Creaţiile lui Thomas (Tamás) Ditroi, la Muzeul de Artă din Cluj

Ultima oară când am fost cu Tamás la Carnavalul din Veneția nu reușeam să țin pasul cu el. L-am întrebat de ce se grăbește așa?

”Nu mi-am dat seama,” mi-a răspuns, ”simt că pășesc ca în vis”.

Anca şi Tamás la Carnavalul de la Veneţia

Acum, când scriu despre expozitia soțului meu, artistul Thomas Ditroi, la Muzeul de Artă din Cluj, vorbesc și eu despre un moment cu o calitate asemănătoare, ca de vis.

De multe ori am încercat să-mi imaginez ce ar spune Tamás despre acest eveniment, despre această realizare care este sută la sută a operei sale, care prin eforturile mele și ale celor dragi și apropiați este oferită și încredințată ochilor și sufletului publiculului clujean și, prin el, unei lumi intregi.

Sunt convinsă că Tamás s-ar fi bucurat enorm că operele sale sunt expuse cu atâta grijă în sălile generoase ale acestui muzeu special. Este special nu numai în sine, ci și prin faptul că timp de ani de zile, din copilăria lui și până în adolescență, curtea, scările, culoarele și sălile erau ca o a doua casă pentru el, muzeul fiind întemeiat și condus ani de zile de tatăl său, istoricul și criticul de artă Dr. Ervin Ditroi.

Osmoza atmosferei și conținutului acestui muzeu a influențat rădăcinile și formarea umană, etică și profesională a lui Tamás, pe fundalul crucial al provenienței sale: părinții săi făceau parte din generația care a suferit din plin la Auschwitz – mama sa era supraviețuitoare a acelei “alte planete”, iar tatăl a evadat din lagărul de muncă și s-a alaturat partizanilor cu arma în mână.

Moment de la vernisaj

Acest nucleu genetic și social, crescut în cultura formatoare clujeană a acelor ani, pentru care Muzeul de Artă reprezenta o chintesență, a rămas un element de bază în decursul anilor și a marcat existența personală și artistică a lui Tamás în toate transformările ei.

L-am cunoscut pe Tamás pe malul Marii Negre, în magicul sat de vacanță Costinești, la o petrecere studențească entuziasmantă, în culmea muzicii formației Beatles, unde m-am strecurat făcând o convingătoare impresie de maturitate celor ce controlau intrarea.

Anca şi Tamás în 1970

Ne-am cunoscut deci foarte tineri – eu aveam 16, iar el 20 de ani – la o vârstă care ar fi putut fi în principiu sursa unor dezamăgiri în viitor, dar nu, pasiunea acompaniată de intuiție reciprocă ne-a condus cu același interes curiozitatea și iubirea în tot cursul celor patruzeci și doi de ani petrecuți împreună, care au fost întrerupți pe neașteptate de moartea subită a lui Tamás acum șapte ani, la nici măcar șaizeci și doi de ani, în culmea puterii sale creatoare.

Aceasta expoziție destinată să prezinte opera lui Tamás publicului larg, reprezintă pe plan personal un act intim de dăruire.

Tamás a emigrat în Israel după Războiul de Yom Kippur, la un an după terminarea studiilor, urmând să transformăm pasiunea noastră de câțiva ani într-o legătură trainică și vibrantă, care a devenit temelia familiei pe care am crescut-o și a creativității lui și a noastre. 

Părinții l-au urmat cu zece ani mai târziu, când s-a născut prima noastră fiică, Inbar.

Între timp el și-a conturat cariera de sculptor și de profesor la licee și cercuri de artă. În continuare a fost directorul studiilor de artă de la Centrul Cultural din Rehovot, curatorul galeriei artiștilor din Rehovot, președintele Uniunii Artiștilor din Israel, iar în ultimii doisprezece ani a creat și a condus propria școală de arte “Haderech” (Drumul), unde a predat sculptura, pictura și istoria arterlor. În ultimii ani am condus împreună grupe de pictură în Italia, care s-au bucurat de un succes deosebit.

Timp de douăzeci de ani Tamás a lucrat în sculptură folosind toate materialele posibile, cu expoziții solo și de grup, a vândut sculpturi care fac parte din colecții instituționale și particulare în Israel și în diverse alt țări, după care a simțit nevoia să-și caute noua lui voce expresională, cu tehnici dezvoltate de el pentru această voce, deci o nouă limbă artistică.

Thomas Ditroi: Profetul

Aceasta a fost reprezentată prin trecerea de la sculptură la pictură, dezvoltarea unei indentități artistice mature în jurul vârstei de 40 de ani, după nașterea celei de a doua fiice a noastre, Lilach.

Anca, Tamás şi cele două fetiţe: Inbar şi Lilach, în 1990

Tamás și-a descoperit o pasiune pentru scufundare în adâncimile mării. Acest mediu i-a dat posibilitatea de a experimenta stări de impoderabilitate, de plutire, ca de vis. Senzația de a avea posibilități infinite de exprimare și intâlnirea cu puternice și complexe rezonanțe cu obiectul scoicii la Marea Roșie au fost traduse în artă și au marcat începutul unei conceptualizări; acest obiect a devenit o metaforă enigmatică prin care Tamás și-a exprimat stări sufletești pe fundalul istoriei sale personale în contextul artei, în experiența și în existența lui.

Hotărârea de a picta a reprezentat după spusele sale un drum de cercetare și descoperire, un proces de creație de la început și până la sfârșit. Ea a fost dublată de hotărârea de a se îndepărta atât de influența curentelor dominante din arta anilor ’90, cât și de a expune începuturile noilor serii de picturi pentru a-și crea propria lui scoică. Această serie a fost creată în atelierul său subteran. Locul era deosebit de încăpător, conținea sala de pictură și istoria artei, sala de sculptură și propriul său atelier de lucru.

Seria „Scoica”, conținând 23 de picturi de mari dimensiuni, executate în tehnică mixtă, adresează în mod asociativ dialectica dintre istoria personală a lui Tamás și cea a artei, conceptualizată prin scoică. Este o serie unică prin însuși faptul că timp de zece ani Tamás s-a ocupat în mod consistent și continuu de dialogul cu același obiect prin infinite posibilități.

Dorința, de fapt imperativul lui Tamás a fost ca această serie să fie prezentată pentru prima dată în întregime, ca un epos, într-un muzeu de artă și să fie reprodusă într-un catalog muzeal. Dorința lui s-a împlinit aici, în acest muzeu. Această expoziție este o premieră mondială a prezentării muzeale a întregii serii ”Scoica”, așa cum și-a exprimat Tamás crezul său artistic, iar faptul că această premieră este găzduită de Muzeul de Artă din Cluj, înființat chiar de tatăl său, este în sine deosebit de impresionant și metaforic.

Această serie a fost urmată de seriile “Scoica captivă” sau “Scoica în plasă”, “Femeile” și “Anghiari”, care împreună cu zece sculpturi sunt incluse în această expoziție reprezentativă.

Pentru opera lui Tamás și pentru noi, găzduirea aceastei expoziții în sălile festive ale muzeului oferă atât aspectul recunoașterii binemeritate a operei lui Tamás, cât și întâlnirea cu publicul care continuă dialogul artistului cu temele evocate în lucrările sale și deschide un orizont generos operei și publicului clujean prin acest eveniment emoționant.

În încheiere doresc să-i mulțumesc întâi de toate lui Lucian, directorul Muzeului de Artă, pentru generoasa invitație și pentru spiritul cu care a sprijinit și a promovat această expoziție.

Îi mulțumesc și lui Attila Jakob, curatorul expoziției pentru profesionalismul și energia investită în punerea în viață a acestei expoziții. La fel și profesorului Ioan Sbârciu, azi rectorul Institutului de Arte Ion Andreescu, pentru amintirile din timpul anilor comuni de studenție cu Tamás, pe care ni le-a împărtășit la vernisaj.

Lui Zoltn Tibori Szabo doresc să îi multumesc deosebit de mult pentru lectura sa atât de erudită și de sensibilă despre creația lui Tamás; pentru mine ea conține perspective deosebit de interesante și de iluminatoare.

Doresc să mulțumesc atât publicului și prietenilor din Cluj care au venit în număr mare la expoziâție, cât și prietenilor noștri din Israel și din alte țări pentru sprijinul cald.

Și în sfârșit celor cu care am împărțit multe griji, gânduri, eforturi și speranțe pentru sprijinul lor nemărginit în acest proiect – verilor mei Perla și Andy, prietenului nostru artistul Valentin Lustig, cât și Marianei, sora sa, lui Nitzan Rafaeli, designer și prieten, fost elev al lui Tamás.

Doresc să îmi exprim aici dragostea, mândria și aprecierea pentru fiicele noastre, Inbar și Lilach, cât și partenerilor lor, Nir și Roy, fiecare în felul său o coloană de sprijin moral și practic. Drumul complex pe care l-am parcurs de-a lungul acestor șapte ani în lipsa apropiată a lui Tamás a adus la crearea și editarea materialelor filmate pentru expoziție – filmul despre Tamás poate fi vizionat în sala alăturată, unde este prezentat continuu pe micul ecran.

Inbar, fiica lui Thomas Ditroi cântând la flaut, la vernisaj

Flautul lui Inbar, fiica noastră, s-a alăturat la deschiderea rezonanțelor impresionante ale picturilor și sculpturilor lui Tamás în lumea fiecăruia dintre noi.

Anca Ditroi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on May 18, 2019 Reply

    Astăzi a fost Noaptea Muzeelor le Cluj şi expoziţia lui Thomas Ditroi a avut sute de vizitatori. Anca Ditroi era de faţă, o amfitrioană elegantă, care s-a bucurat de afluxul de privitori ai minunatelor sculpturi şi tablouri.

  • Tiberiu Ezri commented on May 18, 2019 Reply

    Articol scris din tot sufletul iubitului sot si talentatului artist Tamas Ditroi.

  • Anca Ditroi commented on May 17, 2019 Reply

    Thank you dear Kathy, it is a fantastic event.
    I remember also these times together!
    Love, Anca

  • Kathy Scher ( formerly Weiszmann commented on May 16, 2019 Reply

    What a beautiful write-up. Dear Anca I remember the picture of you and Tamas when you were 16. I have it in my album as well. Beautiful memories and beautiful work of art. Congratulations dear friend

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *