Interviu acordat de Peter Biro ziaristei Astrid van Nahl

Peter Biro, unul dintre autorii revistei Baabel, după debutul literar în limba română s-a încumetat să-şi trimită spre publicare scrierile în limba germană. Acest demers, precum şi ineditul tematicii abordate de doctorul Petre Biro, originar din Oradea şi stabilit în Elveţia, au generat interesul revistei Alliteratus.com. Astfel s-a născut interviul semnat de Astrid von Nahl, a cărei versiune română v-o propunem spre lectură.

AvN  Dragă domnule Biro, ne-am cunoscut acum șase luni, în urma unui mail trimis revistei Alliteratus, în care ne puneați întrebarea, ce trebuie să facă un om serios și creativ care a scris o carte și ar vrea să o publice.  Așa a început o corespondență captivantă și foarte amuzantă. Aveam impresia că mailul dv. a fost o decizie spontană: „Hocus-pocus, mă apuc să scriu o carte.”  A fost într-adevăr ceva spontan?

PB  Nu chiar, dar aproape. Nevoia de a crea în domeniul beletristicii mi-a venit cu câteva luni înainte de începutul corespondenței noastre. A durat mai mult de șase decenii până am înțeles că doresc să scriu o carte. Sau chiar mai multe. Mai înainte nu mi-ar fi venit asemenea idei, mai ales că nici nu mă simțeam capabil să mă dedic unei arte atât de nobile.  Dar cred la un moment dat s-a întâmplat ceva care mi-a trezit dorința de a deveni scriitor.

AvN  A urmat un manuscris remarcabil, o satiră inteligentă în 50 de capitole.  Era prima dv. încercare literară?

PB  Erau primii mei pași consacrați exclusiv plăcerii de a citi. Ca urmare a profesiei mele scrisesem deja numeroase cărți de specialitate, articole, referate, deci înșirarea de litere, cuvinte și fraze cu conținut științific nu era pentru mine ceva nou. Am umplut deja vreo 65 cm de raft cu literatură de specialitate, dar progresul medicinei este atât de rapid încât ea va fi în curând depășită. Aceste lucrări nu au nimic comun cu relaxarea și din păcate nu mă vor face nici bogat, nici celebru. Sincer să fiu, la ambiția de a mă îmbogăți am renunțat demult, în schimb aspirația la faimă literară nu face decât să crească.

AvN  Ați trecut deja de 60 de ani.  Dorința de nemurire literară a fost oare influențată și de gândul la bătrânețea care se apropie?

PB  Dacă m-a influențat ideea efemeră că sunt deja mai aproape de sfârșitul existenței mele terestre decât de începutul ei?  Am chibzuit îndelung la vremelnicia existenței pământești, dar considerând mizeria din lume și greutatea cu care se deschid borcanele de fasole si castraveți murați, am acceptat-o treptat.  Poate că a fost intuiția care apare la o anumită vârstă, în preajma pensionării, odată cu primele probleme de prostată și scăderea interesului pentru plăcerile tinereții. Da, e posibil că aceasta să fie o cauză a ambițiilor mele scriitoricești.

AvN  Înțeleg, poate un fel de panică la apropierea sfârșitului. Sau poate a fost o întâmplare-cheie, ca atunci când faci ordine în bibliotecă și îți cad în cap mai multe kilograme de clasici ai literaturii universale…

PB  Nu, nu a fost o întâmplare traumatică, cu toate că în viața reală sunt atât de neîndemânatic, încât e foarte normal să-mi cadă o carte din mână.  Totul a început când prietenul și mentorul meu Gabriel Gurman (cunoscut printre literați cu peudonimul Gabriel Ben Meron) mi-a cerut o favoare pe care nu puteam s-o refuz. Acest guru binevoitor, un coleg mai în vârstă, este nu numai un anesteziolog excelent ci și un eseist minunat și prolific.  El m-a rugat să scriu măcar din când în când câte un articol pentru revista Baabel, la care contribuie și el. Știa că mă atrăgeau întâmplările macabre și situațiile comice, pe care le povesteam apoi dintr-o perspectivă insolită și de aceea m-a invitat să scriu.  Am acceptat. Spre surprinderea mea mi-a făcut plăcere când modestul meu articol a fost publicat și citit. Iar magazinul Baabel sa dovedit să fie un mediu foarte potrivit pentru produsele mele literare. De atunci nu m-am mai putut opri, cu cât apăreau mai multe rânduri scrise de mine, cu atât îmi doream să fie și mai multe. Cu timpul am început să-mi formez și un stil propriu. Nu mai încăpea nicio îndoială: virusul scrisului m-a infectat fără drept de apel!

AvN  Cunosc situația din proprie experiență – odată ce începi, scrisul devine ca un drog. E ca o maladie profesională. Spuneți că articolele dv. au fost citite. Care au fost reacțiile cititorilor?

PB  Uneori am primit reacții foarte încurajatoare de la cititorii revistei Baabel și din cercul meu de prieteni pe care i-am amenințat că nu mai vorbesc cu ei dacă nu-mi citesc eseurile. Așa s-a făcut că după o vreme mi-am luat inima în dinți și am hotărât să mă apuc de un proiect mai îndrăzneț: o carte proprie, o carte cu tot dichisul, cu scoarțe tari, cu introducere și cu câteva banalități despre autorul talentat pe coperta din spate.  Devenisem orgolios, aveam senzația că nimic nu mă poate opri, dar nu aveam nici cea mai vagă idee ce piedici îmi vor sta în cale.  Le-am descoperit foarte repede. Mă simțeam gata de orice sacrificiu – cel puțin la figurat. E surprinzător cât de perseverent am devenit. Rolul geniului nerecunoscut mi se potrivește de minune.

AvN  Care a fost punctul de pornire pentru scrierea cărții? După părerea mea ați dezvoltat-o într-un mod cât se poate de original.

PB  Dacă vrei să publici o carte, toți experții sunt de acord că trebuie întâi să o scrii.  La acest amănunt nu se poate renunța cu niciun chip, chiar dacă Mark Twain se întreba ce rost are să muncească din greu ca să scrie o carte, dacă una gata scrisă se poate cumpăra cu 1,20 dolari. Totuși o carte proprie face o impresie mult mai bună asupra rudelor. Am decis că opera mea trebuie să devină clasică – sau cel puțin ”mainstream”. Cu o carte de duzină nu ajungi nicăieri. Cu o perlă literară da, probabil, dar nu e sigur – cum s-a dovedit mai târziu. Oricum e nevoie de o anumită aptitudine scriitoricească și mai ales de o idee bună, agreată de un public larg.

AvN  Povestiți-ne de unde ați luat ideea originală a operei dv. de debut?

PB  Ideea mi-a venit scriind un articol pentru revista Baabel, după cum mă rugase mentorul meu. Una din primele mele contribuții, cu care căutam să ajung la o anumită universalitate, era o cugetare capricioasă asupra unei supe reci de castraveți, scrisă pentru rubrica intitulată „Bucătăria de vară”. De fapt eu nu știu să gătesc, era numai o toană, dar fiindcă trebuia să mai produc și alte articole asemănătoare, mi-a venit ideea să-l parodiez pe primul. Așa au apărut mai multe variante, ca de exemplu rețeta văzută de un alpinist inveterat, de un șovinist, de un inițiat în doctrinele ezoterice, de un muzician, de un sadomasochist, etc.  Succesul primelor variante și mai ales propria mea plăcere au dus la o proliferare explozivă de parodii, în diferite lungimi, stiluri și contexte. Cu timpul am depășit orice limită, am parodiat chiar pe unii clasici ai literaturii universale. Dezlănțuit cum eram, nu m-am oprit nici măcar la „Tatăl nostru”, pe care l-am interpretat ca pe o rețetă de supă de castraveți – mă tem că aceasta îmi va aduce dușmănia unor pături largi ale populației. Dar de dragul artei sunt gata de orice, și cer aceeași libertate de exprimare ca a lui Shakespeare și Homer. OK, admit că ei erau cu mai multe ordine de mărime deasupra mea, dar spre deosebire de ei, eu mai pot să progresez în acest domeniu….  În orice caz m-a copleșit o ambiție nestăpânită și când numărul parodiilor a depășit 150, m-am simțit îndreptățit să las în urmă revista on-line și să încerc să mă avânt mai sus. Prietenii m-au sfătuit să le adun sub formă de carte – la început am fost în dubiu, dar cu timpul ideea mi s-a părut tot mai atrăgătoare. Deci următorul pas era să caut o editură căreia să-i încredințez manuscrisul.

AvN  Ați trimis manuscrisul la câteva edituri…

PB  Da, și tocmai aici a început adevăratul calvar al geniului neînțeles: respingerile pe care le am primit, sau și mai rău, scrisorile rămase fără răspuns.  Încet-încet mi-am dat seama că încercările mele de diletant erau zadarnice, ar fi trebuit să procedez cu totul alfel.  Am aflat acest lucru mai ales din internet, din îndrumările unor profesioniști binevoitori și din experiențele amare ale unor confrați dezamăgiți ca și mine. A fost o experiență destul de descurajatoare, totuși nu era să renunț atât de repede.  Mi-am lins rănile și am hotărât să lupt până la ultima picătură de cerneală.

AvN  Ce sfaturi ați primit și pe care din ele le-ați pus în practică?

PB Întâi de toate am aflat diverse detalii tehnice care îmi fuseseră total străine până atunci. Apoi am învățat că trebuie să studiezi cu atenție publicațiile fiecărei edituri și să-ți trimiți manuscrisul numai acelora care publică lucrări de același gen.  Aceasta presupune un studiu destul de amănunțit, iar până la urmă s-a dovedit că tocmai pentru genul satiric era destul de greu de găsit o editură potrivită.  Abia cu ajutorul mai multe persoane bine informate și binevoitoare am înțeles că există sute de edituri și cam tot atâția agenți literari, dar toți sunt bombardați cu atât de multe manuscrise încât e imposibil să acorde fiecăruia din ele atenția cuvenită.

AvN  Aveți vreo explicație pentru „furia scrisului”, de care par să sufere atâția oameni?

PB  Se pare că setea de glorie literară este foarte răspândită și obsedează o mulțime de scriitori amatori. Unii scriu din ambiție, alții pentru a nu fi dați uitării, alții ca urmare a crizei din mijlocul vieții.  Probabil că în cazul meu sunt valabile toate aceste motive, plus că eu aș vrea să propun lumii soluții pentru toate problemele majore care o frământă, de la schimbările climatice și până la pierderea dinților de lapte. 

Pe de altă parte trebuie să admit că o mare parte din manuscrisele nesolicitate sunt cu adevărat nepublicabile. E clar că lumea e plină de prea multe texte fără rost.

AvN  Și așa se face că adesea manuscrisele cu adevărat valoroase se pierd, mai ales atunci când e vorba de un autor încă necunoscut.

PB  Exact. Problema este că puținele perle aflate printre ele, chiar dacă ajung pe masa lectorului, nu sunt recunoscute ca atare. Ori nu li se dă atenție, ori se întâmplă să nu fie pe gustul lectorului respectiv. Puhoiul de manuscrise este atât de mare, încât unele edituri anunță de la început pe pagina lor de web că nu acceptă manuscrise nesolicitate, sau dacă totuși le primesc, poate dura luni de zile până le citesc și dacă le refuză, ceea ce este foarte probabil, nu vor trimite autorului niciun fel de răspuns. Din motive economice (precum mi-a explicat un inițiat), multe edituri preferă scriitorii consacrați, cunoscuți, care au deja un cerc de admiratori – sau traduceri ale unor cărți care au fost deja bestellers în țara lor de origine.

AvN  Concret, care au fost experiențele dv. cu parodiile supei de castraveți?

PB  După câteva refuzuri jignitoare ale manuscrisului meu excepțional, mă aflam în dilemă. Puteam să-mi îngrop pe vecie ambiția de scriitor debutant, sau dacă nu, să mă încriu în Legiunea Străină și să plec în Indochina ca mercenar – sau măcar ca ghid turistic. Dar mi-am dat seama că pentru asta era prea târziu, așa că am hotărât să continui totuși încercările literare.

AvN  Care este acum situația parodiilor dv.?  Și cum vedeți publicarea lor?  V-ați schimbat părerea în urma experiențelor negative?

PB  După ce am învins prima dezamăgire și depresia care i-a urmat, sunt acum într-o fază de rebeliune în care scriu cu atât mai mult!  Scriu fără încetare. Un răspuns pozitiv pentru colecția mea de parodii încă nu am primit, dar între timp așteptările mele legate de edituri au scăzut simțitor. În prezent scriu numai pentru cel mai nobil public din lume, citiorul cel mai bun de pe fața pământului, cel care gândește la fel ca mine și apreciază același gen de umor: eu însumi.

AvN  Vă mulțumesc pentru discuția sinceră și amuzantă.

***

Între timp Peter Biro și-a revizuit manuscrisul și l-a trimis unei noi edituri, dar bineînțeles că încă nu a primit răspuns.  Mie personal mi-au plăcut atât de mult parodiile lui, încât l-am încurajat să caute subiecte noi, ceea ce a și făcut.  A început un jurnal de călătorie, o colecție de pățanii minunate și fantastice, realitate augmentată plus satiră, care nu odată reflectă absurditatea comportamentului uman.

Suntem foarte curioși și sperăm că în curând revista noastră va publica prima recenzie a supei de castraveți și vom putea prezenta călătoriile fantastice ale lui Peter Biro.

Traducere din limba germană de Hava Oren

Cei care citesc germana sunt invitați să-l citească în original: http://www.alliteratus.com/pdf/aut_peter.biro.pdf

***

Prof. Dr. Peter Biro este medic șef de anesteziologie și cadru didactic la Spitalul Universitar din Zürich.