Cu ocazia primei vizite a unui șef de stat din Coreea de Sud în Coreea de Nord, cele două țări au semnat acordul de la Phenian, în care se renunță la forță și la arme nucleare. În locul stării de război de până acum, cele două părți vor o colaborare pașnică și nu ar fi o utopie ca ele să se unifice într-un viitor apropiat. După 65 de ani de conflicte s-a hotărât ca pentru Olimpiada de Vară din 2032 Coreea să-și depună candidatura ca stat unic. Am senzația de „déjà vu”: 1978, Acordul de pace de la Camp David dintre Egipt și Israel; 1989, căderea Zidului Berlinului, care a pus capăt cel puțin pentru o vreme conflictului dintre cele două mari puteri și cele două pacturi militare; septembrie 2018, semnarea acordului de pace dintre Etiopia și Eritreea. Pesimiștii dintre cititori vor da din mâini dezaprobator și mă vor numi optimist feroce. Recunosc că nu vor greși.

Știu, azi sunt și alte probleme complicate care par nerezolvabile: războiul civil din Siria, conflictul palestiniano-israelian, terorismul, emigrația masivă spre Europa de Vest și conflictele pe care aceasta le declanșează. Extrema dreaptă câștigă teren. Mulți dintre cetățenii acestor țări se simt periclitați de emigranții care nu pot sau nu vor să se adapteze legilor și felului de viață din țările care-Ie primesc. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a fost și mai este plină de intenții bune, când a permis ca un milion de emiganți să se stabilească în Germania. Absorbirea lor în cadrul populației Europei e problematică. Datorită politicii ei de acceptare a emigranților, numărul voturilor pe care le-a primit CDU a scăzut simțitor, pe când partidul de extremă dreaptă „Alternativă pentru Germania” a ieșit pe locul trei în alegerile din 2018. Teama de „Califatul musulman din Europa” câștigă teren. Unele țări din Comunitatea Europeană ca Ungaria, Cehia și Polonia (trioul de la Visegrad) se opun hotărât emigrației. Cărțile scriitorului francez Michel Houellebecq („Supunere”, „Particule elementare”), cu o viziune foarte pesimistă despre emigrație și viitorul Europei, au zguduit Occidentul.

Sunt două clișee pe care le-am văzut la știri: un copil de doi ani din Siria, înecat, aruncat la malul mării într-o țară europeană și un copil de 5-6 ani rănit, plângând, singur într-o ambulanță undeva în Siria (părinții au murit în război). Știu că numeroșii emigranți din Europa de Vest nu sunt bine văzuți de o parte semnificativă a populației locale. Așa-numita multiculturalitate din țările europene e în impas și totuși, ca evreu, din generația a doua de supraviețuitori ai Holocaustului, nu pot rămâne insensibil la imaginile celor doi copii, victime ale violenței. Cred că se poate și trebuie să se găsescă o soluție și pentru ei…

Când conducătorii părților în conflict vor fi capabili să privească în viitor și vor avea îndrăzneala să pună la o parte neînțelegerile și contradicțiile și să încheie pace, va fi pace. Marea majoritate a politicienilor sunt ei înșiși părinți sau bunici și ar trebui să se gândească la copiii și la nepoții lor.

Nu pot sa-l nu citez pe Mahatma Gandhi: „Dacă vrem să avem pace în lumea aceasta, trebuie să începem cu copiii. Nu exstă drum spre pace, pacea e drumul.”

Andrei Schwartz, 17 octombrie 2018