Pe data de 8 august 2017 bunicul meu, scriitorul Kormos Gyula (născut Székely Dávid Gyula) ar fi împlinit o sută de ani.

Păstrez o singură amintire cu el, aceasta fiind probabil prima mea amintire. Într-o cameră însorită (camera mea de mai târziu) oameni mari stau la o masă. Figurile se văd estompat, ca într-un vis; bunicul este una dintre ele. Joacă cărți. (Jucau probabil canastă.) Oameni mari, chiar monumentali – cum altfel i-ar fi văzut un copil de doi-trei ani? Sentimentul demnității și al respectului însoțesc această amintire. A murit când eu aveam trei ani. Era un om înalt, frumos, cu ochi albaștri – mereu l-am privit cu admirație în fotografii. Nu i-am moștenit toate calitățile. Am început să îl descopăr în mod ciudat, s-ar spune că a venit să mă ajute. În adolescență, în căutarea identității mele, greu mi-am acceptat situația, aceea de a fi elev la o „școală profesională română” și m-am simțit marginalizat față de foștii mei colegi, care au intrat la „școlile de elită maghiare” din oraș. Îmi era rușine. Când, la ora de română, am ajuns la lectura obligatorie Moromeții de Marin Preda, eu am citit volumul gros în limba maghiară, în traducerea lui Kormos Gyula. Până astăzi îmi este vie acea senzație puternică, mândria pe care o simțeam citind și recitind în colofonul cărții numele bunicului meu: traducere de Kormos Gyula! Ca adolescent nu i-am descoperit scrierile și volumele proprii sau activitatea sa de redactor. Ceea ce m-a atins cumva a fost acea deschidere spre „cealaltă” cultură, care a început să mă împingă spre reconsiderarea poziției mele. Era acceptabilă, chiar primitoare. Am început să o privesc treptat ca posibilitate și mai târziu ca bogăție, nu ca vreo formă de pedeapsă. A fost o senzație puternică și nearticulată la vremea aceea, astăzi însă văd limpede: bunicul meu, care se îngrijea frumos de limba sa maternă, m-a ajutat, traducând din literatura română, să încep să mă întorc spre interiorul meu, acolo unde văd clar că limbile se întâlnesc liber, nu se închistează în ele însele, ci-și împlinesc menirea primară, anume aceea de a crea legături.

*

Știu că era Eminescu, dar nu mai știu exact ce. Eram în clasa a IX-a, era rândul meu să răspund. M-am ridicat în picioare, am ieșit lângă bancă și am început să analizez acea poezie (?), poate chiar Luceafărul (în clasa a IX-a se făcea?), așa cum se cerea. Țin minte clar – și este una dintre amintirile mele ferme – că vorbeam în limba maghiară, ceea ce era totuși ceva neobișnuit, mai ales că eram singurul maghiar din clasă. Și, mai presus de toate, era ora de limba română, absurdul situației fiind de neimaginat. Nu țin minte detaliile, cum s-a ajuns ca doamna profesoară să îmi permită să răspund în limba maghiară. Cine a discutat cu ea sau dacă s-a discutat înainte. Sau dacă doamna profesoară a zis: „păi, spune atunci în maghiară, dacă altfel nu poți”. Parcă, parcă așa a fost. Parcă țin minte – dacă nu cumva inventez această parte a amintirii – că m-am ridicat în picioare și am încercat să formulez câte ceva, dar nu a mers. Parcă atunci am întrebat-o pe colega mea de clasă cum se spune la x sau la y în română. Dar nici cu aceste completări se pare că discursul meu nu a devenit mai fluent. Și atunci – poate – doamna profesoară a spus să zic în maghiară, văzând că oricum sunt ajutat de o colegă. Da, așa s-a întâmplat, acum sunt deja sigur. Absurdul situației s-a format la fața locului, prin improvizație, fără premeditare, prin bunăvoința doamnei profesoare și datorită șansei – Deus ex machina! – că A., colega mea de bancă este totuși pe jumătate unguroaică și vorbește maghiară. Ea nu vorbea foarte bine maghiară, dar înțelegea, eu nu vorbeam aproape deloc română, dar înțelegeam. Și uite așa, din cele două limbi puse laolaltă s-a născut răspunsul meu despre Eminescu. Deschiderea mea pentru limba și literatura română și pentru români în general au fost câștigate prin acest gest de generozitate și căldură umană, care m-a scos din penibilul și rușinea de a nu fi vorbit limba.

Întâmplarea s-a petrecut cândva prin 1992/93 și poate vă imaginați acum o profesoară foarte deschisă, tolerantă. Însă nu era chiar așa. Ori de câte ori avea ocazia, acolo unde manualul permitea, doamna profesoară apela la textul comunisto-naționalist atât de în vogă și la ordinea zilei în Clujul acelor ani. Dădea glas cu multă înflăcărare resentimentelor față de ungurii asupritori când vorbea despre Coșbuc, Slavici sau Goga. Doamna profesoară era, din câte am aflat atunci, mare simpatizantă a Vetrei Românești.

Și, totuși, probabil cea mai puternică și viabilă experiență a toleranței pe care eu am trăit-o, i-o datorez ei.

Sebestyén Székely