De câtva timp m-am împăcat cu ideea că omul îmbătrânește și că asta e foarte bine, pentru că alternativa e mult mai gravă.

Deci nu mă mai impresionez de durerile de spate, care apar cu o frecvență mult mai mare decât în trecut, și nici de faptul că uit numele unui actor sau al unei cunoștințe sau că încurc niște date sau numere de telefon pe care ar fi trebuit să le știu de mult și pe de rost. În ultimii ani nu mai pot face jogging, o activitate la care țineam foarte mult, cu efecte pozitive incontestabile, probabil cauzate de secreția de endorfine.

Pe scurt: nu mai este ce a fost.

Un bun prieten, originar din Humulești (deci cu drepturi clare de a avea un puternic simț al umorului) îmi spunea odată că în fiecare an  îi dispare câte o funcție, dar mi-a interzis să-l întreb în ce ordine…..

Unul dintre aspectele cele mai interesante ale relației mele cu vârsta e cea legată de impactul tehnologiei moderne asupra vieții mele de toate zilele.

Asta a început acum vreo 25-30 ani,  odată cu apariția primului telefon celular. Hotărîrea mea a fost imediată: voi merge în pas cu vremea, deci am achiziționat unul din primul  moment. Dar criza a apărut atunci când, treptat dar în ritm vioi,  telefonul  s-a transformat dintr-un simplu instrument de comunicare auditivă cu un seamăn de-al meu, într-un minicomputer care îți oferă o mulțime de funcții, în marea lor parte inutile (cel puțin în ochii mei), dar și dificil de manevrat.

Și atunci mi-am spus: ” bine, voi poseda un telefon din ăsta, foarte avansat, dar eu voi continua să mă folosesc în primul rând de dragul meu  calculator, care îmi aduce informații, distracții, un loc de înmagazinare a produselor mele pseudoliterare și, bineînțeles ,un eficient mijloc de comunicare cu cei apropiați, prieteni, colegi, etc. Și ce frumusețe de corespondență e asta! Scrii ce vrei și cui vrei, citești ce vrei și, mai ales, ții pentru tine ceea ce nu vrei să împarți cu alții.

Dar viața nu stă pe loc, nicidecum.

Rând pe rând au apărut niște elemente complet străine de intențiile mele, un fel de sisteme care (cel puțin asta e senzația mea) te dezbracă, intelectual și sufletește, de tot ce porți în tine – o lezare a dorinței perfect justificate de a ascunde ceea ce nu vrei să se știe despre tine –   şi te lasă gol-goluț, în plină lumină electronică. Deodată toți știu totul despre tine, tu nu mai ai nimic care e numai al tău! Compensația, faptul că și tu începi să știi toate despre toți, nu e suficientă pentru a anula senzația de goliciune pe care ți-o produce adicția la noile sisteme de comunicație electronică.

Da, știu, mi se va spune că accesul la informațiile incluse de tine nu stau la dispoziția oricui, că totul e ”privat” și accesibil numai celor care au primit aprobarea ta, dar treaba asta nu mă liniștește. Frica de gafe e cea care m-ar teroriza în cazul în care mi-aș deschide ”cutia personală” în fața mulțimii. Cum să fii sigur că ceva din ce ai pus pe site nu deranjează sau jignește pe unul sau pe altul? De exempu, o poză în care apari cu niște prieteni, printre care o persoană de sex femenin, alături de un individ, despre care persoana în cauză își informase soțul că tipul dispăruse total și ireversibil din viața ei?!

Povestea asta se referă la Instagram.

Și cum stăm cu Twitterul?! Adică ți se permit doar 280 de semne (o evoluție de la 140!), ceea înseamnă doar câteva cuvinte, și cum pot eu, vorbăreț proverbial, să mă limitez doar la atât? Și de ce am nevoie de Twitter, când mi se sugerează tot timpul să mă înscriu la diverse grupuri de WhatsApp, adică să scriu, fără limită de spațiu, cui vreau, și să primesc mesaje de la partnerii mei?

Ah, și mai e încă ceva. Dacă ai WhatsApp, de ce mai ai nevoie de SMS?!

Când cineva te anunță la telefon că ți-a trimis un mesaj, de unde naiba poți ști pe ce ți l-a trimis?!

Dar poanta tare vine la sfârșit și ea se numește Facebook. Uite domnule, ce face un tânăr genial, și din ce i-au ieșit miliarde de dolari! Tu te înregistrezi, pui pe site tot ce crezi că ar putea interesa pe cei care vor avea permisiunea să te citească și-i ții pe toți la curent cu ce se întâmplă cu tine. Prima întrebare e următoarea: pe cine dracu’ interesează ce faci tu în fiecare zi, unde ai fost, cu cine te-ai văzut, etc.? A doua e și mai interesantă: cât de mult vrei tu să știi ce fac ceilalți la ale căror site-uri ai acces? Cât timp îți ia zilnic să te pui la punct cu ultimele știri legate de cutare sau cutare, de parcă ar fi vorba de evenimentele din Orientul Mijlociu sau situația bursei de pe Wall Street sau de ultimele perle ale actualului președinte american?

Și acum o poveste adevărată. Deunăzi îmi povestea un prieten despre aventurile sale pe WhatsApp, împreună cu soția sau mai bine zis cu fosta soție. După despărțire niciunul din foștii soți nu s-a gândit să anuleze apartenența la grup, drept pentru care fiecare din ei primea– volens nolens,  ultimele noutăți – directe  sau indirecte  –  despre aventurile sentimentale ale celuilalt. La un moment dat, după o realtiv scurtă perioadă de timp, cei doi hotărîseră să se împace, dar faptul că în mâna fiecăruia sa afla o întreagă gamă de amănunte din  noua viață intimă a  celuilalt, din lunile în care fuseseră despărțiți, reluarea legăturii nu mai putea avea nicio șansă.

De la un alt prieten, de data asta medic, am aflat o altă poveste, nu mai puțin hazlie. Acum trei ani de zile individul și-a schimbat locul de muncă, dar în continuare primește vești de la ceea ce se numea pe vremea mea secția de ”muncă și salarii” a vechiului spital, printre care concedieri, mustrări, etc.

Adunând toate cele de mai sus la un loc, nu mi-a fost deloc greu, de-a lungul timpului, să mă opun oricărei ispite de a folosi vreunul din sistemele de mai sus, mulțumindu-mă cu telefoanele (plus SMS) și cu corespondența de pe e mail.

Dar nu de mult lucrurile s-au complicat. Prietenii îmi telefonau ca să mă întrebe de ce nu am WhatsApp, pentru că ei vor să-mi trimeată diverse știri, poze, anunțuri, invitații  (nunți și botezuri), etc. M-am opus cu îndârjire oricărei încercări de a fi convins, până când….

Până când am aflat că poți folosi WhatsApp pentru convorbiri telefonice, mai ales din străinătate, și mai ales….gratis. Și ce nu face un pensionar pentru a economisi un ban?!

Și uite așa m-am dat bătut pentru prima oară (da, am WhatsApp!), dar nu și pentru ultima.

Unii ştiu că eu nu mă prea pot abține și scriu, scrieri de tot felul,

și-n trei limbi. Acest beteșug face de ajuns de multe victime,  printre prieteni sau cunoscuți, care nu au curajul să-mi ceară să-i scot de pe lista celor care primesc poveștile mele, dar eu nu mă simt frustrat pentru că cel mai mare avantaj al acestui tip de corespondență e că oricine își poate permite să arunce mesajul meu la ”delete”, eu n-o să știu și așa împăcăm și capra și varza.

Dar iată că treptat s-au înmulțit presiunile, venite de la acele persoane cu care sunt în contact mai mult sau mai puțin constant și care, citind cele scrise de mine, mă întreabă, cam în ritm de o dată pe săptămână, de ce nu am grijă de soarta  așa-ziselor produse intelectuale ce-mi aparți, și care odată trimise și citite sau nu, dispar cu desăvârșire din memoria tuturora, îngropate undeva printre fișierele  calculatorului meu. –

Și ce mă sfătuiți?

– Să-ți faci un blog.

Și uite așa cum spuneam, cu firea mea cea slabă, am căzut din nou în capcană, nu înainte de a mă lămuri despre ce e vorba.

Ah, bravo, pot să scriu în trei limbi, pot oferi adresa blogului oricăruia care cred că e interesat ”să mă citească”, nimic personal și intim nu va ajunge în acel loc, totul e sub controlul meu, ș.a.m.d.

Și așa am ajuns la subcapitolul care poate fi intitulat, ca o parafrază carageliană,: ” Eu față cu tehnologia”!.

Foarte simplu, mi s-a spus. Intri mata pe internet, acolo găsești toate indicațiile pentru construirea unui blog personal, apoi trimiți adresa blogului tuturor celor pe care îi vrei ca cititori și nu mai trebuie decât să te așezi, să scrii și să inserezi ce scrii pe blog.

Dacă veți auzi vreodată o asemenea frază sau sfat din partea oricui care vă dorește binele, luați aminte: ori e vorba de o crasă lipsă de informații și/sau experiență, ori de o minciună sfruntată, ori….

A treia posibilitate nu-mi face deloc cinste: crasa lipsă  de înțelegere a tehnologiei moderne!!

Pe scurt, am încercat și eșuat de câteva ori. După o scurtă luptă cu senzația de frustrare, am apelat la o specialistă în materie, care s-a declarat imediat de acord să ne întâlnim într-o mică cafenea în centrul țării și să-mi rezolve problema.

A nu se uita, tânăra e specialistă în materie. Și cu toate acestea i-au luat cam două ore și mai bine până am văzut propriul meu blog cu proprii mei ochi. Dar saga nu s-a terminat aici. A doua zi a fost nevoie de o convorbire telefonică de aproape o oră, pentru a ajusta anumite amănunte tehnice.

Deci, acum, în acest moment, pot declara că am un blog care funcționează.

El nu conține decât câteva materiale, puse la întâmplare, dar promit să-l îmbogățesc. El e rezultatul compromisului între tenacitatea conervatorismulul vârstei mele și presiunea psihologică a tehnologiei zilelor noastre.

Recunosc, compromisul acesta e o dovadă de slăbiciune sufletească, dar sper să fiu iertat de cei care încă mai au un dram de părere pozitivă despre autorul acestor rânduri.

Și acum la sfârșit, datele de rigoare.

Vrei să intri pe blogul meu? Nimic mai simplu! (Ce repede m-am molipsit de impertinența ignorantului ?!) Iată adresa: http://deepthoughtsmakebigchanges.home.blog.

Și mă bucur de faptul că dacă cineva se va plictisi citind cele publicate, acel cineva nu va putea să arunce cu pietre în sărmanul autor. În cel mai rău caz va înceta să mă viziteze, o situație cu care voi putea continua să exist.

Gabriel Ben Meron