Micuții exploratori somalezi ai unui lac canadian

Cu greu mi-aș putea imagina o activitate mai relaxantă, mai eliberatoare și mai plăcută corpului și spiritului decât o tură solitară cu caiacul. Astăzi a fost o zi perfectă. Mi-am pus barca pe apă chiar când soarele începea să apună. O dungă aurie strălucitoare, reflectarea soarelui în lacul calm, neted ca o oglindă, adăuga o senzație stranie, ca de basm la decorul desăvârșit. Deodată am observat un cârd mare de gâște, care ateriza la capătul îndepărtat al lacului, formând o insulă plutitoare vie. Ce frumos… Încă înainte de a începe să vâslesc, un alt cârd, de data aceasta de pescăruși, a apărut de nicăieri și a format propria lui insulă plutitoare, foarte albă. Cele două insule de păsări păreau să-și păstreze propriul teritoriu, fără să se apropie sau să se amestece, păstrând o distanță respectabilă între ele. Pentru scurt timp am fost năpădit de un sentiment de intruziune în acest frumos sanctuar de păsări, apoi m-a tentat să încerc să văd dacă un reprezentant izolat al speciei umane va fi acceptat, ignorat în liniște sau poate doar tolerat să-și vadă de treaba lui.

Deci am început să vâslesc și am intrat în ritm, savurând fiecare lovitură de padelă și privind alunecarea lină a bărcii în acest mediu senin și netulburat. Ca prin minune în raza mea vizuală nu se afla nicio singură barcă cu motor, nici măcar o barcă pescărească cu vâsle. Apoi, deodată, totul s-a schimbat. Am auzit în apropiere niște voci de copii care țipau în gura mare, dar nu am văzut imediat de unde vin strigătele, deoarece vâsleam cu fața la soare și eram parțial orbit. Strigau cu o voce din ce în ce mai tare și cu o nuanță de desperare: Sir! Sir!! Sir!!! adică “Domnule! Domnule!! Domnule!!!” M-am gândit că nu puteau să mă strige pe mine deoarece eu nu prea arăt ca un “domn” și cu atât mai puțin atunci când vâslesc. M-am înșelat – câteodată poți deveni “Sir” nu după aparențe, ci din necesitate. Am întors capul în direcția sunetului și am zărit o minusculă barcă gonflabilă de PVC. Cu oarecare bunăvoință ar putea fi numită caiac. M-am apropiat repede. In barcă erau doi băieți de vreo șapte ani, probabil gemeni, stând față în față și ținând în mână, neândemânatici, câte o vâslă mică de plastic cu o singură lopată. Bărcuța se învârtea “ca o muscă în lapte” deoarece ei vâsleau în același timp, așezați față în față și în plus foloseau în mod greșit partea convexă a lopeții. Arătau atât de speriați și dezorientați, să le plângi de milă, nu alta. Erau și tare drăguți, cu fețele lor cafenii, cu ochii mari și cu părul bogat și creț. Mai târziu am aflat că erau frați și veniseră de curând în Canada, din Somalia. Cel care era mai vorbăreț m-a întrebat: “Domnule, vă rugăm, ne puteți ajuta să ajungem la țărm?” Am răspuns prompt că pot, dar întâi să se liniștească, să nu se teamă și să facă întocmai ce le voi spune eu și atunci totul va fi bine. De data aceasta a răspuns băiatul mai puțin speriat: “Da, domnule”. M-am uitat împrejur; barca lor era la aproximativ 400 m de mal, aproape de mijlocul lacului Wilcox. Am observat că nici veste de salvare nu aveau, dar pentru a nu-i speria și mai tare am hotărât ca deocamdată să trec cu vederea acest fapt. Mai important era să ajungem la mal. Conversația spinoasă despre vestele de salvare putea să mai aștepte.

Băieții mi-au urmat instrucțiunile de-a fir a păr. I-am convins să se întoarcă în așa fel încât să nu mai stea față în față ci unul în spatele celuilalt. Apoi le-am arătat cum să țină padelele în stil “canoe”, nu cu ambele mâini pe padelă, ci doar cu una, iar cealaltă mână pe capătul liber, opus lopeții. Urmau să vâslească pe laturile opuse ale bărcii, să “împingă” apa cu partea concavă a lopeții, să mențină barca drept, pe direcție, vâslind simultan. Le-am mai arătat și cum să se redreseze din viraje excesive.

Am fost absolut uimit cu cât este mai ușor să înveți niște copii decât adulții și cât de repede au înțeles tot ce le-am spus să facă. Îi mai împingeam și eu ocazional, cu vârful caiacului meu, așa că ne-am întors la mal destul de rapid și fără incidente.

Părinții băieților așteptau cu nerăbdare pe debarcader, mai calmi de când au fost martori, de la distanță, la operațiunea de “salvare”. Mama, o femeie înaltă, frumoasă, îmbrăcată în veșminte musulmane tradiționale și cu un hijab negru în stil somalez, mi-a mulțumit repetat cu lacrimi în ochi. Și bărbatul mi-a mulțumit, dar apoi s-a întors rapid și a început să le dea o lecție fiilor săi cu o voce foarte ridicată și cuvinte ce sunau aspre și păreau să-i supere și să-i intimideze pe copii.

Înainte de a mă întoarce să-mi continui antrenamentul, l-am întrerupt pe bărbat și i-am spus că doresc să-i spun ceva, atât în calitate de părinte cât și în cea de caiacist. El încă nu terminase să-și verse năduful și nu prea era gata să accepte observații sau sfaturi, dar totuși am continuat. I-am spus că băieții sunt prea tineri pentru a fi lăsați singuri într-o barcă, că trebuie să poarte veste de salvare și că trebuie să învețe regulile de bază ale vâslitului înainte de a se aventura pe apă. Înainte ca bărbatul să raspundă, am adăugat că pe la noi se întunecă repede și că lacul frumos și calm poate deveni pe neașteptate agitat și periculos. Am mai menționat că veste de salvare legale dar ieftine, pot fi cumpărate la Wal-Mart (o rețea de magazine universale) și că băieții au avut mare noroc de data asta. Bărbatul părea tulburat și ostil și se lupta vizibil cu găsirea unui răspuns potrivit la această “predică”. Înainte de a apuca să aibă o nouă izbucnire nervoasă, cotul agresiv al soției sale a luat un zbor scurt dar fulgerător și s-a oprit în coastele soțului, fapt confirmat de o icnire surdă. Acest “atac costal” a rezultat într-o schimbare totală de atitudine și omul mi-a mulțumit din nou, atât pentru ajutor cât și pentru sfat. Acest incident mi-a deschis ochii și despre prezența de spirit și puterea de convingere extraordinară a femeilor, indiferent de ce poartă pe cap sau cu câți pași în urmă se plimba femeia dupa bărbatul ei. Băieții ieșiseră deja din barca lor și stăteau timizi pe chei. În timp ce mă îndepărtam vâslind ei au început să-mi facă semne cu ambele mâini ridicate, strigând din nou “Vă mulțumim, Sir!”

P.S.  Din întâmplare printre oamenii care se relaxau sau se plimbau pe malul lacului se afla și editorul șef al ziarului local. Fiind martor la întreaga poveste, el a considerat că este demnă de un articol, din moment ce are toate ingredientele necesare, corecte din punct de vedere politic: interesul noilor imigranți pentru sporturi canadiene, clubul de caiac-canoe orientat spre comunitatea locală, membrii săi săritori la nevoie, prietenoși și competenți, rolul exemplar al unui club sportiv, la care merita sa devii membru și în care să ai încredere. Deci ziarul “The Liberal” a publicat un articol despre întregul incident și despre unul dintre “eroii” clubului.

George Kun

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • George Kun commented on February 3, 2019 Reply

    Multumesc George G. Ce mica e lumea si noi suntem practic vecini fara s-o fi stiut si comunicam prin Romania:-) Noul parc pe lacul Wilcox e tare frumos si eu fac multe plimbari pe acolo, mai ales vara, fie inainte sau dupa antrenament pe lac. Poate ne-am si vazut, fara s-o stim. Puteti sa-mi trimiteti ceva date personale si o poza daca vreti. Telefonul meu mobil e 647-234-1848 . Va rog sa-mi trimiteti un text, am sa raspund cu adresa mea electronica. Sistemul Baabel nu-mi permite sa vi-l dau in scris, pentru v-ar da privilegiul ca sa-mi scrieti si cine vrea ca Baabelienii sa poata coresponda direct? :-))). Sa auzim de bine, sa stam in legatura si mersi inca odata pentru comentariu. Cu drag, George Kun

  • George Grunfeld commented on February 2, 2019 Reply

    Felicitari George! E un semn bun ca mai exista oameni ca tine. Se pot intampla miracole in jurul nostru in fiecare zi!

    PS: Noi locuim in apropierea lacului Wilcox in Richmond Hill, Ontario si plimbarile noastre sunt intotdeauna o placere…

  • Ivan G Klein commented on February 2, 2019 Reply

    -1- Copiii prind într-adevăr foarte repede și bine și rău .
    În Israel am fost cazați la un Merkaz Klita ( centru de absorbție ) în care noi cei veniți din Romania eram aproape 100% – cu vre-o 20 de copii cu vîrsta în jur de 7 ani . O excepție – o fetiță din Rusia ( subliniez nu Basarabia ) a învățat L. Romînă in doua luni la nivel suficient să se poată juca cu copiii în curte . Tot ea ne-a furat banii – stipendia lunară primită de la Sohnut cu care greu ne descurcam pînă la sfîrșitul lunii , deși soția era mai mult decît chibzuită – Hoața s-a dat de gol împărțind cu dărnicie bomboane la toți copiii – am avut noroc că familia venită din Rusia , deci cu teamă de polție , a luat în serios amenințarea mea si ne-a restituit banii – noi eram disperati .
    -2- Indiscutabil femeile sînt superioare bărbaților in multe domenii– nu dau procente – Viața le-a silit să-și dezvolte, de nevoie , multe caracteristici care de multe ori nu le sînt de mare folos datorită patriarhatului . Ca în povestea cu milițianul în București … Un străin la o intersecție în București caută să obțină o informație de la un milițian , folosind diferite limbi de circulație internațională . Milițianul …. bîtă . Un trecător care a asistat la toată faza îl abordează : „ Ar trebui să înveți și tu , dacă nu mai multe , măcar o limbă străină că uite turistul cîte limbi știa „ . Milițianul : „ Și la ce i-a folosit ? „

  • George Kun commented on February 2, 2019 Reply

    Multumesc Andrea pentru apreciere. Citirea unui compliment sincer e o rasplata imensa pentru orice condeier.
    Ma bucura tare mult ca ai gasit si timpul si ai inteles si importanta publicarii unui comentariu. Am vrut de mult sa ma adresez tuturor Baabelienilor pe aceasta tema.

    Modul cel mai potrivit de a transforma un depozit amorf de articole intr-un organism viu, atragator de adevarata “Comunitate Baabel” on line, este sa comunicam! Sa demonstram ca mai citim si lucrarile altora si ca ne pasa de ei, ne intereseaza ce gandesc scriitorii. prin ce au trecut sau ce gasesc ei interesant in viata, despre care merita de scris. Vezi ca unele articole au fost citite de zeci de ori si totusi nu vezi un singur comenatriu!. Desigur lenea, efortul, si poate si lipsa de interes, toate contribuie la neglijarea punerii unui comentariu. Propun ca fiecare contribuitor sa se gandeasca la ce bine i-a picat sa vada ca lucrarea lor a fost vazuta si comentata de o persoana reala si nu doar pierduta in neantul spatioului electronic. Daca suntem sau vrem, sa devenim o comunitate de membri legati prin aceeasi pasiune a scrisului , de ce sa nu ne cunoastem mai bine si chiar sa invatam prin comenatriile altora daca in opinia lor ne-am folosit timpul creativ bine, sau nu prea bine. Nu e nevoie sa fie doar un schimb formal de complimente. Uneori nu strica si ceva critica.
    Andrea, daca esti de acord cu mine, poate ai putea sa trimiti un mesaj colectiv la toti Baabelienii, fie citandu-ma, fie cu cuvintele tale proprii. Sigur nimeni nu s-ar ofensa si Baabelul ar beneficia.(aproape ca si rimeaza 🙂
    Cu drag,
    Gyuri Kun

    • Andrea Ghiţă commented on February 2, 2019 Reply

      Evident că omul scrie ca să fie citit…. În acest scop îşi promovează scrierile deşi în limba maghiară există un proverb: Jó bornak nem kell céger” adică vinul bun nu are nevoie de reclamă. Am să găsesc o modalitate de a-i invita pe baabelieni să citească şi articolele altora, dar cred că ei le citesc. Problema e ca Baabel să ajungă la un public cât mai larg. Desigur, ne.ar prinde bine un team building real, chiar pe un lac din Canada, cu caiace sau bărci gonflabile, să testăm capacitatea de a nu ne scufunda.

      • Ivan G Klein commented on February 2, 2019 Reply

        “ Problema e ca Baabel să ajungă la un public cât mai larg. “ .
        Da , aceasta e problema . Trebuie ajuns cumva la tinerii din Romania , atrași cumva să aibă o rubrică în care să scrie ei despre aspecte din Romania , ca autori poate ar fi interesați să facă Baabel cunoscut ( luat în considerare eventual anonimatul lor ) . Început cu tineri evrei din Romania – avînd în vedere caracterul Baabel în present și limba în care apare – și apoi extinzîndu-se la romîni , unguri … Eu cu idea , alții ( sau alta )cu treaba . .Cele trei pierderi de luna trecută ne arată că nu avem prea mult timp la dispoziție ……

  • Andrea Ghiţă commented on February 1, 2019 Reply

    Felicitări lui George Kun care a dat dovadă de sânge rece şi abilităţi de comunicare deosebite! Şi, evident, de talent de condeier.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *