. Era 11 noiembrie 1950. Era rece, dar nu ca în România. Am fost repartizați la un beit olim, adică o tabără de emigranți. Am primit două paturi de fier, două saltele umplute cu paie, două cearșafuri, două perne și două pături. Cu asta a trebuit să începem noua noastră viață în cortul în care ni s-a făcut loc împreună cu o altă familie. Mama își frângea mâinile și plângea. Ce a făcut? M-a luat de la liceu, m-a luat de la conservator, m-a scos de la Teatrul Național și de la Pomul Verde și unde am ajuns? Într-un cort în plin deșert. ”Nu plânge, mamă, suntem în țara noastră. Curând o să caut de lucru și decum câștig niște lire plec la Tel Aviv, vând salamurile și vom putea ieși de aici“. Mama s-a mai calmat puțin, dar toată noaptea o auzeam plângând în pernă.

N-a trebuit să caut mult. Am găsit de lucru la o livadă de portocale din împrejurimi. Căram lădițele cu portocale la cramă, unde erau spălate și împachetate pentru export. Fetele și femeile culegeau portocalele, noi bărbații le căram de la trunchiul copacilor. Era o muncă istovitoare pentru un băiat care încă nu împlinise 16 ani. Mă întorceam acasă deșălat și dormeam lățit până a doua zi. Când am strâns bani destui, am luat autobuzul spre Tel Aviv. Nu însă înainte de a învăța cuvântul ebraic pentru salam, naknik. Am repetat cuvântul în autobuz pe toată durata voiajului ca să nu-l uit. Naknik. Naknik.

Am ajuns în oraș dis de dimineață. Învălmășeala era uimitoare. Autobuze, mașini de tot felul și oameni, oameni. N-am văzut în viața mea atâta omenire și așa un amestec de limbi. Strada Allenby era plină de magazine, care de care mai luxoase. Femei elegante intrau și ieșeau, băieți și fete mergeau la școală. Era amețitor. Mi-am făcut drum și am ajuns la o băcănie. Supermarketuri încă nu existau. Plin de curaj am rostit cuvântul miraculos: ”naknik!” Nu s-a întâmplat nimic. Am crezut că n-am fost înțeles și am arătat salamul scos din coș. ”Naknik!” am țipat de data asta. Vânzatorul prea ocupat mi-a aruncat o privire și în sfârșit a exclamat; ”lo țarich!” Am întrebat un trecător în idiș ce înseamnă lo țarich. ”Nu e nevoie”, mi-a răspuns. La asta chiar nu mă așteptam. Parcă am fost lovit în moalele capului. Tot orașul mi s-a părut deodată străin și ostil. Am mai încercat la câteva băcănii, am ajuns și în Șuk Hakarmel, piața mare, plină de bunătăți de tot felul. Același rezultat. Peste tot ma-u lovit cu lo țarich în plină inimă.

Târziu, obosit și flămând, m-am întors la cortul nostru. De data asta Mama se prăpădea de râs. “Milionarul meu visător. Ți-a prins bine lecția de realitate?” Și mi-a întins un castronaș cu mâncare păstrată pentru mine de la cantină. Cu toate acestea nu a fost o pierdere totală. Vocabularul meu ebraic s-a îmbogățit cu două cuvinte: naknik și lo țarich.

Moshe Yassur

6 Comments

  • George Kun commented on November 9, 2018 Reply

    De mult nu m-am distrat atat de bine, Moshe. Am ras cu pofta si am tradus-o si la alti membrii de familie, nevorbitori de limba romana. Povestirea are enorma substanta in aceasta relatare scrisa cu inteligenta , sensibilitate si umor.

  • tiberiu roth commented on October 29, 2018 Reply

    impresionant,cu umor de buna calitate si iz de adevar! Mi-a placut mult

  • Andrea Ghiţă commented on October 26, 2018 Reply

    O poveste cu tâlc, ca mai toate poveştile lui Moshe Yassur, scrisă cu măiestrie. Mi-a făcut mare plăcere s-o citesc!

  • Hava Oren commented on October 26, 2018 Reply

    Nu e un simplu articol, este literatură de bună calitate. M-aș bucura dacă ați continua să scrieți.

  • Klein ivan commented on October 25, 2018 Reply

    Bravo.

  • eva galambos commented on October 25, 2018 Reply

    Excelent articol!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *