Am fost de mai multe ori peste ocean și fiecare călătorie a avut farmecul ei. Au fost vreo 5-6 cred și din toate mi-au rămas amintiri deosebite, dar ce mi s-a întâmplat la prima nu pot uita. Mă întreb și acum cum m-am descurcat singură, cu puținele mele cunoștințe atunci de limbă engleză, într-o lume străină, care atunci mi se părea imensă. Azi, prin posibilitățile noi de comunicare, lumea cea mare s-a micșorat mult; tot ce mi se părea atunci departe e mai aproape și mai puțin străin ca atunci când m-am aventurat în SUA și Canada ca să-mi cunosc rudele. Este o întâmplare veche de peste 40 de ani și e foarte posibil că acum aceste amintiri mi se par nostime și inedite.

Am hotărât să plec la Montreal, în Canada, unde aveam șapte veri drepți, cinci copii ai fratelui mamei mele, plecat din Botoșani cu soția și un singur copil în 1935 și alți 2 veri, copiii sorei mamei.

Era cu mult înaite de decembrie 1989 și o astfel de călătorie părea o adevărată aventură. Nu am întâmpinat mari greutăți la obținerea pașaportului și a vizelor. Am fost încurajată în această aventură și de moștenirea primită de tatăl meu. Erau bani lăsați de o soră a bunicii paterne din America, bani care au avut nevoie de 10 ani până să fie găsiți toți cei îndreptățiți să-i primească. Moștenirea se ridica la 100 $, calculați atunci la 30 lei un dolar. Pe atunci 100 $ mi se părea o avere, mai ales că rudele mele mi-au trimis și invitația necesară și biletul de avion, care nu era deloc ieftin. Avion direct pentru Montreal nu exista, trebuia oricum să trec prin New-York, iar viza de tranzit pentru USA era valabilă timp de trei săptămâni. Așa am hotărât să leg vizita din Canada cu una la Los Angeles, la sora tatălui meu și la copiii ei. Erau deci încă trei veri, oameni maturi care știau că familia mea s-a întors după trei ani de deportare și doreau mult să mă cunoască. Și ei mi-au asigurat biletul de avion, astfel încât speram că suta de dolari îmi va ajunge pentru cadourile pe care doream să le aduc celor de acasă. Dar întâmplarea despre care vreau să scriu nu are nicio legătură nici cu banii, nici cu ce speram eu că voi face cu ei. Am plecat prin Amsterdam cu un avion mare și plin. Ca de obicei nu am reușit să dorm nicio clipă, dar am parcurs cu bine cele 7-8 ore de zbor până la New-York. La aeroport m-a așteptat o prietenă, psihologul din clinica de pediatrie a spitalului Fundeni. Tot la ea am locuit o săptămână, până la plecarea în Canada. Nu pot uita ziua sosirii mele în Manhattan, unde locuia ea, la etajul 35. De acolo se vedeau nenumărate clădiri înalte, imense, luminate noaptea. Totul mi se părea ireal, ca într-o poveste. Chiar în aceeași seară am făcut împreună o mică plimbare. Mare mi-a fost mirarea când am văzut oameni alergând fără să înțeleg de ce Atunci am aflat ce important este ”jogging” pentru păstrarea sănătății și că în SUA acesta este un lucru obișnuit. În cele șape zile cât am stat la New-York am reușit să mă descurc relativ ușor în acest oraș și am văzut atât de de mult, cât a fost posibil. Obosită am plecat apoi cu avionul la Montreal, unde mă așteptau verii și mătușa, cea plecată din Botoșani. Dar nu voiam să vorbesc despre sejurul plăcut din Montreal, nici despre verii bine situați și foarte habotnici și cum am suportat această atmosferă relativ străină, ci despre aventurile din călătoria propriu zisă.

Aventurile au început chiar din avionul înspre Montreal. Localnicii se legitimau numai cu permisul de conducere auto, stând în picioare și majoritatea cu un pahar în mână. Eu, cu pașaportul meu de pe altă lume și încercând să stau jos, eram o ”rara avis”, mă priveau ca pe un corp străin. Dar zborul nu a durat decât 30 de minute și mulțimea rudelor care m-au întâmpinat a reușit să șteargă impresia neplăcută a izolării din timpul drumului. Au fost atât de calzi și de apropiați, încât am simțit ce bine e să ai rude.

Cele trei săptămâni au trecut foarte repede și iată-mă la plecare: e duminică și toți mă conduc la aeroport, cu trei mașini pline. M-am prezentat la ghișeu unde era puțină lume, am depus bagajul și fiind încă devreme, am întrebat dacă mai pot sta cu rudele la o cafea.

Parcă trecuse totuși prea mult timp. M-am întors la ghișeu să întreb dacă avionul are cumva întârziere. Spre surpriza mea am aflat că avionul spre Los Angeles plecase în urmă cu zece minute. Foarte speriată am întrebat de ce nu am fost anunțată deși făcusem toate formele necesare. Cei doi funcționari au încercat să-mi explice, dar eu nu am înțeles decât the lady was mishandled. Am început să plâng și să fac chiar puțin scandal. Eram fără bagaj, în sandale și numai cu o geantă în care aveam un vestit manual de pediatrie, Nelson, ultima ediție, cadou de la un fost coleg de la spitalul Fundeni. Acesta era profesor la New-York și scrisese el însuși un capitol important al cărții. În cele din urmă am înțeles că trebuia să aștept 24 de ore. Puteam sta în hotelul aeroportului sau puteam încerca să mă întorc la rude și să revin a doua zi la aceeași oră. Nu existau încă telefoane mobile. Ei au sunat la rudele la care am locuit și iată-mă înapoi la verișoara mea. Sigur că toată lumea a răs de pățania mea.

A doua zi am plecat din nou la aeroport, dar am avut iar ghinion. De astă dată avionul mergea numai până la Chicago, de acolo trebuia să iau altul pentru Los Angeles. Nu aveam altă soluție, anunțasem deja verii despre cele întâmplate și ei urmau să mă aștepte la aeroport. Avionul era arhiplin. Mare mi-a fost surpriza când stewardesa m-a anunțat că trebuia să fiu prima la coborâre, deoarece aveam imediat legătura cu avionul pentru Los Angeles. La coborâre mă aștepta un salariat afroamerican cu un scaun rulant. El m-a luat în primire și a început să fugă, cu toate că i-am spus că pot să merg repede (eram cu 40 de ani mai tânără!). Dar în ciuda eforturilor sale, tot am pierdut avionul.

Și iată-mă singură pe imensul aeroport din Chicago, față în față cu nenumărate ghișee, încercând să deslușesc cum să ajung totuși la Los Angeles. Dar m-am descurcat! Am telefonat din nou verilor și nu m-am mai dezlipit de funcționarul care mi-a promis că-mi va găsi un loc în primul avion cu destinația mea. Ocazia s-a ivit la ora 3 noaptea. Am fost o călătoare supranumerară într-un avion din nou arhiplin, dar stewardesa mi-a găsit un loc la clasa I. Cred că știa povestea și i se făcuse milă de mine.

În sfârșit am ajuns la destinație, înfometată și speriată. Bagajele mă așteptau cuminți de mai bine de 24 de ore. Nu mai vorbesc de rude, care au fost minunate și m-au lăsat să dorm, frântă și nespălată cum eram, și care s-au amuzat copios de pățaniile mele. Și cu ei am vorbit idiș, la fel ca la Montreal și nu am avut probleme să ne înțelegem.

Și cum anormalul se întipărește mai profund în memorie decât obișnuitul, amintirea acestor peripeții mi-a rămas mai clară ca multe alte întâmplări frumoase din această primă călătorie în America.

Mirjam Bercovici

București, 28. 04. 2019