Durerosul preț al succesului

Există o veche vorbă de duh, din vremurile când lumea era încă bipolară și scindată în cele două blocuri care se înfruntau cu dușmănie: de o parte a Cortinei de Fier vestul capitalist, iar de cealaltă estul așa-zis socialist. Pe atunci se spunea despre cei care, în tinerețe, nu au orientare de stânga (așadar în favoarea celor slabi), că nu au inimă. Iar cei care, la o vârstă ceva mai înaintată, nu arată o preferință pentru economia de piață liberă (așadar pentru o economie funcțională), nu au rațiune. De aici se poate deduce cu o consecvență demnă de oarecare încredere că inima și rațiunea se excludeau reciproc, cel puțin parțial, sau măcar provocau individului gânditor o anumită dilemă. Odată cu dispariția sus-numitului antagonism dintre blocurile politice prin implozia lagărului socialist, s-ar putea crede că dilema menționată și-a mai pierdut din drepturi. Dar nu este absolut deloc așa. Făcând abstracție de un al treilea bloc, care exista deja atunci și există încă și azi, și anume statele Lumii a Treia, subdezvoltate din punct de vedere economic și conduse de regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale, există o grupare nouă, destul de zgomotoasă și de influentă: forța însumată a statelor islamice și a aliaților acestora cu idealuri naționalist-dictatoriale. Ele sunt cele care, cu preponderență, răspândesc haosul în lume, sau, în cel mai bun caz, nu depun suficiente eforturi pentru a preveni răspândirea haosului. Israelul se găsește exact pe linia frontului între democrațiile vestice, care acționează cu moderație (dar și cu multă teamă) și melanjul amenințător de state incapabile, respectiv subdezvoltate ale Lumii a Treia, pe de o parte, și agresivul bloc islamist-naționalist, de cealaltă parte – într‑adevăr o poziție destul de incomodă care explică totodată tensiunile istovitoare cu care Israelul se confruntă de mult timp și se va confrunta probabil în continuare. Pe de altă parte, din pură necesitate și pe baza unei îndelungi experiențe, Israelul se străduiește să supraviețuiască și chiar să prospere în aceste împrejurări ostile și se apără, până acum cu succes, de amenințările venite din ținuturile adiacente.

Cu totul altfel arată lucrurile pentru membrii diasporei evreiești, chiar și pentru cei stabiliți în statele occidentale democratice. Aceștia s-au considerat la adăpost, în deceniile de după Holocaust, în aparenta siguranță a societăților devenite înțelepte și experimentate în urma Holocaustului, care stigmatizase intoleranța religioasă și etnică, inclusiv antisemitismul, drept abateri grave și impulsuri inacceptabile. În ultima vreme, în percepția acestei atitudini pare să se contureze o schimbare lentă, asociată în primul rând cu eroziunea apărării împotriva antisemitismului. Acest curent expune din nou comunitățile evreiești intoleranței tot mai multor straturi sociale și chiar a unor părți din Establishment. O trăsătură caracteristică a anilor de tranziție de la perioada postbelică filosemită înspre prezentul nesigur și isteric a fost, începând cu finalul anilor ‘60, separarea problemei Israelului de ceea ce se consideră încă antisemit. De aici a rezultat mai apoi critica izolată a sionismului.

Căutând răspunsuri adecvate pentru această evoluție alarmantă, nu se poate să nu observăm un anumit fenomen, și anume că grupările de stânga europene și nord-americane se aliază și se solidarizează din ce în ce mai mult cu tendințele anti-sioniste ale blocului islamic, în vreme ce forțele conservatoare se mențin de partea Israelului fie fără tragere de inimă, fie cu tot mai multă răceală. Dar între timp se dezvoltă în societățile vestice o mișcare de dreapta mai mult sau mai puțin intolerantă care, pe de o parte, prezintă încă reminiscențe ale vechiului antisemitism, dar care își asumă tot mai clar o poziție pro-Israel. Aceste mișcări de dreapta curtează la rândul lor dreapta israeliană, respectiv sunt tot mai mult acceptate și parțial chiar exploatate de către aceasta.

Așadar, ceea ce putem percepe acum este faptul că aripa de stânga a spectrului politic, prin tradiție mai degrabă deschisă către problemele diasporei evreiești, având în trecut un punct de vedere mai degrabă tolerant, progresiv și liberal, se îndepărtează tot mai mult de evrei, tolerând chiar tendințe în mod explicit rasiste și fascistoide, mai ales dacă acestea din urmă provin din zona islamică. Ultimii sosiți în această transmutare sunt democrații din SUA, care mai nou creează astfel, mai ales tradiționalilor lor susținători evrei, considerabile neajunsuri. Republicanii profită cu mare plăcere de această evoluție și se străduiesc să își înfiereze pe față oponenții ca fiind cel puțin susceptibili de antisemitism. Încă și mai pregnant se percepe această cortină de cealaltă parte a Atlanticului, unde laburiștii lui Jeremy Corbyn, de pildă, solidarizează fără ascunzișuri cu agresorii islamiști, emițându-le un certificat de luptători pentru libertate – indiferent cât sânge au aceștia pe mâini. Nici partidele de stânga din parlamentul german, până departe în profunzimea partidului CDU, nu au nici un fel de problemă în a lăsa Israelul în bătaia vântului în absurdul teatru al ONU și al ramificațiilor acesteia, cum sunt UNESCO și Consiliul Drepturilor Omului, în timp ce fac curte teocraților islamofasciști din Teheran, felicitându-i cu telegrame diplomatice.

Consider că pot oferi din punct de vedere psihologic, sau, mai exact, psihopatologic, o explicație poate stângace a acestor fenomene, dar orientată în direcția potrivită. Reflexul arhaic al persoanelor de stânga, progresiste și înzestrate cu empatie socială, este de a se solidariza cu așa numiții underdogs și cu victimele asupritorilor. Persoanele sau grupările de succes nu sunt tratate cu afecțiune, ba chiar sunt suspectate de a-și fi obținut succesul pe seama celor defavorizați. Acest topos e reprezentat foarte clar în prezent în opinia colportată conform căreia evreii înstăriți și‑au smuls averile de la ne-evreii sărăciți tocmai din această cauză. Din același motiv, nu a fost o problemă pentru mișcările socialiste occidentale să intervină inițial în favoarea Israelului, pe când proiectul sionist era abia la începuturile sale și în mod clar în poziția de underdog. Îi exclud de aici în mod explicit, pe socialiștii est-europeni, care nu au fost nici interesați de aspecte sociale, nici solidari cu underdogs; ei au acționat exclusiv ca vasali servili ai statului-frate sovietic care își urmărea propriile interese imperiale. Victoria din 1967 a Israelului, fulminantă și surprinzătoare pentru opinia publică mondială, i-a transformat brusc pe underdogs din Orientul Apropiat, în învingători străluciți și, încetul cu încetul, în ocupanți de teritorii străine și asupritori ai unor underdogs nou-descoperiți: națiunea palestinienilor, creată abia în anii ‘60. Când mai târziu Israelul, în cadrul unor violente confruntări ulterioare, chiar și după ce a fost respins de câteva ori, și-a menținut supremația, s-a terminat definitiv cu micul stat demn de compătimire, care trebuia să tremure pentru existența sa și care era expus unui genocid amenințător de către vecinii săi. Această deplasare a perspectivei poate fi atribuită în mare măsură și auto-percepției israeliene și politicii sale parțial arogante. Dar chiar și cele mai mari greșeli pe care le-a comis guvernul israelian în trecutul nu prea îndepărtat pălesc în fața fanteziilor distructive și avertismentelor consecvent repetate și chiar deschis asumate, fără a mai aminti masivele valuri de teroare cărora le este expus până în zilele noastre Israelul – și care, nu întâmplător, sunt în mod deliberat ignorate în presa occidentală. Chiar și atunci când un terorist își pierde viața într-un atac, majoritatea publicațiilor occidentale anunță că un palestinian a fost ucis și, în cel mai bun caz, cu litere mici, dedesubt, că a fost vorba despre un terorist care a comis un atac îndreptat împotriva unor civili nevinovați.

Așadar, nu aceste neinspirate blamări și amenințări anti-israeliene din tabăra islamistă sunt neliniștitoare; oricum acestea – ca de pildă lătratul strident al lui Erdogan sau al ayatolahului iranian – nu sunt considerate adevărate sau relevante de aproape nimeni din afara cercurilor lor îndoctrinate. Mult mai îngrijorătoare este disocierea altor segmente ale presei și peisajului media mainstream de o atitudine întrucâtva neutră și orientarea exagerat de înțelegătoare față de imigranții islamici și cei cu influențe islamice. Aici se adaugă alegerile lexicale inadecvate și toleranța față de tendințele antisemite crescânde. Acesta este un semnal de alarmă care ar trebui într-adevăr luat în considerare. Politicienii de frunte de la conducerea Germaniei își afirmă încă interesele naționale în favoarea siguranței Israelului, ceea ce sună a frazeologie goală, atunci când aceste declarații sunt puse față în față cu acțiunile lor.

Singura veste bună în această situație este că, de fapt, comunitățile evreiești din Israel și diaspora au devenit victime ale propriului succes și din acest motiv și-au pierdut clasificarea ca underdogs, obținută cu atâtea pierderi tragice. Un Israel care știe să se apere bine, ba este temut și chiar urât, este oricând mai bun decât o comunitate demnă de milă și sortită dispariției, care nu se poate apăra de năvala vecinilor săi barbari. Cei cărora le displace denumirea de «vecini barbari» ar trebui să se informeze despre evenimentele din ultimii ani din Siria, Irak, Libia și Yemen și să constate apoi că aceasta este o formulare chiar prea blândă pentru ceea ce sunt capabili să comită acești vecini. În orice caz, observatorii occidentali  nu mai au capacitatea să se distanțeze de contextul îngust al conflictului israeliano-palestinian (în care Israelul are supremația militară) și să observe, în schimb, din perspectiva globală, în care populația de sute de ori mai numeroasă și resursele materiale masive ale blocului islamic stau față în față cu statul evreu. Presa mainstream, chipurile liberă și independentă, nu dispune de nici un obiectiv cu spectru larg.

Diaspora evreiască este însă și o poveste de succes fără egal. După masiva vărsare de sânge a Holocaustului, această comunitate larg răspândită s-a integrat bine, în cea mai mare parte, în țările industrializate occidentale și și-a obținut în marea majoritate poziții avantajoase din punct de vedere economic și cultural. Bineînțeles că există, ca întotdeauna, printre evrei, o clasă muncitoare și chiar o clasă nevoiașă, dar în medie evreii sunt chiar mai bine situați decât restul populației acestor țări. Această împrejurare a condus la un fenomen relativ nou: în societățile avansate circulă concepția conform căreia antisemitismul trebuie respins, dar este considerat cu mult mai puțin rău decât rasismul față de persoanele de culoare sau de alții, noii underdogs. Antisemitismul ar fi ceva mai mult decât rasismul, mai degrabă derizoriu, al persoanelor de culoare față de albi, care se manifestă ca reacție la opresiune și excludere. În ultima vreme această tendință a câștigat teren chiar în ultimul bastion al civilizațiilor tradiționale democratice și al bunului simț, și anume în lumea anglo-saxonă: în Anglia, în primul rând, în partidul laburist al lui Jeremy Corbyn și în SUA, în aripa stângă a partidului democrat.

Relatarea unilaterală despre problemele evreimii și Israelului ar putea să îi tulbure pe unii. Un lucru este însă sigur: niciodată această grupă de populație nu a fost atât de bine situată ca azi și nu s-a debarasat cu atâta succes de imaginea de underdogs ca în zilele noastre. Iar asta merită oricând prețul pe care trebuie să îl plătească pentru succesul ei.

Peter Biro

(Traducere din limba germană de Alina Pop)

7 Comments

  • Theodor Toivi commented on July 6, 2019 Reply

    Excelent articol! Recomand traducerea in limba ebraica penru analfabeta (in subiectul de fata) Mass Media israeeliana.

    Felicitari autorului si traducatoarei!

  • Ivan G Klein commented on June 30, 2019 Reply

    ” în medie evreii sunt chiar mai bine situați decât restul populației acestor țări.” ….dar nu numai ei – de asemenea și grupul musulman din S.U.A. care în 2040 va depăși ca procent populația evreiască . Stalin spunea în timpul WWII : ” și cantitatea e o calitate ” .

  • Ivan G Klein commented on June 26, 2019 Reply

    Îi totuși o completare …..Rasismul celor de culoare împletit cu antisemitismul trebuie să stea în atenția celor vizați .

  • Ivan G Klein commented on June 26, 2019 Reply

    Excelent eseu . Nu am nimic de completat . Felicitări traducătoarei – o traducere din germană în romînă nu e ceva ușor – (.Totuși – în paragraful penultim cu rasism / antisemitism , mi se pare că nu e cea mai bună exprimare . )

  • Tiberiu Roth commented on June 24, 2019 Reply

    Excelent scris despre un subiect complicat si inepuizabil. Cred ca ar merita să dedicam acestui subiect al antisemitismului care renaste periodic sub diverse infatisari, o ” dezbatere” cat putem de obiectiva, in BAABEL!

  • Eva Grosz commented on June 21, 2019 Reply

    O perspectivă demnă de băgat în seamă în sensul acestui articol este cartea lui Douglas Murray “The Strange Death of Europe “-[Moartea stranie a Europei ] cu subtitlul :Immigration, Identity, Islam .

  • GBM commented on June 21, 2019 Reply

    Prea multe sunt de spus pe marginea acestui excelent eseu.
    Eu ma voi margini doar in a-mi cita parintele de mult disparut, care spunea ca tot ce-si doreste e sa se vorbeasca despre Israel si evrei la fel de mult/putzin ca despre Albania si albanezi…..
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *