După căderea Cortinei de Fier, directorul Teatrului Evreiesc de Stat, răposatul Harry Eliad, m-a invitat să montez niște spectacole în idiș. Din trupa originală, vorbitori de idiș mai rămăseseră doar trei. Restul erau actori români și basarabeni. Toți erau tineri și plini de entuziasm. Învățau rolurile pe de rost, papagalicește, neștiind ce spun și neavând habar de tradiția și cultura evreiască. Dar nici publicul nu știa mai mult. Textul se traducea la cască în limba română. Publicul nu putea nici măcar să aplaude, pentru că oamenii țineau cu mâna la ureche receptorul cu traducerea.

Repetam până seara, până când nu mai aveam lumină să continuăm. În sfârșit Harry a catadicsit să ne trimită un bec. Munca era migăloasă și lua mult tmp. Eu pronunțam un cuvânt și actorii repetau cu sârguință după mine până și-l însușeau și îl memorau. Deodată am observat că în sala de repetiții se afla un individ necunoscut, care stătea tăcut și urmărea atent repetiția. M-am apropiat de el și l-am intrebat dacă pot să-l ajut cu ceva.

– Nu, zice, eu sunt de la tehnică. Am venit cu becul și aștept să se termine repetiția și să-l iau înapoi, ca să nu-l ia cineva… din greșală.

Această întâmplare mi-a amintit că la câțiva ani după revoluție, cam prin 1993, mă aflam la Teatrul Dramatic din Galați. Adrian Lupu, pe atunci directorul teatrului, m-a chemat să pun în scenă piesa Cântăreața cheală de Eugen Ionescu. Neavând bani să mă cazeze la hotel, am locuit în incinta teatrului. Noaptea, singur în teatru, mă simțeam ca ”fantoma de la operă”. Adrian mi-a sugerat să-mi dau lenjeria la spălătoria teatrului. Într-o zi m-am uitat pe geam și mi-am văzut rufele întinse pe o frânghie în curte. Doamna de la spălătorie ședea alături și fuma liniștită. Am ieșit și am întrebat-o de ce stă afară, în bătaia soarelui, într-o zi atât de caldă.

– A, zice, nu-i nimic. Stau și păzesc rufele până se usucă, să nu le înhațe careva.

Până atunci nu se jucaseră piese de Ionescu la Teatrul Dramatic și actorii nu erau obișnuiți cu stilul așa-zis “absurd” al textului Ionescian.

– Cum se interpretează asta? Eu nu știu să joc absurd. Cum se joacă absurd? a întrebat o actriță, de fapt prima doamnă a teatrului din Galați.

I-am spus că nu trebuie să facă nimic deosebit. Chiar Ionescu a spus că într-o situație așa-zisă absurdă, jocul trebuie să fie cât mai natural și mai firesc. Nu teatrul lui Ionescu e absurd, ci viața însăși.

Era imposibil să-i fac să înțeleagă aceasta realitate, până într-o dimineață când mă întorceam de la piață și pe drum am cumpărat un ziar. În pagina a doua am citit următoarea știre: la București, în Gara de Nord, un călător ședea pe closet și își făcea treaba. Ușa era deschisă, sau poate inexistentă. Un alt călător care trecea pe acolo i-a smuls pălăria din cap și a luat-o la sănătoasa. În articolul acesta am găsit răspunsul la frământările mele. De cum am ajuns la teatru am chemat trupa și le-am citit și lor “absurditatea reală“ a vieții cotidiene. Cu toții am zâmbit și ne-am continuat repetițiile. De atunci nu am mai avut probleme. Totul era clar: viața e mai absurdă decât arta.

Moshe Yassur