Cu mai mult timp în urmă, fostul delegat general al festivalului, apoi președinte, Gilles Jacob, omul intrat în legendă, cel care a construit, în fapt, Cannes-ul așa cum este el, astăzi (cu secțiunile paralele Un certain regard, Cinéfondation, cu Caméra d’ Or), ne încredința o mărturisire: după părerea lui, o ediție bună apare cam odată la doi ani. Cam așa cum stau lucrurile și în materie de vinuri. Cum dă Dumnezeu sau, mai exact spus, în funcție de recolta, de producția internațională. Partea proastă este că nu am ținut seama de un amănunt: cam de când ar fi trebuit să începem numărătoarea pentru a urma legea din doi în doi, lege ce ar fi trebuit să ne conducă spre o mai armonioasă privire generală asupra unei selecții? Divergențele judecării ei, în funcție de inerentul subiectivism al comentatorilor profesioniști, au rămas la locul lor și poate asta face și farmecul de moment al vieții unui mare festival cum este Cannes-ul. Ne încruntăm în fața unor judecăți care le contrazic pe ale noastre, ne nedumeresc unele patimi stârnite de filmul X, nu refuzăm nici bănuiala unor interese obscure etc. Pe urmă, apele se mai liniștesc și începem dacă nu să refacem ierarhiile, întreprindere oricum riscantă, măcar să aruncăm o privire sine ira et studio. Atât cât se poate. Iar ceea ce constat că se poate acum, la o distanță de câteva săptămâni, este părerea generală că ne-am aflat în fața unuia din acei ani buni (să nu uităm numărătoarea, anul viitor). Oricât ar îndrăgi unii refrenul potrivit căruia Cannes-ul cultivă sistemul clienților, al cineaștilor veșnic abonați, a-i regăsi în selecție pe Almodóvar, pe Tarantino, Jim Jarmusch, Marco Bellocchio, pe inconturnabilii Ken Loach, frații Dardenne (ultimii, amintesc, deținători a două Palme d’ Or, iritanți poate și pentru că lucrează mult și repede), a-i reuni ori de câte ori au un film gata de start, nu indică un semn de slăbiciune, de inerție. Poate este doar un semn al sațietății celor amatori, în primul rând, de sânge proaspăt. “Cannes-ul se mișcă greu” – spun criticii americani, greu de mulțumit în privința prezenței cinematogarfului de peste ocean pe Croazetă. “Nu, ne mișcăm gradual” – răspunde delegatul general (și selecționerul) Thierry Frémaux care nu uită să adauge ironic: “Nu suntem  o platformă a filmului  american, precum Veneția”. Același domn Frémaux a amintit, de nenumărate ori, celor care i-au reproșat zborul de ultimă oră, anul trecut, al filmului lui Cuaron Roma, de la Cannes către Lido, (de unde, plecând înarmat cu un Leu de Aur, i-a fost ușor să câștige Oscaruri), amănuntul destinului acestui film. L-a fixat într-o glumă: “Roma este un film selecționat la Cannes, dar care a fost proiectat la Veneția”. Acesta este tristul adevăr legat de dependențele comerciale ale cinematografului: Roma făcea parte din selecția de anul trecut a Cannes-ului, dar în ultima clipă producătorii l-au cedat platformei Netflix, cu care, deocamdată, Cannes-ul nu face casă bună. Trecem peste amănunte, pentru a ne bucura de Tarantino, de Jarmusch, credincioși Cannes-ului. Cât despre reclamatul sânge proaspăt, acesta a existat din belșug. Pentru prima oară o regizoare black woman, Mati Diop, franceză de origine senegaleză a fost inclusă în competiție. Alte nume despre care s-a auzit puțin sau chiar deloc au stat alături. Ladj Ly, documentarist născut în Mali, dar crescut în Franța, a intrat în concurs cu primul său lung metraj de ficțiune, Les Misérables. Céline Sciamma, remarcată prin nominalizările sale la Premiile César și Lumière, soldate cu două recompense, printr-o vrednică activitate de scenaristă, dar, mai ales, prin militantismul ei pentru cauza feminismului și a dreptului la diferență, a fost selecționată penteu prima oară în competiție cu Portret de la jeune fille en feu.

Sud-coreeanul  Bong Joo Ho, cel care avea să câștige la Palme d Or, s-a aflat abia pentru a doua oară în competiția canneză. Chinezul Diao Yinan cu The Wild Goose Lake a fost debutant în cel mai important concurs, ca și Porumboiu al nostru cu La Gomera (The Whistlers). Ira Sachs din America este mai cunoscut la Berlin decât la Cannes. Nici despre mereu misteriosul Terrence Malick, cineastul care nu se arată chiar când este în localitate, ca să spun așa, nu se poate afirma că este unul dintre acei “usual suspects” (suspecții de serviciu) cum le place americanilor să-i numească pe cei alintați de europeni cu numele de clienți. Nu este un apropiat al Cannes-ului, deși susține că acesta este singurul festival din lume unde se simte confortabil. A mai fost în competiție în 1979 cu Days of Heaven (Premiul pentru regie), a revenit abia în 2011 cu The Tree of Life care i-a adus o Palme d’ Or și l-am regăsit acum cu The Hidden Life. Justine Trier (Franța) a pus pentru prima oară piciorul la Cannes ca participantă într-o competiție cu Sybil, austriaca Jessica Haussner, după mai multe treceri pe la Un certain regard a întregit acum, cu Little Joe, semnificativul detașament de femei-cineast imperios cerut de militante. Deși un festival generalist nu-și alege filmele în funcție de o temă, de cele mai multe ori viața le ordonează astfel, încât să răzbată în ele vibrația, tensiunile lumii în care trăim, uneori chiar cu un realism brut ce amintește de documentar. Migrația, revoltele tinerilor din banlieurile pariziene s-au regăsit în peliculele noilor veniți Ladj Ly și Mati Diop.

Chiar deținătorul trofeului suprem, Parasite al lui Bong Joo Ho, nu este străin de aversiunea celor oropsiți față de cei înstăriți. Chiar dacă sentimentele sunt mascate de învăluirea poveștii în nuanțele unui thriller în care până și violența are accente comice, tipice, de altfel, cinematografului asiatic, opoziția socială este evidentă. Cineva vorbea de “lupta de clasă în subsol”.

Condiția omului în era uberizării muncii a fost preocuparea lui Ken Loach în Sorry, We Missed You. Ceilalți mari favoriți ai Cannes-uli, frații Dardenne nu au ratat nici ei o temă a zilei, radicalizarea religioasă în Le jeune Ahmed. Au rămas, în câmpul cinematografului întors către el însuși, cel care meditează asupra raporturilor dintre această artă și cel care o poartă în sânge, Almodóvar și Tarantino. Primul cu o superbă, melancolică întoarcere în trecutul unui cineast îmbolnăvit de cinema, dar pe care tot filmul îl vindecă. Al doilea – cu o călătorie amețitoare, Once Upon a Time in Hollywood, într-un timp cinematografic anume, sfârșitul anilor 60, dragi autorului cinefil gata să rescrie oricând istoria. Dacă adăugăm acestora și filmele de gen, cele care pătrund mai greu în selecție, avem o imagine a generosului bazin din care puteau fi aduse la suprafață premiile.

Filmul lui Marco Bellocchio Il traditore a impresionat prin dinamismul și rigoarea de documentar a prelucrării cazului Tomasso Buscetta, unul dinre capii Cosa Nostra ale cărui imprevizibile opțiuni au marcat istoria mafiei. Juriul, condus de mexicanul Alejandro Gonzalées Iñárritu, alcătuit aproape exclusiv din regizori, despre care am vorbit în numărul trecut, a avut alegeri în mare parte deconcertante. Nimic, sau aproape nimic, pentru cei mari. Pentru Almodóvar s-a găsit soluția de răsplată indirectă prin Premiul pentru interpretare revenit protagonistului Antonio Banderas. Dacă acordarea Palme d’Or lui Bong Joon Ho a fost primită cu resemnare calmă de cei mai mulți, cu entuziasm de către alții, le Grand Prix, al doilea ca importanță în ierarhia canneză, obținut  de începătoarea Mati Diop a părut exagerat. Ce-i drept, nu s-a fluierat în sala în care presa vedea ceremonia de închidere, transmisă din marele amfiteatru Lumière. S-a tăcut, în schimb s-a huiduit de-a dreptul în momentul în care a fost anunțat premiul pentru regie care a luat drumul Belgiei prin frații Dardenne cu al lor Le jeune Ahmed. Aici nimeni nu a mai înțeles nimic. Unde este performanța regiei în povestioara  adolescentului radicalizat? În contextul ignorării unor filme precum Dolor y gloria, Il traditore, Corneliu Porumboiu cu La Gomera și obsesia sa pentru limbaj și misterul comunicării poate fi încântat. A fost într-o companie onorantă. Asemenea cărților, au și filmele destinul lor.

Magda Mihăilescu

corespondent special al Revistei Baabel, la Festivalul de film de la Cannes, 2ö19