Rákóczi 72 sau soartă de transilvănean

Prima dată când am ieșit în curtea imobilului în care ne mutasem de câteva zile, m-am trezit trântit la pământ; un copil cam de vârsta mea îmi călărea pe burtă.

– Tu cine ești? Nu te cunosc, a spus Béla, băiatul care stătea pe mine. Lângă noi stătea o fetiță tot de vârsta noastră și râdea cu poftă. O chema Ana, de la apartamentul patru. Ne-am născut în același an, 1949. Am copilărit împreună, am locuit în aceeași casă. Vreme de 25 de ani ne-am jucat împreună, am învățat la aceeași școală, am fost împreună la cursul de înot și-am visat tot împreună. Soarta ne-a despărțit pentru prima dată atunci când ne-am terminat studiile și-am fost repartizați în colțuri diferite ale țării, iar a doua oară atunci când am emigrat, fiecare dintre noi în altă țară.

Pe strada Rákóczi, astăzi General Grigorescu, la numărul 72, vis a vis cu Leagănul de Copii, se află și acum o clădire cu două etaje, cu pereții acoperiți cu viță sălbatică, cu o grădină cu pomi fructiferi și o curte care în ochii mei de atunci părea enormă, unde am jucat fotbal. Erau șase apartamente, însă în anii cincizeci era locuită de 12 familii. Casa, construită prin anii treizeci, a aparținut unui negustor clujean de pantofi, pe nume Hofmann, care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist.

Casa din strada Rákóczi nr. 72

Mai erau și alți copii în jur și cu toții vorbeam două limbi: româna și maghiara. Pe vremea aceea strada era foarte liniștită, circula doar o singură linie de autobuz, autoturismele erau o raritate. În ciuda tuturor problemelor din acea perioadă, între vecini domnea o armonie totală, sau cel puțin așa ni se părea nouă.

Fiecare dintre imobile avea trupa lui de copii. Ne întâlneam adesea, ne mai și ciorovăiam, dar adevărata luptă se ducea pe „terenul de fotbal” din spatele casei noastre. Echipa care câștiga avea dreptul să culeagă și să mănânce strugureii din grădină, dar cu condiția să fie verzi (oricum nu apucau să se coacă). Dintre figurile celebre era Gyuri cuțitarul, cam bătăuș de fire, care a avut de câteva ori cuțite înfipte în spatele lui, de aici și numele; Cici pianistul, al cărui tată, de proveniență aristocratică, a fost prizonier de război într-un lagăr din Siberia, înrolându-se mai târziu în Armata Roșie. „Tatăl meu a fost aristocrat roșu”, îi plăcea lui să spună. La pianul mamei interpreta muzică de jazz, ținând în colțul gurii un muc de trabuc vechi. Gașpar filosoful, cu toate că nu era decât cu an mai în vârstă ca noi, era mult mai matur și citise multe cărți, încă de la frageda vârstă de 8 ani ne „preda” filosofie marxistă. Iar Romică, campion de juniori al României la patinaj viteză ne-a inițiat în patinaj. Ivan cel Groaznic era cel mai bun jucător de tenis de masă. Dacă din întâmplare ieșeai câștigător, riscai să te bată. Adorján, decanul de vârstă, era pentru noi ca un frate mai mare, ne supraveghea și lua întotdeauna partea celul mai mic și mai slab, dar uneori se și distra pe seama noastră. Cu mulți din camarazii mei din copilărie ne-am mai întâlnit cu diverse ocazii, cu alții am pierdut legătura.

Deseori când ajung în Cluj mă plimb pe fosta stradă Rákóczi. Trecând pe lângă fiecare casă îmi aduc aminte de oamenii care au locuit-o și am o poftă nebună să sun la ușa fiecărui cunoscut ca să aflu ce mai face, dar întotdeauna mi-a lipsit curajul.

Ana și Béla au rămas prezenți în viața mea. Corespondăm, uneori ne și vedem, din păcate prea rar. Ei știu tot ce se petrece în Israel și de fiecare dată când se trage cu rachete în Beer Sheva mă sună la telefon, încercând să mă convingă să ne „refugiem” la ei, în Ungaria sau în Germania. I-am lămurit că locul meu este aici, în Israel și de atunci telefonează doar ca să vadă dacă suntem bine.

Revenind la plimbarea pe strada Rákóczi, când ajung la numărul 72, chiar dacă nu mai găsesc pe nimeni dintre prietenii sau vecinii mei de odinioară, intru să mă plimb prin curte și să mulțumesc soartei că am avut și mai am parte de asemenea prieteni.

Andrei Schwartz

La 23 Decembrie 2018

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on January 4, 2019 Reply

    Mi-a placut articolul prin evocarea sensibila si detailata a momentelor petrecute in copilarie, dar mai ales a relatiilor inter-umane stabilite in vecinatatea imobilul de pe strada Rákóczi 72.
    Adevarul este ca mi-am pus intrebarea la care Rákóczi se referea numele strazii.
    Pentru mine, care nu stiu in limba maghiara (limba materna a tatalui meu, nascut la Oradea in 1909), decat cateva cuvinte si sa numar pana la 10, acest nume sonorizeaza cu cel pe care, Revolutia Maghiara l-a inlaturat, dar privind in enciclopedia la indemana tuturor, wikipedia, banuiesc ca este vorba de un altul (numele celui din 1956, este scris usor diferit).
    Imi plac amintirile din copilarie ale oamenilor care si-au pastrat sufletul acolo, cel putin in timp, ramanand astfel, prin amintirile evocatoare, copiii de alta data.
    Am scris o povestire, intr-un context asemanator, despre casa in care m-am nascut pe Sf. Elefterie 16, la Bucuresti, “In curtea copilariei”, publicata intr-o alta revista care apare pe web, revista timisorenilor. Amintirile de pe strada Rákóczi, mi-au readus in minte cele petrecute pe strada Sf. Elefterie de langa Opera din Bucuresti.
    Felicitari domnului Andrei Schwartz si La Multi Ani cu multe amintiri din copilarie !!

  • Berkovici Peter commented on January 4, 2019 Reply

    Emlékszem, hogy focisztunk egyszer a Rákóczi vűlogatottal (mi voltunk “a Hét Vezár Ter” ha valaki tud erröl jelentkezzen
    traducere: Ţin minte că odată, noi cei din Piaţa 14 Iulie am jucat un meci cu selecţionata celor din strada Rákóczi. Dacă cineva îşi aminteşte să se prezinte.

  • Jancsi Czitron commented on January 3, 2019 Reply

    Articol placut, autorul, prieten si din Cluj si din Beer Sheva. De citeva luni am cunoscut si partea scriitoriceasca,prin articolele din Baabel, articole placute care imi reamintesc despre copilarie. Nu mai vorbesc de partea principala a lui Andris care fiind doctor si de profesie si de omenie, sare in ajutorul tuturor din toata inima.

  • Andrea Ghiţă commented on January 3, 2019 Reply

    Mă număr printre cei care trec adesea prin faţa imobilului cu nr. 72 de pe strada Rákóczi (actuală Eremia Grigorescu). De-acum încolo îl voi privi cu alţi ochi. Sper să-l pot fotografia şi să completez cu această imagine nostalgicul articol scris de Andrei Schwartz.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *