Mă numesc Agnes. La fel ca mulți alţi copii ai generaţiei supravieţuitorilor Holocaustului, am primit numele surorii mele care a pierit la Auschwitz. Și eu, ca și prietenii mei, am încercat să umplem golul lăsat de pierderea celor apropiaţi, străduindu-ne să învăţăm bine și să nu le facem probleme părinţilor, să fim ”copii buni”. Ȋn literatura de specialitate israeliană, acest fenomen de numește Ner Zikaron.
Ȋn aceste zile când comemorăm Holocaustul, la fel ca în fiecare an, îmi amintesc de draga mea mamă, care ne-a povestit cum au fost smulși evreii din viaţa fericită, frumoasă și liniștită de dinainte de război și au fost trimiși cu cruzime în lagărele de concentrare naziste.
După război mulţi dintre părinţi nu au vrut să le povestească copiilor despre grozăviile prin care au trecut.
Când soţul meu Janos și cu mine am ajuns să vizităm lagărul de la Auschwitz, m-au trecut fiorii amintindu-mi cât de exact ne-a descris mama culoarea cerului, Vistula îngheţată iarna, mirosul răspândit de coșurile de la crematoriu…
Ea ne-a povestit că odată ajunși în lagăr, fiecărui deportat i s-a tatuat pe mână un număr și fiecare și-a completat o mică fișă cu datele personale. În arhivele perfect ordonate de la Auschwitz am găsit fișa mamei, ceea ce m-a zguduit profund.
Unii deportaţi, care se aflau în lagăre împreună cu rude sau prieteni au fost salvați prin puterea prieteniei și susţinerii reciproce.
Mulţi ani tulburările de stres post-traumatic nu au fost studiate în mod serios.
La sfârșitul războiului, când cei rămași în viaţă s-au întors în ţara lor de baștină, au încercat să treacă singuri peste traumele psihice cauzate de război, dedicându-se familiei nou întemeiate, asupra căreia și-au concentrat toate sentimentele. Alții s-au dedicat meseriei și ţării, reușind astfel să-și ascundă în memorie ororile prin care au trecut. Acest lucru i-a ajutat să nu dezvolte simptome de stres post-traumatic.
La întoarcerea din lagăre, mulţi au emigrat în Israel. Printre cei înrolaţi în armată, mulți s-au remarcat prin fapte eroice: Yoel Palghi – aviator din grupul Hanei Seneș, Ițhak Golan – aviator erou, Benny Gantz – general și politician. Alții s-au remarcat în diverse domenii de activitate: Efraim Kișon ca scriitor, Tomi Lapid și fiul său Yair Lapid ca ziariști și politicieni, Ţvica Bercovici ca medic personal al primului ministru.
Unora dintre foștii deportaţi le-a reînviat trauma în momentul în care s-au
produs noi tragedii în familiile lor, ca de exemplu moartea unui nepot în
timpul serviciului militar. Mulţi dintre ei nici nu știau că unele dintre
manifestările lor ieșite din comun sunt de fapt simptome ale unui fenomen de
stres post-traumatic ascuns.
Ȋn America, fenomenul de stres post-traumatic a fost definit mai clar după războiul din Vietnam, descris în filmul “Născut în 4 Iulie” cu Tom Cruise, film în care personajul principal s-a transformat dintr-un soldat idealist și patriot, într-un invalid care luptă împotriva războiului.
Cu toate că s-a scris mult despre acest subiect, mulţi evrei din generaţia a doua a Holocaustului au așternut pe hârtie amintiri și sentimente legate de părinţii lor, eu consider că a scrie despre acest subiect sensibil nu este niciodată de prisos, mai ales în aceste zile în care comemorăm Holocaustul în Israel.
Agnes Vass
5 Comments
The story of the second generation need to be studied much deeper, the reflections of the holocaust are still relevant for our time, and as you mention by this understanding we could understand Israel of today even better.
Mulţumesc pentru răspuns şi pentru sfat. Şi eu citesc foarte mult despre Holocaust şi subiectele conexe, dar nu am citit cartea citată.
In primul rind vreau sa multumesc ca prin Baabel putem sa scriem amintiri si sa impartasim sentimente. Bineinteles ca deportarea a fost trauma grea; parinti s-au dedicat familiei meseriei, tarii si astfel multi au depasit trauma. Noi, copiii lor, am umplut un mare gol am avut pe umeri o responsabilitate, am fost victoria lor.
Am simţit pe pielea mea fenomenul despre care vorbeşte Agnes Vass, reputat medic psihiatru din Ierusalim. Caut mereu informaţii pentru a reconstitui cele îndurate de martirii Holocaustului din familia mea (3 bunici şi mai multe rude pierite la vârsta copilăriei), mă străduiesc să ţin acest subiect la ordinea zilei în scrierile şi emisiunile mele şi ţin legătura – şi prin intermediul Baabel – cu alţi “colegi de generaţie”, din Holocaust G2. Până acum nu am ştiut că este vorba de o traumă. Întrebarea este dacă ea afectează în mod negativ pe cei care o trăiesc şi dacă da, cum se poate trata?
Dorința fierbinte a lui H1 ca H2 să nu aibă parte de experiențe de viață similare s-a transmis ca o traumă fără ca cele două părți să realizeze conștient acest fapt . După ce H2 devine conștient de această traumă , vindecarea vine treptat pe măsură ce pregătește H3 pentru relele viitoare din tolba Istoriei ( grea sarcină ).
Un medic nu poate readuce la viață pe cei pieriți de o boală nemiloasă , dar eventual poate avea șansa și satisfacția de a lupta cu succes împotriva molipsirii sau chiar salvînd pacienți .
Un medicament bun pe care îl recomand pentru primul paragraf – cartea Sub o stea crudă / Heda Margolius Kovaly – mi s-a spus că va apare o nouă ediție în limba romînă .