Prezentarea  noastră își propune să aducă în fața publicului câteva aspecte asupra poziției limbii române în Israel din punct de vedere istoric și bibliografic. Temă care trebuie să nu fie uitată de Ziua Limbii Române, având în vedere situația deosebită a vorbitorilor de limba română din Israel în ultimii circa 140 de ani.

Un prim aspect este faptul că evreii originari din România, stabiliți în Israel, nu au vrut să se despartă de limba și de cultura română. Susținătorii ideii integrării totale și imediate a imigranților din punct de vedere lingvistic și cultural au afirmat că unicul motiv ar fi că un număr mare dintre acești imigranți, ajunși în Israel la vârsta a doua și la vârsta a treia, nu au putut asimila limba ebraică. Această afirmație este adevărată, dar numai parțial.  Dovadă că oameni veniți în Israel de tineri, unii chiar elevi de liceu, buni vorbitori de limba ebraică, au păstrat și limba română. Mulți au folosit româna nu numai ca limbă vorbită, ci și pentru necesități intelectuale, scriind în românește în Israel. Putem menționa o afirmație a regretatului poet și publicist Shaul Carmel, fostul secretar al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română, el însuși  bun cunoscător al limbii și culturii ebraice: patria unui scriitor este limba în care scrie. Părere care a creat o contrapondere celei afirmată de unii scriitori și publiciști ebraici, implicați în viața politică, după care singura limbă și literatură care ar trebui să fie promovate în Israel ar fi ebraica, iar locuitorii evrei ai Israelului ar trebui să vorbească numai această limbă (”raq yivriyth”). Acești ideologi teoreticieni cu tendință uniformalistă uitau însă o perioadă istorică lungă din trecutul poporului evreu, care nu poate fi neglijată. Fapt care a determinat menținerea limbilor așa-zis ”străine” sau ”galutiene” în Israel de către primele generații de imigranți evrei. Istoria și tradiția lingvistică au fost mai puternice decât ideologia lingvistică (atențiune, nu dorim să criticăm aspectul ei teoretic!) și decât unele interese politice.

Nu vrem să ne referim decât pe scurt la limba română în Țara Sfântă înaintea primei imigrări evreiești moderne, prima ”aliya”. Desigur că printre pelerinii creștini care veneau să viziteze Țara Sfântă erau și vorbitori de limba română. Ca și printre evreii veniți să se stabilească aici sau cel puțin s-o viziteze, în secolele XVI-XIX, înaintea anului 1882. Unii dintre acești evrei, precum rabinul Simha Hes din Zalozcze, au povestit ulterior despre călătoria lor prin Moldova, în limba ebraică, în secolul al XVIII-lea.  Evreii din perimetrul românesc au păstrat totdeauna legături cu Ereț Israelul. În privința creștinilor, scrieri istorice menționează tribul Djebalya, urmaș al valahilor sud-dunăreni trimiși în Sinai, ca lucrători la mănăstirea Santa Caterina, precum și mănăstirile din Principate închinate mănăstirilor de la locurile sfinte. În privința pelerinilor români creștini ortodocși din secolul al XIX-lea, care au povestit itinerarul lor în scris, putem aminti pe poetul Dimitrie Bolintineanu. Vizitatori români, scriitori care au povestit despre vizita lor în Țara Sfântă, au fost și în secolul al XX-lea: Gala Galaction, Dumitru Stăniloaie, Vasile Stanciu, Alexandru Sahia, Panait Istrati, mai târziu Alexandru Rosetti și alții. Consulul român în Palestina mandatară, Marcu Beza, este autorul a două cărți, ”Pe tărâmuri biblice” (1934) și ”Urme românești în Orient” (1935), care oferă informații asupra limbii și culturii românești în Palestina în acea perioadă. Biserica Românească din Ierusalim, a cărei construcție fusese terminată în perioada interbelică, a fost rechiziționată de autoritățile mandatare britanice ca fiind posesiune a unui stat inamic, iar de pe acoperișul ei se făceau transmisiile în limba română ale postului de radio Londra. Printre redactori și ctainici erau George Beza, fiul consulului Marcu Beza; Vasilichia Beza, soția lui George Beza; Michael Solomon, publicist evreu care a revenit în România după cel de al doilea război mondial și ulterior a fost arestat politic, acuzat de spionaj, iar după eliberare a reușit să ajungă în Canada, unde a publicat o carte despre tragedia vasului ”Struma”. După întemeierea Statului Israel, Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim a rămas închisă, fiind avariată. În anii 60 clădirea a fost reparată cu cu acordul și ajutorul guvernului israelian, Biseroca a fost redeschisă, iar în anul 1975 a fost vizitată de Patriarhul României, Justinian Marina.

În privința evreilor vorbitori de limba română, stabiliți în Ereț Israel, schimbarea a a avut loc în timpul primei ”aliyale”, la 1882, atunci când apar grupuri de imigranți stabiliți laolaltă, în colonii agricole întemeiate de ei: Rosh Pinah și Samarin (devenită ulterior Zikhron Iacov), precum și Yesod Hamaalah. Dar evrei din România, vorbitori de limba română, apar și în alte localități, precum colonia Rishon LeZion și orașele Haifa, Ierusalim, Jaffo. La școala agricolă ”Mikweh Israel” sunt prezenți evrei vorbitori de limba română în perioada 1880-1914, ca elevi, profesori, muncitori agricoli. Mai mult, unul dintre directorii școlii, Samuel Loupo, evreu sefard originar din Rusciuc, era vorbitor de limba română. În anul 1913, liderul evreu din România Adolphe Stern a vizitat Ereț Israelul, comunicând cu Samuel Loupo în limba română. În aceeași limbă a comunicat cu unii elevi ai școlii, bucurându-se că aceștia i s-au adresat în românește, de Pesach, la Rishon LeZion, lucru pe care îl povestește în memoriile sale. În arhiva lui Samuel Loupo există scrisori în limba română trmise fie din România, fie din coloniile evreiești ereț-israeliene. Autorii lor, ca și alți evrei din aceste colonii și din orașe foloseau limba română ca mijloc de comunicație între ei. Un caz interesant a fost povestit de scriitorul Moise Ronetti-Roman în eseul ”Două măsuri”, publicat în anul 1898: la expoziția agricolă de la Berlin, el a întâlnit doi reprezentanți ai coloniilor agricole evreiești din Ereț Israel, tată și fiu, vorbitori de română, care se interesau de România, deși purtau fesuri turcești, ambii bucuroși să vorbească cu el în limba română, deși plecaseră din România de mai mulți ani, în 1882.  Numărul vorbitorilor de limba română crește în perioada interbelică, deoarece crește numărul imigranților din România. Deși numărul imigranților din România era mai mic decât al celor din alte țări, ei totuși încep să se organizeze. Este întemeiată organizația evreilor originari din România, ”Hithachduth Oley Romanyah”, în conducerea căreia apar personalitați precum regățeanul doctor în filosofie Shmuel Stern-Kochavi și bucovineanul doctor Meyer Ebner. Apare și o viață culturală în limba română, descrisă parțial de scriitorul I. Ludo în romanul ”Mesia poate să aștepte” după vizita lui în Palestina mandatară, precum și ulterior de actorul N. Stroe (=Israel Nacht), care povestește despre reprezentația dată de trupa sa de teatru la Tel Aviv în anii 30 în limba română, în memoriile sale (”Alo, aici e Stroe”), publicate în 1978, după imigrarea lui în Israel. În perioada interbelică a fost întemeiată și Camera de Comerț Româno-Palestiniană, care a editat două publicații cu caracter economic în limba română. ”Buletinul Camerei de Comerț Româno-Palestiniană” (1934-1938) și ”Informatorul” (1937). Aceste publicații au apărut la București, dar au fost difuzate și în Palestina mandatară. În mod paralel, la Haifa a apărut revista economică în limba română ”Palestina: organ independent de informațiuni, pentru strângerea relațiunilor comerciale și financiare dintre România și Palestina”, în anul 1935, din care au apărut două numere. După cel de al doilea război mondial, când numărul imigranților evrei din România a crescut, către sfârșitul perioadei mandatului britanic, în anul 1947, organizația ”Hithachduth Oley Romanyah” a publicat un ”Buletin informativ” bilingv, în ebraică și română, precum și un raport de activitate pentru perioada decembrie 1942 – iunie 1947. După întemeierea Statului Israel, numărul imigranților evrei din România a crescut simțitor. S-a pus problema integrării lor și a realizării unui dialog cu ei. Deoarece mulți tineri imigranți au fost recrutați în Armata de Apărare a Israelului, pentru educarea lor și explicații asupra serviciului militar, în luna decembrie 1948 a apărut o publicație miitară israeliană în limba română, ”Sub drapel”, care a durat până în 1949, în total 14 numere.  Începând din anul 1948 au început să apară publicații și cărți oficiale și particulare în limba română. În primul rând, au apărut ziare și reviste: vorbitorii de română trebuiau informați asupra situației din Israel, iar ei înșiși aveau nevoia unei vieți culturale. Temele principale ale acestor publicații erau israeliene, dar și referitoare la România și la trecutul evreilor în această țară, precum și la literatura evreo-română și română. Unul dintre cotidienele apărute atunci, devenit semi-oficial al Partidului Muncii, ”Viața noastră”, a rezistat aprope 50 de ani. Au apărut și publicații care continuau pe cele apărute anterior în România, în cadrul unor organizații sioniste, renăscute în Israel, sub conducerea foștilor redactori, precum ”Mântuirea”, ”Renașterea noastră” și altele. Partidele politice israeliene au editat publicații ale lor în limba română, destinate propagandei: ”Glasul poporului” (partidul comunist; ziar care apărea de trei ori pe săptămână și era tipărit la o tipografie donată partidului comunist israelian de guvernul român, cu scopul de a face propagandă, dar care treptat a început să publice și articole de cultură), ”Dimineața” (partidul liberal), ”Libertatea” (partidul Herut), ”Mișmar” (partidul socialist muncitoresc), cu titluri traduse ale publicațiilor paralele ebraice. Ele aveau o frecvență relativă, majoritatea încetându-și apariția ca urmare a crizei economice care a urmat războiului din 1973. De asemenea, au apărut cotidianul ”Viața noastră”, dirijat inițial de Meir Lindner, alături de care au apărut săptămânalele ”Facla” (inițiat de Moșe Maur-Săvineanu) și ulterior ”Revista mea” (ințial particulară, întemeiată de Adrian Zahareanu), precum și săptămânalul ”Adevărul”, apropiat de partidul ”Likud”, dar întemeiat inițial de foști ziariști de la ziarul românesc interbelic ”Adevărul”, imigrați în Israel. Au apărut și publicații despre stilul de viață, ca și publicații magazin, de valoare inegală. Treptat, odată cu creșterea numărului imigranților, printre care erau și intelectuali, au început să apară și publicații de cultură și literatură. Un exemplu în acest sens este revista lunară ”Secolul 20”, editată de George Bogokowsky la Ramat Gan. Editorul ei a întemeiat și o editură cu același nume, de cărți în limba română. Alte edituri de cărți în limba română care au funcționat în Israel în anii 60-90 ai secolului trecut au fost: ”Cultura” (întemeiată și condusă de Virgil Montăureanu, care a publicat cărți bune, atât originale cât și traduceri din literatura ebraică și din literatura universală, însă nu a reușit, publicul cititor fiind insuficient pentru asemenea lecturi), editura Cenaclului Literar ”Menora” (care funcționa la Ierusalim, sub conducerea lui Israel Bar-Avi), editura ”Hasefer” (tot la Ierusalim, particulară a rabinului David Șafran), mai târziu editura ”Minimum” (care funcționa împreună cu revista ”Minimum” din Tel Aviv, condusă de scriitorul Alexandru Mirodan), și editura ”Papyrus” (întemeiată și condusă de publicista Sonia Palty). Aceste ultime edituri publicau, de fapt, celor interesați, care își plăteau singuri cărțile. Alți scriitori își publicau cărțile în regie proprie, uneori menționând apariția lor în cadrul unei ”edituri” particulară a lor, precum Marius Mircu (editura ”Glob”, el însuși afirmând, cu mult humor, că această editură este în geanta lui, plecând de la București la Bat Yam), alteori fără a menționa vreo editură, precum poetul Otto Starck, traducător de poezie persană clasică în limba română, a cărui operă deosebit de valoroasă a fost apreciată abia mult mai târziu. La Jaffo a funcționat o tipografie binecunoscută în limba română, ”Ijak și fiul”. Ulterior, această tipografie s-a închis, dar au apărut altele, cu o tehnologie nouă. La Tel Aviv a funcționat și o librărie de cărți în limba română, ”Lepac”, având și o sucursală la Haifa, ”Haiflepac”. Întemeiată inițial cu ajutorul guvernului român, cu scopul de a difuza cărți din România comunistă în Israel, ulterior această librărie a început să difuzeze și cărți ale scriitorilor israelieni de limba română, alături de cărți valoroase din România, precum și de cărți din URSS și alte țări est-europene. Ea și-a încetat existența după anul 1990. Ministerul Absorbției Imigrării (”Misrad HaQlitah”) a publicat un ziar ocazional,”Informația pentru noii olim”, precum și o serie de broșuri informative în limba română, editate de Emanuel Aczel. Au existat și publicații locale, scoase de organizații locale de evrei originari din România, la Ierusalim, Tel Aviv, Beer Sheva, Haifa, Natzeret Ilit, Naharyah, Petach Tikwah, unele bilingve română-ebraică, reflectând atât probleme generale și probleme culturale, cât și aspecte cu caracter local. O publicație lunară la începutul anilor 80, ”Ever”, a încercat prezentarea unor aspecte din iudaism: era editată de doctorul în farmacie, fost activist sionist betharist Iacov Kimhi, în colaborare cu rabinul Menachem Gutman, la Ierusalim. Au fost și încercări, reușite în mod parțial, de a edita reviste de istorie a evreilor din România, în limbile română și ebraică, în anii 70: ”Toladot” (editată de doctorul în sociologie Theodor Loewenstein-Lavi) și ”Shevet Romania” (editată de publicistul Simon Schafferman, cu sprijinul activistului politic Ițhak Korn). O publicație interesantă în limba română, în care apăreau atât articole de istorie a evreilor din România (tema principală fiind istoria sionismului), cât și articole memorialistice, precum și pe teme iudaice, a fost ”Buletinul Askanimilor Sioniști din România în Israel”, care și-a schimbat ulterior titlul în ”Hatzionut” și apărea trimestrial la Tel Aviv, în cadrul sinagogii ”Beit Iacov, Iosef, Harav Zvi Gutman” și era condusă de rabinul Efraim  Gutman. Această sinagogă a servit de asemenea (și servește și astăzi) ca un centru cultural-memorialistic al evreimii române, ”Yad Zikaron LeYahaduth Romanya”, organizând și comemorări ale victimelor Holocaustului din România și continuând tradiția evreimii române. În anul 1974 a fost întemeiată ”Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română” (ASLIB), condusă de poetul Shaul Carmel. Această asociație a publicat o revistă literară, ”Izvoare”, care există până în prezent și ”apare când poate”. În afara de Cenaclul Literar ”Menora”, care a funcționat la Ierusalim în locuința conducătorului său, scriitorul și documentaristul Israel Bar-Avi (=Doré Wertenstein) în perioada 1960-1974 (până la decesul acestuia), a existat un cenaclu literar la Tel Aviv, ”Punct”, organizat de soții Mariana și Solo Juster în locuința lor. Cercuri culturale ale vorbitorilor de limba română, în cadrul cărora erau organizate conferințe speciale, au existat (și mai există) la Ierusalim, Tel Aviv, Haifa și într-o formă mai restrânsă și în alte orașe. Au mai existat: Comitetul pentru promovarea culturii iudaice în rândul originarilor din România; Asociația Culturală Mondială a Evreilor din Originari din România (ACMEOR), în cadrul căreia funcționa o bibliotecă de împrumut cu cărți românești  (la Tel Aviv); precum și alte biblioteci cu cărți de împrumut, printre care la ”Biblioteca Arnold Cohen” la Ierusalim. În privința domeniilor cărților apărute în Israel în limba română, majoritatea sunt în domeniul literaturii beletristice originale, în special poezie, romane, proză scurtă. Altă categorie este publicistica adunată în volum, precum și memorialistica. Traducerile sunt în număr mai mic. Printre autorii de satiră și humor s-a remarcat I. Schechter, iar printre eseiști și autorii de memorialistică Victor Rusu și Meir Rudich. De asemenea, există unele cărți și articole de istoria evreilor din România, de obicei sub formă popularizată, alteori academică, precum lucrările lui Israel Bar-Avi, Eliezer Ilan (=Lazăr Rosenbaum), Raul Siniol, Marius Mircu, David Șafran, Moșe Maur-Săvineanu, Theodor Loewenstein-Lavi, Bela Vago, Dora Litman-Litani, Simon Schaferman, Shlomo David, Paltiel Segal, Ițhak Arți, Iosef Voledi-Vardi, Didi Rosenzweig, Theodor Armon, mai recent Șlomo Leibovici-Laiș (de asemenea autor al unor cărți de iudaism și a unui dicționar bilingv român-ebraic și ebraic-român), Jean Ancel și Leon Volovici, Carol Iancu, Teșu Solomovici-Solon și alții. Există și studii academice de istoria evreilor din România, în limba ebraică și în limba engleză: deși nu sunt scrise în limba română, ele popularizează istoria și cultura evreo-română și cea românească, precum cele de Eliyahu Feldman, Yosef Kohen, Iacov Geller, Theodor Loewenstein-Lavi, Eliezer Ilan, Jean Ancel, Leon Volovici, Liviu Rotman, Ephraim Ophir, Paltiel Segal, Jaffa Cuperman, Zvi Hartman, Baruch Tercatin, Lucian-Zeev Herșcovici și alții.  A fost întemeiat și Centrul pentru Studierea Evreimii Române în cadrul Universității Ebraice din Ierusalim, de către Theodor Loewenstein-Lavi, anterior redactor al Enciclopediei ”Pinkas Hakehiloth” la Institutul Yad Vashem. Putem menționa si traduceri din literatura română clasică și contemporană în limba ebraică, printre traducători remarcându-se  criticul literar Avraham Beniamin Joffe, scriitoarea Dora Litani, poetul Yehoshua Tan-Pai, publicistul Shmaya Avny, profesorul Ezra Fleischer, mai recent scriitorul Yotham Reuveny și scriitorul Menachem Falek. Cărți de iudaism în limba română au fost publicate de rabinii Mordechai Burstein, Menachem Gutman, Efraim Gutman, David Șafran, Iosef Wasserman, precum și de Moșe Maur-Săvineanum, Șlomo Leibovici-Laiș, Iacov Kimhi. Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim, sub auspiciile Patriarhiei Române, a publicat și ea o revistă, de obicei trimestrială, ”Învierea”, de asmenea tipărită la Jaffo, în tipografia ”Ijak” (ulterior la altă tipografie), în perioada 1973-1989. Unele publicații, precum lunarul ”Minimum” al scriitorului Alexandru Mirodan (precum și cărțile acestui scriitor, printre care ”Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limba română”, din  are au apărut numai primele trei volume) și-au câștigat un prestigiu general. Radiodifuziunea israeliană a întemeiat și eau o emisiune în limba română, care a funcționat ca emisiune zilnică în perioada 1954-2015, destinată atât informării imigranților și dialogului ei, cât și propagandei israeliene externe.

Termenul ”scriitori israelieni de limba română” a fost propus de Israel Bar-Avi și de scriitoarea ebraică Anda Amir, originară din România (Basarabia) în anii 60. Inițial a apărut ca o scuză că acești oameni nu pot scrie în ebraică, dar că totuși sunt devotați Israelului și sunt israelieni, deși scriu în limba română, ”o limbă galutiană”. Ulterior, el a fost preluat de ASLIB și popularizat de poetul Shaul Carmel. Astăzi, în afară de această asociație, mai există încă una, a ziariștilor și oamenilor de cultură israelieni de limba română. Bineînțeles, se pune problema dacă acești scriitori aparțin literaturii israeliene, literaturii evreo-române, literaturii române, sau tuturor acestor literaturi. Cel mai probabil este că aparțin tuturor acestor literaturi, deoarece în majoritatea cazurilor ei și-au început cariera în România și au continuat-o după emigrare, cultivând fie aceleași teme, fie teme diferite, dar fără a neglija  temele cărora li se dedicaseră anterior. Ne-am putea gândi eventual la o cultură și o literatură sectorială specifică, ale cărei rădăcini sunt duble, evreiești și românești, căreia i se adaugă aspecte israeliene.

Problema principală de care se loveau scriitorii de limba română era cea a difuzării scrierilor lor. Statul Israel nu încuraja această literatură decât într-o foarte mică măsură, în cazul primei cărți a noilor veniți cunoscuți ca scriitori consacrați. Cu excepția Premiului Groper (dedicat inițial literaturii idiș, ulterior acordat și pentru lucrări de istorie a evreilor din România) și a Premiului Rudich (destinat tot cercetării istoriei evreilor din România), ambele funcționând în cadrul Universității Ebraice din Ierusalim, sumele plătite laureaților altor premii (Premiul Ianculovici, Premiul Sion, Premiul Arcadia, Premiul Palty, Premiul Brickman) erau modeste, majoritatea acestor premii (cu excepția Premiului Ianculovici) fiind episodice. Altă problemă era că generația nouă, a celor născuți în Israel, îndreptați numai spre limba ebraică israeliană, nu se interesau de această literatură și ironizau generația veche. Unii părinți nici nu au transmis limba română copiilor lor. Dacă numărul cărților și publicațiilor în limba română creștea în perioadele valurilor de imigrație, el scădea în perioadele în care scădea și numărul de imigranți. Afirmația unui ziarist de limba română era că fiecare anunț mortuar înseamnă un cititor mai puțin. În perioada anterioară anului 1990, intrarea și circulația cărților și publicațiilor israeliene de limba română în România comunistă era imposibilă: ele ajungeau acolo extrem de rar, prin turiști, cu puține excepții: regimul lor era ca și cel al publicațiilor românești de exil. Este cunoscută o butadă a preotului și istoricului bisericesc Gheorghe Cunescu, care trimisese și reușise să publice un articol despre Gala Galaction în revista ”Toladot”, butadă transmisă de el redactorului revistei, Theodor Loewenstein-Lavi: ”Toladot nu trece Dunărea”. Singurii cititori posibili și abonați sau cumpărători posibili ai tipăriturilor de limba română erau oameni din Israel sau din țările occidentale și din exilul românesc. Acest lucru afecta și calitatea acestor publicații, autorii și editorii fiind uneori nevoiți să facă concesii, fie grafice, fie chiar de conținut sau de temă. Situația s-a schimbat după 1990, atunci când s-a deschis posibilitatea difuzării în România și a reintrării pe piața literară românească, precum și a publicării și tipăririi în România. Dar ”aliyaua” din România practic încetase, iar comunitatea originarilor din România aflați în Israel era deja îmbătrânită.

Nu am putut realiza o listă completă a publicațiilor periodice și a cărților apărute în Israel în limba română, nici a tuturor titlurilor în limba română și pe teme românești existente în colecțiile Bibliotecii Naționale a Israelului de la Ierusalim. Presupunem că ar putea fi vorba – în formă aproximativă – de circa 2000-3000 de titluri și volume. Un rol important îl au dicționarele bilingve ebraic-român și român-ebraic, fie generale, fie specializate în domenii diferite. În acest domeniu sunt înregistrate 33 de titluri și ediții, unele apărute în Israel și destinate noilor emigranți, altele apărute în România în ultimele decenii. În bibliotecă există și manuale de învățat limba română, precum și un ghid de coversație destinat israelienilor interesați să învețe această limbă pentru a lucra sau a studia în România, sau a pentru a-și căuta rădăcinile românești (autor: Lucian-Zeev Herșcovici, publicator fiind editura Zack din Ierusalim, care a și inițiat apariția acestui ghid de conversație). În privința publicațiilor periodice apărute în Israel în limba română, numărul lor (înregistrat în catalogul Bibliotecii) este de 67, iar cel al ziarelor (indiferent de perioada apariției) este de 65. Literatura beletristică în limba română în proza (inclusiv cărți apărute în Israel, precum și traduceri) este reprezentată de 711 titluri, poezia de 607 titluri, dramaturgia de 70 de titluri, esteistica de 63 titluri, istoria evreo-română (cărți și periodice în diferite limbi) de 308 titluri, istoria generală a României de 110 titluri, biografii de evrei din România 96 titluri, separat 52 de titluri de biografii de rabini din România și 19 titluri de memorialistică ale unor autori evrei din România. Lista este doar parțială. Astăzi, în Israel apar două ziare săptămânale  în limba română, două reviste magazin săptămânale, o revistă culturală care apare odată la două luni, funcționează trei edituri (una din ele, Saga, publicând și ediții virtuale). Unii autori își editează cărțile în România.

Ce va urma? Nu putem da un răspuns. Sperăm că  eforturile pentru promovarea limbii și culturii române în Israel vor continua și vor determina o formă diferită a ei în viitor.

Lucian-Zeev Herşcovici