Deșertul Negev, „triunghiul” care ocupă partea de sud a Israelului, este de fapt prelungirea peninsulei Sinai, cea care face legătura între Sahara pe de o parte și Peninsula Arabică de cealaltă, deci face parte din sistemul celor mai mari deșerturi ale planetei.  Chiar dacă are un cert potențial turistic, nu este chiar locul cel mai potrivit pentru a susține așezări omenești.  Dar cum deșertul Negev ocupă peste 60% din suprafața țării, iar dacă adăugăm deșertul din jurul Mării Moarte ajungem la un procentaj și mai ridicat, e clar că aceste suprafețe reprezintă „rezerva” țării, mai ales în condițiile în care populația crește rapid, atât din sporul natural, cât și ca urmare a imigrației.

Încă înainte de proclamarea independenței, conducerea Agenției Evreiești din Palestina a înțeles importanța acestei zone și a stabilit acolo 11 așezări de tip kibbutz.  Ca urmare a prezenței evreiești în Negev, în 1948, când teritoriul Palestinei a fost divizat într-un stat evreiesc și unul arab, deșertul Negev a fost alocat statului evreiesc.

Peisajul din deșert variază de la un loc la altul: stânci golașe, dealuri și văi, podișuri, dune de nisip, câmpii de loess care ar putea fi chiar foarte fertile.  Dar numitorul comun este lipsa de apă.

Dacă media anuală a precipitațiilor la Ierusalim este de cca. 540 mm (pentru comparație la București este de cca. 580 mm), în Negev vorbim de o medie anuală de circa 100 mm, care scade cu cât înaintăm spre sud.  Mai rău, ploile sunt neregulate și imprevizibile.  Când plouă, adesea toarnă cu găleata.  Cantitățile relativ mari de apă nu apucă să se infiltreze în pământ, ci o iau la vale cu o forță de necrezut, sub formă de torenți care distrug totul în cale.  În fiecare an sunt cazuri de mașini răsturnate și chiar de victime.  Într-un minut, o vale uscată se transformă într-un râu învolburat!

Oricât de neprimitoare ar părea această regiune, ea are o istorie lungă și zbuciumată.  Primele așezări omenești stabile datează din perioada de mijloc a Epocii Bronzului (cca. 2000 – 1500 î.e.n.)  Partea de nord a deșertului Negev a aparținut mai târziu Regatului Iudeei (perioada regilor din Vechiul Testament), având o populație relativ densă.  Această perioadă a durat de pe la 1000 î.e.n. până la cucerirea babiloniană de pe la 600 î.e.n.  Cu vreo trei secole mai târziu Negevul făcea parte din Regatul Nabatean, cu capitala la Petra.  Nabateenii erau o populație arabă care se făceau comerț cu caravanele.  Aduceau tămâie din Arabia, mirodenii din India și chiar mătăsuri din China până pe malul Mării Mediterane.  Neavând concurență, își vindeau produsele de lux la prețuri foarte mari, ceea ce a făcut ca Regatul Nabatean să prospere.  Drumurile lor comerciale traversau deșertul Negev și pentru a le apăra au construit mai multe cetăți: Avdat, Șivta, Nițana, Haluța… 

Pe la 100 e.n. Regatul Nabatean a fost incorporat în Imperiul Roman, apoi în cel Bizantin, rămânând o regiune prosperă.  Dar după apariția Islamului stăpânirea bizantină s-a retras, economia a decăzut și de atunci până la începutul secolului XX deșertul Negev a fost locuit numai de câteva triburi nomade de beduini.

Se pune întrebarea: de unde au luat apă toate aceste civilizații?  Ar fi fost de așteptat ca așezările să se afle în oaze, în apropierea unor izvoare.  (Acesta a fost cazul Ierihonului, care  pe la 8000 î.e.n. era deja un oraș fortificat. )  Numai că în Negev izvoarele sunt rare și multe din ele sunt sărate.  Singura sursă de apă dulce este ploaia.  Deci provocarea cu care oamenii se confruntau era să îmblânzească torenții și să folosească apa de ploaie, atâta câtă era.

Cea mai simplă soluție era să adune și păstreze apa de ploaie în rezervoare.  Unele erau simple gropi căptușite cu pietre sau cu un fel de ciment, altele erau săpate în stâncă în așa fel încât rezervorul să fie acoperit și pierderea prin evaporare să fie redusă.  Rezervoarele erau așezate în calea torenților, astfel încât erau umplute la fiecare ploaie.  Apa era apoi folosită ca apă de băut, la adăpatul turmelor și la irigarea grădinilor.  Dezavantajul era că apa torenților este plină de aluviuni care se depun treptat pe fundul rezervorului până când acesta nu mai poate fi folosit.  De aceea rezervoarele trebuiau curățate destul de des.  Unele rezervoare erau prevăzute cu un „bazin de decantare”, rezervorul fiind umplut numai după ce apa era în mare măsură limpezită.

Păstrarea apei de ploaie în rezervoare este însă insuficientă pentru a menține o populație mai numeroasă.  Adevărata revoluție în agricultura de deșert a fost pusă în practică de către nabateeni.  Tehnologia era pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă.  Agricultura se practica numai în văi.  Pentru a stăvili forța torenților, nabateenii au construit un sistem de irigație „în trepte” – o serie de baraje de-a curmezișul văilor.  Înapoia fiecărui baraj se forma un mic „lac de acumulare”, iar când acesta se umplea, apa trecea peste baraj și umplea lacul următor.  În felul acesta apa rămânea pe loc și pătrundea în pământ.  Mai mult, viteza torentului era redusă, se prevenea eroziunea, iar aluviunile care erau o problemă la umplerea rezervoarelor, deveneau în acest caz un îngrășământ natural.

Încă un sistem pentru a stăvili furia apelor era să împartă dealurile care mărgineau valea în așa fel încât ploaia de pe fiecare secțiune a dealului să fie canalizată pe alt ogor, deci apa să nu vină toată odată.  Acest lucru se realiza cât se poate de simplu: se săpau o serie de șanțuri care canalizau apa de ploaie spre ogoare.  Fiecare șanț era mărginit de un dig, înalt de o palmă, făcut din piatră locală.  Unele gospodării aveau și stăvilare cu ajutorul cărora puteau canaliza apa de ploaie după dorință spre un ogor sau spre un altul.  În felul acesta apa de ploaie era utilizată la maximum – chiar când ploaia nu era puternică, ogoarele erau irigate.

O gospodărie consta așadar dintr-o serie de ogoare în trepte împreună cu dealurile din jur care adunau apa, o casă, un hambar și desigur un rezervor pentru apă de băut.  Pentru ca o asemenea unitate să funcționeze în condițiile precitpitațiilor limitate din deșert, suprafața care aduna apa de ploaie trebuia să fie de cel puțin 20 – 30 de ori mai mare ca suprafața ogoarelor.

Bineînțeles că cel mai ușor de îmblânzit erau torenții mai mici, care adunau apa de pe suprafețe relativ restrânse.  Dar odată cu creșterea populației și apariția cetăților a devenit necesar să fie captați și torenții mari (ca cel din film), care permiteau irigarea a zeci de hectare de teren agricol.  În principiu sistemul era același, însă era nevoie de construcții mult mai mari.  Văile mai largi necesitau zăgazuri de zeci de metri lungime.  Viteza curentului era atât de mare încât cu timpul au apărut și probleme de eroziune a solului.  Proiecte de asemenea amploare au fost executate doar în epoca romană.

Papirusurile de la Nițana, descoperite în ruinele unei biserici bizantine, dau informații asupra plantelor cultivate în acea perioadă.  Se cultiva grâu, orz, măsline și o legumă numită „arakos”, probabil înrudită cu fasolea.  Dintre fructe se cultivau smochine, migdale, struguri.  Curmalele erau un caz aparte: palmierii necesită cantități foarte mari de apă, dar tolerează apa sărată, de aceea curmalele erau cultivate în preajma izvoarelor sărate.

Acest sistem de irigații a fost studiat în anii 60 de către Prof. Michael Evenari de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.  El a construit o fermă experimentală după modelul fermelor nabateene și a demonstrat că acest mod de a practica agricultura este într-adevăr viabil.  La vremea când au fost publicate, rezultatele cercetărilor lui au făcut destul de multă senzație, așa încât s-au găsit oameni interesați să se stabilească în Negev și să practice agricultura după metodele nabateene. 

Povestea unei asemenea familii a fost publicată în ziarul Haaretz.  Familia Arazuni a recreat o fermă de tip nabatean, construind cu mâna lor digurile, terasele și canalele din materialele cele mai simple: pietre, pământ și paie.  Ferma lor are 5 hectare.  Pe primul ogor cultivă zarzavat, mai jos pomi fructiferi, iar pe ultimele două vor cultiva cereale.  În fiecare săptămână gospodăria lor aprovizionează mai multe zeci de familii din Tel Aviv cu zarzavaturi organice proaspete.  Viața nu e ușoară, departe de civilizație, dar e cea pe care și-au dorit-o.  Alte ferme s-au profilat pe vii și produc vinuri.  (Strugurii erau cultivați aici și în antichitate – săpăturile arheologice au scos la iveală urmele mai multor teascuri pentru stors struguri.)  În sfârșit altele îmbină agricultura cu turismul.

Totuși în zilele noastre irigațiile de tip nabatean reprezintă doar o soluție de nișă.  În câmpiile fertile din partea de nord-vest a Negevului se practică agricultura cu metode moderne de irigație.  La început apa era adusă prin conducte din lacul Kinneret, dar cu timpul această soluție s-a dovedit nepractică, pentru că după mai mulți ani secetoși și cu un consum de apă mărit, nici Lacul Kinneret nu este într-o situație prea bună.  În zilele noastre pentru irigații se folosește apă reciclată și epurată, precum și apă obținută prin foraje locale.  Iar dacă apa din fântânile locale este prea sărată, ea este amestecată cu apă de mare desalinizată, obținută la fabrica din Așkelon.  Irigații foarte eficiente se fac cu ajutorul unor tuburi care depun cantități minime de apă exact la rădăcinile plantelor.  Iar o mare parte a culturilor se fac în sere, pentru a preveni nu înghețul, ci evaporarea.  Cu toate aceste metode, partea de nord-vest a Negevului a devenit grădina de zarzavat a țării, o mare parte dintre produsele agricole fiind exportate.

Într-o lume în care suprafețe importante sunt amenințate cu deșertificarea, în Negev are loc procesul opus, deșertul se restrânge!  Influența irigațiilor este atât de mare încât poate fi observată chiar și din spațiu.  Pe o fotografie luată de pe naveta spațială Columbia se vede clar granița dintre Israel și Egipt – dintre „noi” și „ceilalți”.

Hava Oren