O peripeţie de… Shavuot

Cu bucurie am primit invitația directorului Asociației Evreiești Europene, rabinului Menachem Margolin din Bruxelles și a soţiei sale Hanny, de a participa la sărbătoarea de Shavuot. Mai mare mi-a fost plăcerea și m-am simțit onorată când m-au invitat să iau cuvântul în fața unei comunități de peste 100 de participanți.

N-aș fi putut trece peste importanța ospățului de Shavuot, după masa îmbelșugată de la care tocmai ne ridicaserăm, cu alese bucate tradiționale, în care brânza a jucat rolul principal. Am început prin a spune că Shavuot este singura sărbătoare evreiască în care este obligatoriu să se stea la masa în tihnă cu familia și prietenii. Dacă la alte sărbători se poate renunța la mâncare în favoarea studiului, acest lucru nu este permis de Shavuot. Corpul și mintea trebuiesc bine hrănite și întărite pentru a face față unui nou an de studiu al textelor sfinte, a căror primire de la Dumnezeu este celebrată cu aceasta ocazie.

Textele sfinte, bazate în totalitate pe cele zece porunci primite de Moise pe Muntele Sinai analizează și explică diferite aspecte etice ale vieții și ale relațiilor interumane. Astfel, îndemnul de a-ți ajuta aproapele și de a nu rămâne indiferent nevoilor acestuia, ca și ale comunității în care trăiești, este accentuat prin detalierea celor patru tipuri de binefăcători (Pirkei Avot, V, 13):

– cel care dorește să ajute, dar nu vrea ca și altii să o facă, este rău cu alții

– cel care vrea ca alții să ajute, dar el nu, este rău cu sine însuși

– cel care dorește ca atât el cât și ceilalți să ajute, este Hasid (înțelept cu suflet sfânt)

– cel care vrea ca nici el, nici alții să nu ajute, este un nelegiuit, un păcătos.

Prezentarea în detaliu a actului de binefacere mi-a amintit de o experiență personală:

Israel, mai 2004. Fusesem invitată la o nuntă în familie. Ceremonia urma să aibă loc într-o vineri la prânz la Kfar Daniel, o așezare în apropierea Ierusalimului, departe de Golful Haifa, unde locuiam. Nu mai fusesem niciodată în acel loc și întreaga zonă îmi era necunoscută. Pe atunci nu-l aveam în mașină pe cel ce avea sa-mi devină prieten de nădejde, sistemul de navigație GPS. În plus știam că nu mă pot baza pe simțul meu de orientare, al cărui unic rol este să dovedească faptul că în timpuri foarte, foarte de demult, femeile rămâneau în peșteră, în timp ce bărbații se încumetau să plece la vânat, știind că busola interioară îi va ghida pe drumul de întoarcere.

Cu o seară înaintea fericitului eveniment m-am informat asupra drumului și mi-am notat itinerariul. Cunoșteam autostrada Tel Aviv – Ierusalim, la care știam cum să ajung. Singura grijă era să o părăsesc la timp pe o bretea la dreapta, de unde drumul spre sala care găzduia nunta părea simplu.

Nuntă în familie, deci ținută ca atare: o rochie vaporoasă, bogată, dintr-un material crem, înviorat din loc în loc de contururi diafane de trandafiri roz, ușor schițati; sandale stiletto crem-roz. Părul pus la punct, machiajul așișderea și… la drum. Atenție, nu cumva să ratez ieșirea de pe autostradă! Ca urmare, vigilență mărită înaintea super-aglomerației de la intrarea în Ierusalim, mai ales vineri la prânz.

Am ratat-o. Nu-mi rămânea decât să mă îndrept spre Ierusalim, înaintând ca un solz al șopârlei ce se târa pe întinderea de asfalt deja încins la acea oră. Panică! Nu cunosc Ierusalimul. Cum mă voi întoarce? Când voi ajunge la nuntă? Deodată mi se arată salvarea: o altă ieșire de pe autostradă! Nemarcată și nemenționată pe hărțile pe care le consultasem în seara dinainte. Important era că mă scotea din circulația care se pregătea să intre în capitală.

Nu m-a îngrijorat lipsa asfaltului, căci terenul era uscat și bine bătătorit de alte vehicule. Deci, un drum pe care se circulă, care duce undeva, mi-am zis; pâna ce drumul s-a pierdut într-o imensitate pustie, pârjolită de razele tot mai ascuțite ale soarelui. Praf gălbui sub roți, praf gălbui în aer, cer îngălbenit de toropeală… Nici țipenie de om sau orice altă formă de viață… Siluetele îndepărtate ale unor imense picioare de pod mi-au dat a înțelege că mă aflu pe șantierul a ceea ce avea să devină o rețea de șosele și poduri. Schița de drum pe care venisem dispăruse fără a-mi da șansa să mă întorc la civilizație. Cât despre simțul meu de orientare… Am căutat în praful gălbui urmele roților care să mă îndrepte către o ieșire, căci nimic dimprejur nu-mi dădea vreun indiciu.

La un moment dat am văzut în depărtare un camion. Pe măsură ce se apropia, mi-am dat seama că e un mega-vehicul, cum până atunci văzusem numai în filmele documentare National Geographic. Staționa. Diametrul unei roți era mai mare ca înălțimea mașinii în care mă aflam. Cu geamuri închise și cu aerul condiționat functionând, se auzea totuși zgomotul motorului. Semn bun, este cineva înăuntru! Cât de bun poate fi un asemenea semn, într-o pustietate la capăt de lume, în preajma unui utilaj care putea transforma mașina mea într-o cutie de conservă plată? Claxonez, dar elefantul rămâne insensibil la strigătul furnicii. Repet insistent, apoi ies din mașină, încercând să intru în câmpul vizual al șoferului.

Încerc să-mi imaginez reacția celor din cabină când li s-a arătat o făptură în rochie crem, cu trandafiri roz și cu stiletto asortați… Exact ce lipsea din acel peisaj! Ușa cabinei s-a deschis și i-am văzut pe cei doi ocupanți, doi bărbați care după aspect păreau beduini. În acel moment orice scenariu părea posibil…

Renunțând la confortul aerului condiționat, unul dintre ei a coborât, mânat de curiozitate să afle dacă vedenia e reală și dacă da, ce o adusese acolo în pofida oricărei judecăți normale… I-am relatat ce se întâmplase și unde ar fi trebuit să ajung. A intrat în mașina mea și mi-a explicat cum să găsesc calea spre autostradă, lucru deloc ușor într-o pustietate fără niciun punct de reper. Mi-a făcut și o schiță. Dar tot nu era convins că mă voi descurca. Mi-a dat numărul lui de telefon pentru cazul că m-aș afla din nou în impas. Punându-și problema că aș putea să nu-l sun de frică că astfel ar obține numărul meu de telefon, din inițiativa lui mi-a arătat cum să apelez fără să-mi dezvălui identitatea.

În momentul când a coborât din acel camion monstrous, mă așteptam la tot felul de scenarii, nu și la cel care mi-a rămas în memorie, la amintirea unui OM de o bunăvoință și o delicatețe cum rar se întâlnesc.

Rodica Eizikovits

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Tibi Roth commented on June 26, 2019 Reply

    Simplu,frumos și impresionant.Multumesc pentru prilejul oferit de această lectură.

  • Corina Schleisinger commented on June 23, 2019 Reply

    pentru un moment am uitat ca sunt la servici si am intrat in atmosfera stresanta a povestirii. nu m-am putut opri pana n-am terminat de citit totul dintr-o suflare. din fericire s-a terminat cu bine asa ca m-am intors la foile din fata mea. multumesc. continua sa scri!

  • Anca commented on June 22, 2019 Reply

    Frumos adus din condei!

  • Andrea Ghiţă commented on June 21, 2019 Reply

    Ce poveste frumoasă şi câte tâlcuri i se pot găsit!

  • Dan Cernei commented on June 21, 2019 Reply

    O nebănuită impletire a cuvintelor cu o impresionanta textura de gânduri Felicitări.

    • Rodica Eizikovits commented on June 21, 2019 Reply

      Mulțumesc mult

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *