După doi ani

Cred că au trecut peste doi ani de când am scris în Baabel despre casa mea, despre parcul învecinat, „ghetoul” meu, așa cum îi spun, spațiul din ce în ce mai restrâns în care mă mai pot mișca. Și totuși, cu un efort în primul rând de voință, dar și cu un efort fizic, uneori chiar peste puterile mele, încerc să-l mențin în aceleași limite, știind că dacă renunț, aceasta va fi pentru totdeauna. Nu mi-e ușor să scriu acest articol. La hotărârea mea de a-l scrie a contribuit și articolul intitulat „Frica de bătrânețe”, apărut în ultimul număr din „Dilema”. De fapt nu vreau să vorbesc despre bătrânețe în general, ci despre felul în care mă lupt cu manifestările ei și despre cei doi ani care au trecut peste mine. Nu e ușor să privești conștient ceasul, cu timpul redus pe care-l mai ai înainte și să încerci totuși să duci o viață normală, o viață de om fără obligații, care își găsește bucurii în lucruri mărunte, banale, neînsemnate pentru cei mulți, într-un spațiu limitat de neputințe.

Casa mea a rămas aceeași. Încerc să o mențin la același nivel de luminozitate, curățenie, cu flori frumoase și cărți noi, ore de calculator și foarte puține la televizor, prieteni puțini dar valoroși și căldura familiei – un fost ginere, un nepot și familia lui care mă vizitează regulat. Și totuși simt în fiecare zi că a mai trecut „o zi” și de aceea fac efortul de a ieși din casă, deși mi-e mult mai greu ca acum doi ani să urc și să cobor scara în spirală. Știu că e un lucru firesc și totuși nu-mi vine să cred că e adevărat. Am fost la Iași, la sora mea, la fel ca în ultimii zece ani; m-am întors acasă și încerc să mă bucur de această primăvară capricioasă și totuși foarte frumoasă.

O vizită în parcul apropiat despre care am mai scris, parcul Tolbuhin cum a fost redenumit, îmi face oricând plăcere, doar că aceste vizite s-au rărit. În toamna trecută acest parc a intrat într-o perioadă de renovare. Noi cei care îl vizităm, vârstnici, sugari în cărucioare sau în brațele mamelor, elevii de la școala învecinată, înainte sau după cursuri, eram supărați și deranjați de activitatea intensă și zgomotoasă, cu praf mult. Mai ales ne-a deranjat dispariția băncilor și toaletarea copacilor, care a făcut să dispară bolta verde a frunzelor și umbra de care beneficiam vara. Toate acestea nu le prea înțelegeam atunci, dar pe parcurs totul s-a clarificat. Parcul a devenit mai frumos, aleile s-au lărgit, s-au pus covoare de iarbă, care în timpul iernii fiind acoperite de zăpadă, au devenit gazon (încă nu e ca cel englezesc, dar promite mult). S-au pus foarte multe bănci noi, coșuri de gunoi, chiar și o toaletă ultramodernă, ca la Paris, terenul de joacă al copiilor e vopsit în culori vii, plăcute, a apărut un chioșc pentru adăpost în caz de ploaie, etc. Da, parcul e mai luminos și parcă mai frumos ca altădată. Sau mi se pare mie? Au rămas totuși tufele de magnolii, fragile și frumoase. Au trecut numai doi ani de când am încercat să prezint Baabelienilor acest refugiu al meu și parcă acum e altul. A întinerit parcul meu.

Parcul Tolbuhin

Deși am încercat la ore diferite, din păcate nu am mai văzut doamnele pe care le întâlneam acolo în anii precedenți. Erau doamnele care se mirau că nu vin Duminica la biserică și nu prea înțelegeau că sunt evreică. Dar aflând că am fost medic, m-au acceptat cu din ce în ce mai multă bunăvoință. Fotografia de grup pe care am pus-o în articolul meu de atunci le-a făcut plăcere (Cum trec zilele oamenilor vârstnici: https://baabel.ro/2017/09/cum-trec-zilele-oamenilor-varstnici/ ). Din păcate una dintre ele nu mai este, două sunt foarte bolnave și celelalte vin numai sporadic. Va trebui să mă obișnuiesc să vin singură în parc. E singura modalitate de a respira cu adevărat și sper că mă voi putea ține de cuvânt. Sunt zile în care evit să mă ating de agenda mea de telefon pentru că nu mai am cui să dau telefon. Am rămas fără prieteni de o viață și trebuie să fiu mulțumită cu ce am și să nu cer mai mult. Asta e bătrânețea.

Parcul meu arată mai tănâr ca acum doi ani, doar eu am îmbătrânit.

Mirjam Bercovici

3 Comments

  • Eva Grosz commented on May 23, 2019 Reply

    Impresionantă relatare . Mulțumim !

  • Ivan G Klein commented on April 21, 2019 Reply

    Scrieți , scrieți căci cînd scrieți sîntem împreună , iar cînd coborîți scara să știți că eu sînt cel care șoptește : ” ai grijă , ai grijă ! ” .

  • Nicole Sima commented on April 18, 2019 Reply

    Draga noastra Mirjam, da, asa cum ma avertizasesi, nu este un articol vesel. Insa, chiar daca cei doi ani au trecut, noi iti vedem in continuare spiritul tanar, sufletul plin de dragoste si intelepciunea de la care incercam sa ne adapam cu recunostinta ca avem de la cine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *