Cu greu mi-aș putea imagina o activitate mai relaxantă, mai eliberatoare și mai plăcută corpului și spiritului decât o tură solitară cu caiacul. Astăzi a fost o zi perfectă. Mi-am pus barca pe apă chiar când soarele începea să apună. O dungă aurie strălucitoare, reflectarea soarelui în lacul calm, neted ca o oglindă, adăuga o senzație stranie, ca de basm la decorul desăvârșit. Deodată am observat un cârd mare de gâște, care ateriza la capătul îndepărtat al lacului, formând o insulă plutitoare vie. Ce frumos… Încă înainte de a începe să vâslesc, un alt cârd, de data aceasta de pescăruși, a apărut de nicăieri și a format propria lui insulă plutitoare, foarte albă. Cele două insule de păsări păreau să-și păstreze propriul teritoriu, fără să se apropie sau să se amestece, păstrând o distanță respectabilă între ele. Pentru scurt timp am fost năpădit de un sentiment de intruziune în acest frumos sanctuar de păsări, apoi m-a tentat să încerc să văd dacă un reprezentant izolat al speciei umane va fi acceptat, ignorat în liniște sau poate doar tolerat să-și vadă de treaba lui.

Deci am început să vâslesc și am intrat în ritm, savurând fiecare lovitură de padelă și privind alunecarea lină a bărcii în acest mediu senin și netulburat. Ca prin minune în raza mea vizuală nu se afla nicio singură barcă cu motor, nici măcar o barcă pescărească cu vâsle. Apoi, deodată, totul s-a schimbat. Am auzit în apropiere niște voci de copii care țipau în gura mare, dar nu am văzut imediat de unde vin strigătele, deoarece vâsleam cu fața la soare și eram parțial orbit. Strigau cu o voce din ce în ce mai tare și cu o nuanță de desperare: Sir! Sir!! Sir!!! adică “Domnule! Domnule!! Domnule!!!” M-am gândit că nu puteau să mă strige pe mine deoarece eu nu prea arăt ca un “domn” și cu atât mai puțin atunci când vâslesc. M-am înșelat – câteodată poți deveni “Sir” nu după aparențe, ci din necesitate. Am întors capul în direcția sunetului și am zărit o minusculă barcă gonflabilă de PVC. Cu oarecare bunăvoință ar putea fi numită caiac. M-am apropiat repede. In barcă erau doi băieți de vreo șapte ani, probabil gemeni, stând față în față și ținând în mână, neândemânatici, câte o vâslă mică de plastic cu o singură lopată. Bărcuța se învârtea “ca o muscă în lapte” deoarece ei vâsleau în același timp, așezați față în față și în plus foloseau în mod greșit partea convexă a lopeții. Arătau atât de speriați și dezorientați, să le plângi de milă, nu alta. Erau și tare drăguți, cu fețele lor cafenii, cu ochii mari și cu părul bogat și creț. Mai târziu am aflat că erau frați și veniseră de curând în Canada, din Somalia. Cel care era mai vorbăreț m-a întrebat: “Domnule, vă rugăm, ne puteți ajuta să ajungem la țărm?” Am răspuns prompt că pot, dar întâi să se liniștească, să nu se teamă și să facă întocmai ce le voi spune eu și atunci totul va fi bine. De data aceasta a răspuns băiatul mai puțin speriat: “Da, domnule”. M-am uitat împrejur; barca lor era la aproximativ 400 m de mal, aproape de mijlocul lacului Wilcox. Am observat că nici veste de salvare nu aveau, dar pentru a nu-i speria și mai tare am hotărât ca deocamdată să trec cu vederea acest fapt. Mai important era să ajungem la mal. Conversația spinoasă despre vestele de salvare putea să mai aștepte.

Băieții mi-au urmat instrucțiunile de-a fir a păr. I-am convins să se întoarcă în așa fel încât să nu mai stea față în față ci unul în spatele celuilalt. Apoi le-am arătat cum să țină padelele în stil “canoe”, nu cu ambele mâini pe padelă, ci doar cu una, iar cealaltă mână pe capătul liber, opus lopeții. Urmau să vâslească pe laturile opuse ale bărcii, să “împingă” apa cu partea concavă a lopeții, să mențină barca drept, pe direcție, vâslind simultan. Le-am mai arătat și cum să se redreseze din viraje excesive.

Am fost absolut uimit cu cât este mai ușor să înveți niște copii decât adulții și cât de repede au înțeles tot ce le-am spus să facă. Îi mai împingeam și eu ocazional, cu vârful caiacului meu, așa că ne-am întors la mal destul de rapid și fără incidente.

Părinții băieților așteptau cu nerăbdare pe debarcader, mai calmi de când au fost martori, de la distanță, la operațiunea de “salvare”. Mama, o femeie înaltă, frumoasă, îmbrăcată în veșminte musulmane tradiționale și cu un hijab negru în stil somalez, mi-a mulțumit repetat cu lacrimi în ochi. Și bărbatul mi-a mulțumit, dar apoi s-a întors rapid și a început să le dea o lecție fiilor săi cu o voce foarte ridicată și cuvinte ce sunau aspre și păreau să-i supere și să-i intimideze pe copii.

Înainte de a mă întoarce să-mi continui antrenamentul, l-am întrerupt pe bărbat și i-am spus că doresc să-i spun ceva, atât în calitate de părinte cât și în cea de caiacist. El încă nu terminase să-și verse năduful și nu prea era gata să accepte observații sau sfaturi, dar totuși am continuat. I-am spus că băieții sunt prea tineri pentru a fi lăsați singuri într-o barcă, că trebuie să poarte veste de salvare și că trebuie să învețe regulile de bază ale vâslitului înainte de a se aventura pe apă. Înainte ca bărbatul să raspundă, am adăugat că pe la noi se întunecă repede și că lacul frumos și calm poate deveni pe neașteptate agitat și periculos. Am mai menționat că veste de salvare legale dar ieftine, pot fi cumpărate la Wal-Mart (o rețea de magazine universale) și că băieții au avut mare noroc de data asta. Bărbatul părea tulburat și ostil și se lupta vizibil cu găsirea unui răspuns potrivit la această “predică”. Înainte de a apuca să aibă o nouă izbucnire nervoasă, cotul agresiv al soției sale a luat un zbor scurt dar fulgerător și s-a oprit în coastele soțului, fapt confirmat de o icnire surdă. Acest “atac costal” a rezultat într-o schimbare totală de atitudine și omul mi-a mulțumit din nou, atât pentru ajutor cât și pentru sfat. Acest incident mi-a deschis ochii și despre prezența de spirit și puterea de convingere extraordinară a femeilor, indiferent de ce poartă pe cap sau cu câți pași în urmă se plimba femeia dupa bărbatul ei. Băieții ieșiseră deja din barca lor și stăteau timizi pe chei. În timp ce mă îndepărtam vâslind ei au început să-mi facă semne cu ambele mâini ridicate, strigând din nou “Vă mulțumim, Sir!”

P.S.  Din întâmplare printre oamenii care se relaxau sau se plimbau pe malul lacului se afla și editorul șef al ziarului local. Fiind martor la întreaga poveste, el a considerat că este demnă de un articol, din moment ce are toate ingredientele necesare, corecte din punct de vedere politic: interesul noilor imigranți pentru sporturi canadiene, clubul de caiac-canoe orientat spre comunitatea locală, membrii săi săritori la nevoie, prietenoși și competenți, rolul exemplar al unui club sportiv, la care merita sa devii membru și în care să ai încredere. Deci ziarul “The Liberal” a publicat un articol despre întregul incident și despre unul dintre “eroii” clubului.

George Kun