Floarea

Povestea Floarei I., o bună prietenă, merită a fi așternută pe hârtie. Floarea era o doamnă, de fapt o țărancă dintr-o comună prahoveană, dar nu orice fel de țărancă.

Istoria ei începe în 1942, an de război, când tatăl ei, nea Ilie, mecanic în gara Câmpina, a fost smuls de acasă și expediat pe front împotriva bolșevicilor. A lăsat acasă nevasta, o gospodină neîntrecută, dar aproape de ceasul facerii. Gospodăria cu de toate de ale gurii i-au ajutat să reziste, ea și pruncul degrabă născut, Floarea.

Despre nea Ilie, soața sa nu avea vești decât că a dispărut, cel puțin așa îi ziceau cei de la armată. Floarea a învățat, s-a școlit și a ajuns o fată frumoasă, rotunjoară și la chip și la trup, rumenă, vorbăreață, isteață, absolventă de litere. Era critic de film și încă unul bun; lucra la cinematecă.

Mama Floarei l-a așteptat nouă ani pe nea Ilie, după care, încă tânară, a zis „da” împiegatului gării din Câmpina și s-au luat.

Gara Câmpina

Nu trecură decât șase luni și în gara Câmpina a coborât nea Ilie, întors din prizonierat. Drumul către casă i-a fost tăiat de colegii din gară, care au crezut la început că au în față o fantomă. Prietenii l-au luat cam pe ocolite, zicându-i ce noutate e pe-acasă. „Dar copilul,” întrebă nea Ilie, „ce-i cu copilul?” Copilul era o școlărită frumoasă ca merele din livada lui Ilie. La sfatul prietenilor copila de 8-9 anișori fu chemată în mare taină la niște neamuri. Acolo se cunoscură, se imbrătișară și așteptară seara. Fata, Floarea, ajunsă acasă, îi povesti maică-si întâmplarea. Ce a fost în sufletul lor, numai Bunul Dumnezeu știe. Mai pe ocolite, mai direct, îi spuseră noului soț al mamei. Omul, de bun simț, plecă în rostul lui, iar nea Ilie putu întra în casă.

Abia acum începură necazurile, pentru că preotul, om bătrân, știutor în cele ale legii și bisericii, îi zise: „Măi femeie, tu ai doi bărbați, după lege nu ai voie, e păcat, ești bigamă, nu poți sta așa. Ce vină avea femeia că se pornise războiul, că nea Ilie plecase pe front, că rușii îl priponiră nouă ani în Siberia înghețată?!

Prizonieri români

Într-un târziu nea Ilie mi-a povestit prin ce a trecut la ruși, el și alte mii de români „fixați” într-o pădure siberiană. Bordeiele săpate cu mare chin în pământul înghețat le-au fost culcuș. Nea Ilie era printre puținii supraviețuitori; majoritatea au murit de foame, de frig sau boli, alții s-au legat cu vreo rusoaică din partea locului și au rămas acolo. Pe nea Ilie meseria l-a salvat. Ca mecanic se pricepea la de toate. În satul de lângă pădurea unde îi lăsaseră rușii a reparat tot ce era de reparat – așa a avut mâncare și ceva bănuți.

Problema doamnei Ilie era una singură: proces de bigamie la tribunalul din Orașul Stalin, adică Brașov, rebotezat de Gheorghiu Dej în cinstea marelui dictator de la Moscova. Un judecător cu cap i-a dat o pedeapsă simbolică, iar soții Ilie au revenit în gospodăria lor din comuna prahoveană.

L-am mai întâlnit de câteva ori pe nea Ilie. Era vorbăreț de felul lui, dar când aduceam vorba despre Siberia, parcă se înnora la chip și abia scoteai o vorbă de la el.

Floarea s-a măritat. În puținii ani de căsnicie care au urmat, soțul, domnul I., avu un singur merit: îi dărui o minunăție de fată, veselă și isteață ca Floarea, dar și mai frumoasă decât ea. La concursul de stewardesă organizat la Institutul de Medicină Aeronautică, fata a avut norocul să se numere printre cele 20 de câștigătoare, din vreo 600 de participante. Domnul I. a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Floarea a rămas singură, iar copila era mai mult în aer, rare erau zilele când putea da o fugă de la Otopeni până acasă, lângă Câmpina.

Într-o bună zi, că numai bună nu fu pentru Floarea, mă pomenii cu ea în cabinet. „Tibi, am nevoie de tine, pierd sânge”, îmi spuse ea. Fuga la ginecolog. El și colegii lui au spus „fibrom”. Floarea fu operată și trimisă acasă.

Au trecut câteva luni, poate chiar un an-doi. Nu mai știam nimic despre Floarea, când, într-o zi întâlnesc în stația de autobuz o prietenă comună, cea prin care o cunoscusem pe Floarea și povestea ei. Asta fusese cu mulți ani în urmă. O văd îngândurată, o întreb ce-i cu ea și îmi zice: „Vin de la parastasul de 40 de zile al Floarei; nu era fibrom ci cancer, cancer cu metastaze”. M-am tot întrebat de atunci cine i-o fi pus capăt zilelor Floarei într-un timp atât de scurt. Nu am niciun răspuns. Au greșit doctorii, s-au grăbit? Îmi reproșam că nu mă mai interesasem deloc de Floarea. Dumnezeu s-o odihnească.

Nu mai știu nimic nici despre nea Ilie și sotia lui, dar nici despre frumoasa fată a Floarei. Ea, Floarea rămâne pentru mine o bună prietenă, onestă, cultivată, cu forța fizică a țăranulu de la munte, veșnic cu chipul zâmbind și care împărțea optimismul în stânga și în dreapta, iar pentru lumea filmului era un critic apreciat.

Floare dragă, odihnește-te în pace.

Recitind rândurile de mai sus mi-am amintit de o întâmplare petrecută în 1992. Urma să particip la un simpozion internațional privind transfuzia în situații deosebite. Găsisem o temă:„Transfuzia la marii arși”. Aveam nevoie de material ilustrativ. Unde să-l găsesc? La cinematecă! Mi-am amintit de Floarea. (Era înainte de boala ei.) „Hai cu mine la arhivă.” Undeva în sudul Bucureștiului, pe linia de centură, era o clădire care aducea a cazarmă. „Aici este depozitul de filme”, zise ea, „mii de role, o bogăție; sortate, bibilite, aranjate”.

Floarea m-a dat pe mâna unei domnișoare. Am stat acolo două zile. Am văzut mii de frânturi de filme documentare cu incendii, unul mai înfricoșător decât altul. Unul mi-a reținut atenția în mod deosebit: un hotel din Seul, cu vreo 20 de etaje, izolat termic cu plăci de polistiren, a ars în totalitate sub ochii neputincioși ai pompierilor. Cauza? Odată ce ia foc, polistirenul nu poate fi stins!! Au fost nenumărate victime. Mi-am scos materialul necesar și am prezentat drama victimelor din hotel.

În urmă cu câțiva ani s-a pus problema izolării blocului în care locuiesc. M-am opus, dar parcă vorbeam la pereți. Stau și mă întreb: gospodarii noștri care au hotărât ferecarea în polistiren a mii de blocuri nu citiseră nimic, nici măcar documentația Institutului de Construcții din Cluj, care aducea argumente împotriva acestui procedeu sinucigaș? Cer scuze cititorului că am trecut de la o afacere personală la una… Dar mai bine lipsă.

De atunci, de la acel episod, oridecâte ori se ivește necesitatea unui material documentar îmi zic: „Unde ești tu, Floareo dragă?” 

Tiberiu Georgescu

1 iunie 2019

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on June 21, 2019 Reply

    Mi-a fost dor de poveştile de viaţă depănate de doctorul Tiberu Georgescu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *