E foarte greu să alegi din noianul de gânduri și amintiri un subiect care-să intereseze eventual și pe alții.

Din întâmplare am descoperit în biblioteca mea încă foarte mare și la a cărei soartă mă gândesc de multe ori, o carte cu un titlu incitant: Sag nie du gehst den letzten Weg (Nu spune niciodată că mergi pe ultimul drum). De fapt știam din spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat din București că acesta este titlul și refrenul cântecului partizanilor evrei din al Doilea Război Mondial și al celor care s-au sacrificat în ghetoul din Varșovia, cântat în idiș: „Zog nișt kein mol az di geist dem lețtn gang”. Și iată-l ca titlu al unei cărți care stă de foarte multă vreme în biblioteca mea. Nu despre carte vreau să povestesc, ci despre cei care au scris-o, o familie deosebită, care cred că merită cunoscută și care în momentele de cumpănă ale vieții lor au luptat la fel ca partizanii. Nu din întâmplare au ales acest titlu pentru cartea lor.

Lin Jaldati și Eberhard Rebling au scris cartea într-o perioadă când viața le devenise mai ușoară. Ne-au dăruit-o, mie și soțului meu, atunci când ne-am cunoscut, în 1986. Cartea a apărut în Berlinul de Est, la editura Der Morgen. În Wikipedia se pot găsi date numeroase despre cei doi autori, deoarece au fost persoane cunoscute în RDG și nu numai acolo. Din cartea lor, care spre uimirea mea nu apare printre titlurile cărților scrise de Eberhard Rebling – el a scris și multe alte cărți – se poate afla cine au fost ei și prin ce au trecut înainte de a deveni personalități. Cartea au scris-o împreună: Eberhard a scris partea lui, Lin pe a ei și a treia parte au redactat-o împreună. Eu aș fi intitulat-o cel puțin ca subtitlu „Eu, tu și noi”, fiecare scriind-o din punctul său de vedere.

Partea scrisă de Eberhard este întitulată: Berlin 1911 – Haga 1938 Eberhard Rebling s-a născut la Berlin în 1911, într-o familie prusacă tipică. Tatăl său era maior, iar el era cel mijlociu din trei frați. La șapte ani a început să studieze pianul și a progresat strălucitor, ajungând la 18 ani să ia premiul întâi la un concurs de interpretare. Concomitent a studiat germanistica și filozofia. Relația sa cu tatăl milităros și sever nu a fost niciodată bună. Menționează chiar că nu poate uita și nici ierta bătaia primită pe fundul gol, probabil nu unică.

În 1932 i-a cunoscut pe Ernst Busch (artist și cântăreț renumit) și pe Hanns Eisler (compozitor și muzicianul lui Berthold Brecht), care i-au îndrumat convingerile politice spre stânga, spre marxism, într-o Germanie în care hitlerismul era în plină ascensiune. Prietenia cu olandezul Leo Balet, teoretician al baletului și istoric de artă apreciat până azi, a contribuit din plin la această orientare. Faptul că în 1933 i-a cunoscut pe Georg Lukacs și Andor Gaba și mai ales incendierea Reichstagului l-au determinat să devină membru al partidului comunist german, total opus convingerilor familiei sale, despre care aproape că nu vorbește în carte. În 1935 a terminat studiile la Berlin cu un doctorat strălucitor în filosofie.

În 1936 a emigrat în Olanda, unde aerul politic era încă respirabil. A dus-o foarte greu, fiind corepetitorul unor mici trupe de balet, scriind în reviste de specialitate și dând concerte de pian. Împreună cu Leo Balet, vechiul său prieten, a publicat o carte de referință despre arta, literatura și muzica secolului al XVIII-lea. A însoțit o companie de balet în Java și Sumatra, pe atunci colonii olandeze, ceea ce i-a lărgit mult orizontul artistic. Eberhard nu a renunțat la activitatea politică de stânga. Traiul ca emigrant nu a fost deloc ușor, dar tinerețea și dârzenia i-au făcut viața suportabilă.

În 1937 a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Rebekka Brilleslijper, născută în 1912, cunoscută mai târziu sub numele artistic Lin Jaldati. Pentru Eberhard a fost dragoste la prima vedere. Ea era dansatoare și cântăreață în idiș, provenind dintr-un mediu cu totul diferit de al lui. Dar nimic nu mai conta pentru cei doi tineri și din 1938 au fost împreună. S-au căsătorit în 1942.

Partea scrisă de Lin – Amsterdam 1912-Haga 1938

Lin s-a născut în partea cea mai săracă a cartierului evreiesc din Amsterdam. Tatăl provenea dintr-o familie de circari, artiști ambulanți, fără o meserie precisă, visători și optimiști, la fel ca personajele lui Șalom Alechem, veniți cândva din estul Europei, din Polonia sau poate din Slovacia. Mama era dintr-o familie evreiască foarte săracă din Amsterdam, precupeți care vindeau în piață legume, fructe și în special pește. Era o familie numeroasă, cu frați, mătuși, unchi, bunici. Cu toate că nu erau prea religioși, se întâlneau cu mare plăcere la sărbătorile evreiești. Erau oameni fericiți în felul lor. Habar nu aveau ce-i așteaptă în viitorul nu prea depărtat. Lin avea o soră mai mică, Janni (de la Marianne) și un frate Jakob, adoratul familiei. Deși era o elevă bună și foarte sârguincioasă, din cauza sărăciei ea a urmat numai școala generală (până la 14 ani). Învățătorul i-a descoperit vocea și ea a început să cânte în corul sinagogii. În anii marii crize economice, familia a dus-o deosebit de greu.

Primele lecții de dans le-a primit la vârsta de 12 ani, în studioul Florrie Rodrigo, într-un cartier mai select al orașului. Inițial părinții nu s-au împotrivit. Lecțiile erau puțin costisitoare, dar cu timpul situația lor economică s-a deteriorat și nu au mai reușit să le plătească. Lin s-a apropiat de organizația sionistă Hașomer Hațair, reușind să plece într-o tabără de vară, care i-a deschis ochii către o lume necunoscută până atunci. La 14 ani a început să lucreze într-un atelier de croitorie, luând în același timp lecții la o cunoscută profesoară de balet, Lilly Grinn. A trebuit să lupte pentru a fi primită, dar a reușit să o convingă pe profesoară că dansul era ceea ce își dorea cel mai mult în viață. Astfel a devenit dansatoare profesionistă într-un de ansamblu de revistă. Cu timpul va deveni marea balerină și cântăreță Lin Jaldati.

Al treilea capitol al cărții: Fericire și nenorocire împreună – 1938-1944

Lin și Eberhard s-au iubit din prima clipă și au rămas împreună din 1938. Pentru Eberhard a fost un „coup de foudre”. El a intrat într-o altă lume, în lumea evreilor săraci și a reușit s-o ajute pe Lin să devină artistă adevărată. Sigur că au dus-o foarte greu, totuși Eberhard a avut răbdarea și dorința să cunoască lumea lui Lin, lumea artiștilor, a cântecului evreiesc și a sărăciei. Și-au găsit noi prieteni, toți oameni de stânga, care i-au ajutat.

El o acompania la pian pe Lin, dând împreună mici spectacole cu dansuri pe tematică evreiască și cântece idiș gustate de public. Concomitent el dădea lecții de pian și concerte de muzică modernă. Fără pretenții deosebite, ei s-au mulțumit cu o viață modestă dar plină de dragoste, reușind să fie fericiți. Curând s-a născut prima lor fiică, Katinka, un cadou neașteptat care le-a împlinit viața, dar le-a și complicat-o.

Fericirea a fost de scurtă durată. Începutul celui de al Doilea Război Mondial și ocuparea Olandei de către armata germană le-au restrâns aproape toate posibilitățile de a lucra. Ca german, Eberhard a închiriat (sub un nume fals) o casă și la începutul anului 1943, când au apărut zvonurile deportării evreilor olandezi, a ascuns în ea 20 de evrei aflați în pericol. În 1944 au fost trădați, descoperiți și arestați. El a reușit să fugă cu fetița, dar cei toți cei găsiți în casă, printre Care Lin și familia ei au fost deportați, întâi la lagărul de tranzit Westerbork din Olanda, apoi la Auschwitz și Bergen Belsen. Se pare că au fost în același transport cu Anne Frank. Din toată familia a supraviețuit numai Lin și sora ei mai mică. Întoarcerea în Olanda și revenirea la viață a fost ca a tuturor supraviețuitorilor. De la 40 kg, cât cântărea la întoarcere, a durat șase luni ca să revină la normal. Nu numai mâncarea și somnul, ci mai ales Eberhard a ajutat-o să redevină Lin cea de altădată.

După război au mai avut o fetiță, pe Yalda, iar în 1952 s-au întors la Berlin, în Republica Democrată Germană, nerenegându-și credința într-o lume mai bună, așa cum au sperat. Păcat că s-au înșelat, la fel ca mulți alții. Și totuși în RDG au avut o viață frumoasă și împlinită din punct de vedere profesional. Eberhard a ajuns rectorul Universității de Muzică din Berlin și a fost onorat cu numeroase decorații și premii. A concertat ca pianist în multe țări, inclusiv în România în anii 70. Lin a apărut în diverse manifestări culturale, cântând cu succes în limba idiș, într-o Germanie golită de evrei. Cât despre fiicele lor, Katinka e violonistă, iar Yalda, actriță și cantor la o sinagogă a curentului reformat din Berlin. A studiat în SUA și e cunoscută prin numeroasele ei apariții în concerte în limba idiș și ladino. Despre viața lor în Berlinul de Est mi-au povestit la prima noastră călătorie în RDG, în 1983 și apoi în 1986. Atunci ne-au dat cartea vieții lor cu o dedicațiede prietenie.

Lin a murit la sfârșitul anilor 80 și Eberhard în 2008. Vreau să menționez că Eberhard Rebling, provenit dintr-o familie de germani, ofițeri prusaci care au contribuit la ascensiunea nazismului și la cea mai neagră perioadă din istoria omenirii, a fost pentru noi un mare prieten. El a rămas și după 1989, adică după reunificarea Germaniei, o personalitate emblematică, onorată și stimată, o personalitate care nu trebuia să se rușineze de trecutul său politic. Și ca încoronare a vieții sale, el a primit în 2007 de la Yad Vașem titlul de Drept Între Popoare. Eu personal i-aș fi acordat acest titlu pentru tot ce a făcut în viață.

Cred că povestea acestei familii deosebite este ilustrată pe deplin de titlul dat cărții lor autobiografice: „Să nu spui niciodată că mergi pe ultimul drum”.

București, 24-05-2019

Mirjam Bercovici