Acum câteva săptămâni postul BBC a transmis un program în care se afirma că antisemitismul în România este „bine, mersi”. Printre exemplele citate era desecrarea cu lozinci antisemite a casei din Sighet unde a copilărit compatriotul nostru și marele umanist Elie Wiesel, precum și distrugerea unui mare număr de pietre funerare la cimitirul evreiesc din Huși.

Fără doar și poate stimații domni și stimatele doamne de la BBC ar fi făcut mai bine să se uite întâi în ograda lor, unde ar fi găsit mult mai multe exemple de antisemitism feroce, nu numai printre tinerii fără prea multă minte, ci chiar și la cel mai înalt nivel, în special în conducerea partidului “muncitoresc”, Labour Party, opoziția oficială în Parlament, în frunte cu un inamic declarat al Statului Israel și indirect al evreilor din Marea Britanie, Jeremy Corbyn.

Programul de la BBC (asemenea exemple se găsesc și în alte țări) pune o întrebare legitimă: cum este posibil că antisemitismul mai este prezent în țări unde practic nu mai există evrei, sau numărul lor este cu totul nesemnificativ, ca de pildă în România? Nu cred că mai sunt evrei la Huși sau la Sighet, poate doar câțiva bătrâni, dar după cum se vede, antisemiți există. Cum se poate așa ceva??

Revenind la titlul articolului, îmi amintesc de două întâmplări de acum vreo patru ani, când am venit la București cu soția, la o reuniune cu foști colegi de facultate, cei care mai sunt printre noi. Într-o după amiază liberă m-am decis să vizitez casa părinților din Sectorul 3, lângă strada Theodor Speranția, proprietate care ne-a fost luată cu japca în anii 60, când am plecat, fără ca să ne fie retrocedată nici până azi. Am comandat un taxi de la Hotelul Capșa unde stăteam.

Ca orice taximetrist, șoferul a încercat să ne mai încarce socoteala. Susținând că traficul e foarte aglomerat, ne-a propus să facă un ocol. Eram convins că exagerează, dar cum taxiurile la București nu sunt scumpe, am acceptat. Știam că drumul trebuia să dureze cam un sfert de oră, dar după 20 de minute mai eram într-o coloană de mașini care circulau încet. Ne găseam în fața Templului Coral, încă departe de destinație.

Nu știu de ce, poate ca să fac o glumă, l-am întrebat pe șofer ce reprezintă clădirea. El mi-a răspuns fără nicio ezitare:

– Păi asta este moscheea jidanilor!

Răspunsul m-a surprins și fără să mă gândesc, l-am întrebat:

– Cum asta?

– Este unde jidanii se roagă la Dumnezeul lor.

Vorbea fără mânie, fără amărăciune, fără niciun semn de dispreț, ca de un fapt binecunoscut.

Când am ajuns la destinație, i-am plătit călătoria plus un bacșiș bun, iar el s-a făcut nevăzut. Soția, care după 50 de ani de căsnicie înțelege destul de bine limba, a urmărit discuția, apoi m-a liniștit, spunând că era probabil un caz izolat, era atitudinea unui individ primitiv.

Din păcate, peste câteva zile a avut loc un nou incident. Fiind pe drum de peste trei săptămâni, cu vizite La Berlin, unde studiasem în anii 60 și la Praga, o destinație favorită a noastră, soția mi-a atras atenția că ar fi bine să mă duc la frizer. Băieții de la recepție mi-au recomandat o frizerie cunoscută, nu departe de hotel, pe Bulevardul Regina Elisabeta, între Calea Victoriei și Strada Academiei și m-au programat pentru ora 15.

Când am ajuns acolo, mă aștepta un frizer de vreo 50-60 de ani, care m-a salutat foarte politicos și m-a așezat pe scaunul pe care mi-l rezervase. În timp ce îmi punea un prosop încălzit, a început, ca toti frizerii, o mică conversație.

– De unde veniți, domnule Chivu?

– Din Vancouver, în Canada.

– Eu credeam că sunteți din Israel.

– Nu, sunt din Canada, de la vreo 9.000 de kilometri de București.

Înainte de a începe tunsul, frizerul a adăugat pe neașteptate, de parcă s-ar scuza:

– Să știți că eu nu am absolut nimic împotriva jidanilor din Israel. Sunt totdeauna politicoși și lasă bacșișuri bune.

La început m-am gândit să-i arunc prosopul în obraz și să plec, dar am rămas. De ce oare? Poate că voiam să evit un scandal, sau poate pentru că, la fel ca la șoferul de taxi, cuvintele erau lipsite de ranchiună, de dorința de a insulta. Erau parte din vocabularul lui, așa învățase să gândească, posibil de acasă. Cum spunea bunicul meu, Isaac Chiva, un om de mare cultură și cunostințe biblice, “Asta ei o învață când sug laptele de la sânul mamei!” 

De fapt am mai avut o experiență, chiar și mai neplăcută, la restaurantul “La Mama” de lângă Ateneu, dar cred că exemplele de mai sus sunt suficiente.

Ceea ce mă aduce înapoi la nedumerirea mea ințială. Poate că folosirea cuvântului “jidan” ar fi într-un fel justificată în logica antisemiților din trecut, când erau sute de mii de evrei în România. Dar acum, când toata comunitatea din București, de pildă, este mai mică decât cea din cartierul meu în West Vancouver, care nu este o regiune tipic evreiască, de unde vin aceste expresii?

Mai târziu am fost surprins să aflu că există o întreagă cultură în România, nu numai între cetățenii primitivi, dar și printre cei din așa-numita intelectualitate, care mai încearcă și azi să caute ”jidani” și să-i blameze pentru toate problemele țării. Chiar îi consideră “străini”, în ciuda faptului că unii au trăit acolo de sute de ani. În cazul meu există un document datat din anul 1690, o reproducere a unui recensământ din așezarea moldoveană de unde vine familia mea, menționând un anume “Isaac Ițic Chiva, jidov, proprietar”. Nu se menționează ce fel de proprietar, dar implicația este clară.

Aș vrea să închei cu încă o întâmplare perfect adevărată, petrecută acum câțiva ani în Rusia și care la vremea ei a fost relatată în multe organe de presă din toată lumea. După cum se știe, există în multe țări, în special în America și Canada, o mișcare religioasă numită “Jews for Jesus” (Evrei pentru Iisus). Deși pretind a fi evrei și conducătorii lor spirituali se consideră rabini, toate investigațiile au ajuns la concluzia că ei sunt susținuți și finanțați de anumite biserici evanghelice, care încearcă să îi aducă pe evrei să-l accepte pe Iisus Hristos ca Mesia și ca fiul lui Dumnezeu. Este dreptul lor, chiar dacă mulți evrei nu sunt de acord cu metodele lor, în special când ei caută noi aderenți printre cei care au o situație materială precară, sau care trec prin crize psichologice ori de familie.

Dar se pare că întâmplarea din Rusia le-a dat o lecție, deoarece vizitele lor acolo s-au cam rărit. La început acești ”Jews For Jesus” au considerat pe evreii din Rusia, din care mulți trăiau în mizerie, drept un teren fertil pentru propaganda lor, o combinație de ajutor material și de îndoctrinare. Echipe de misionari veneau destul de des, aducând Biblii traduse în limbile locale și alte materiale, până când un tânăr de la o biserică locală a adunat un teanc de materiale și le-a adus preotului. Acesta a citit cu indignare paragrafele în care se menționa că Iisus fusese evreu și în consecință credința în El nu era decât o continuare normală a credinței evreiești. O metodă subtilă, dar eficace!

Se pare că aceasta metodă nu era pe placul preotului respectiv și a superiorilor lui, deoarece a doua zi, grupuri de tineri huligani cu bastoane de lemn, dar și cu răngi de metal, i-au atacat cu sălbăticie pe misionari, trimițând pe unii la spital. În timp ce îi băteau, huliganii îi înjurau cu mânie:

– Jizi murdari!! Cum îndrăzniți să spuneți că Iisus ar fi fost evreu? Nu știți că Hristos era creștin?

O justificare “logică”, la același nivel intelectual cu recenta felicitare electronică de Paștele evreiesc a susnumitului Corbyn, încercând probabil să repare relațiile cu membrii evrei ai partidului Labour. Felicitarea conținea un desen cu un pahar de vin, steaua lui David și… o pâine!!!!

Jack Chivo