În 2007 am devenit student de istorie. Îmi amintesc reacția familiei, a prietenilor și a colegilor din liceu când ne-am v[zut după căteva luni de pauză și am povestit ce am ales, unde am ajuns. Reacția lor era foarte amabilă și aproape identică: se vedea că nu înțeleg de ce am ales această cale, de ce este „util” acest domeniu. „O să mori de foame” – spuneau. Unii au mers chiar mai departe și m-au întrebat direct: de ce avem nevoie de istorici și de istorie azi, în secolul XXI? De ce să plătim din banii cetățenilor salariul și munca de cercetare a sutelor de istorici în țară? Care este utilitatea istoriei și a meseriei de istoric, azi?

Cu aceste întrebări mă întâlnesc și mă confrunt adesea și azi, la 12 ani după ce am început facultatea. Între timp am publicat cinci cărți, am devenit asistent universitar, am studiat în patru țări și am locuit în șase orașe, am participat la 40 de conferințe în opt țări și m-am întâlnit cu sute de istorici și arheologi extraordinari… dar tot nu-mi e ușor să dau un răspuns la această întrebare frecventă și tot mai stresantă. Trăim într-o lume în care mișcarea slow și „slow-profesor” a devenit o reacție pentru capitalizarea, consumerizarea științei: viața unui tânăr cercetător azi este legată de administrație, birocrație, o competiție enormă și stresantă pentru granturi naționale, europene sau internaționale, publicarea constantă a rezultatelor în reviste măsurate și cotate după criterii aproape industriale. Totuși majoritatea istoricilor trăiesc încă din bani publici (salarii de stat, burse, granturi naționale și europene), astfel întrebarea colegului meu din 2007 reapare constant în mediul virtual și nu numai: de ce avem nevoie de istorici? Ce produc ei pentru societatea noastră? Care este utilitatea istoriei azi?

Întrebarea este una foarte dificilă, dar nu neobișnuită. Apare deja și în antichitate, dar mai ales în istoriografia modernă, probabil cel mai semnificativ la istoricul-martir din Franța, Marc Bloch, ucis în timpul Holocaustului. În ultima sa carte – apărută post-mortem – intitulată Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien, tradusă în română sub titlul ”Pledoarie pentru istorie”, Marc Bloch discută rolul civic, public și politic al istoricului în societate, dar și metodele și tehnicile de cercetare istorică modernă. Este nu numai un manual pentru istoricii în formare, dar și un testament personal cutremurător: prin munca lui academică, vocea lui publică și civică, Bloch a devenit un martir al epocii sale. La fel și Khaled al-Asaad, epigrafistul și arheologul faimos din Siria, decapitat și ucis în chinuri groaznice de către teroriști în Palmyra, orașul antic pe care l-a cercetat timp de un sfert de secol. Amândoi au fost voci extraordinare, apostoli ai istoriei, care şi-au sacrificat viața pentru știință și responsabilitatea istorică. Deși nu este elucidat nici în prezent, e foarte posibil că și vocea publică și fermă a lui Ioan Petru Culianu a fost motivul pentru care marele istoric al religiilor a fost ucis la Chicago.

Din fericire, exemplele lor sunt ieşite din comun, dar rolul jucat de ei arată clar că vocea unui istoric are un ecou enorm în viața publică, politică, socială și religioasă, deopotrivă. Sunt zeci de mari istorici în România și pe plan global, a căror voce contează enorm și în secolul XXI: gândiți-vă la impactul uriaş pe care l-au avut operele lui Eric Hobsbawm, Mary Beard, Kenneth Clark, Simon Schama, Yuval Noah Harari, Robert Kagan, Walter Scheidel, Howard Zinn, Romila Thapar, Edward P. Thompson, Niall Ferguson, Neil MacGregor, Norman Davies, Carlo Ginsburg, Jan Assmann, Natalie Zemon Davies, Ian Kershaw, Israel Finkelstein, Ian Hodder, Colin Renfrew, Tariq Ramadan, Keith Hitchins, Dennis Deletant, Lucian Boia, Neagu Djuvara și mulți alții. Majoritatea lor, după o carieră strălucită în domeniul lor de cercetare, au avut curajul și au simțit nevoia de a ieși din turnul de fildeș a lui Klio, muza istoricilor și să-şi asume rolul de intelectual public, comunicând intens cu societatea contemporană, elita politică și economică. Mulți dintre ei au format conceptul Europei, au schimbat muzeologia contemporană sau au contribuit la reinterpretarea unor traume sau frustrări istorice din secolul XX sau și mai vechi. Deci impactul acestor istorici este unul global.

Dar nu e ușor să ajungi la acest nivel global sau internațional. Pe lângă o formare profesională de calitate, talent și calități excepționale în interpretarea datelor istorice, trebuie să ai și noroc, bani, o temă de cercetare suficient de atractivă sau un network politic foarte puternic.

Dar avem foarte mulți istorici care au un rol important pe plan local, schimbând istoria unor instituții sau chiar contribuind la formarea și prosperitatea culturală a unui oraș. Sunt sute de muzee de succes în lume și câteva și în România – muzeul de Artă sau muzeul Etnografic din Cluj, Muzeul de Istorie din Sfântul Gheorghe, Tărgu Mureș, Muzeul Bruckenthal sau Parcul Etnografic Astra din Sibiu – care sunt niște insule culturale pentru comunități urbane locale dar și atracții turistice majore. Acesta se datorește în mare parte unor istorici care au avut curajul și energia de a schimba radical concepția muzeului. Un istoric dominant, energic, fondator de școală, are capacitatea de a schimba radical și pe termen lung și istoria unor instituții de cercetare sau universitare. În paralel cu activitatea lor profesională ca cercetători, muzeologi, arhivari, arheologi, ghizi turistici, consilieri culturali, manageri, bibliotecari, foarte mulți istorici au ajuns pe Facebook sau Instagram, astfel având un impact și în rândul tinerilor sau generațiilor, poate, mai puțin interesate de istorie. Datorită lor – ca de pildă lui Cristian Sandache – istoria prezentată interactiv, relativ obiectiv ajunge și în mediul virtual și digital.

Putem observa, deci, că istoricii au un rol esențial în societatea contemporană. Tineri din liceu sau alţii, care nutresc dorinţa de a înțelege prezentul prin evenimentele trecutului și se vor înscrie la facultățiile de istorie din țară – printre care și cea din Sibiu – sunt bineveniți la instituțiile noastre, chiar dacă unii din societatea noastră utilitaristă, neoliberală și ultra-capitalistă spun că nu mai avem nevoie de istorici, statul nu ar trebui să plătească pentru noi din banii cetățenilor și sectorul intelectual și academic trebuie să se transforme într-o piață competitivă finanțată din surse private.

Fiindcă istoricii nu reprezintă nici măcar 0,05% din societate, existența lor nu este o povară extraordinară pentru societate, impactul lor social, cultural și politic este însă mult mai mare.

Deci, oare de ce să fii istoric în secolul XXI? Iată zece motive pentru viitori boboci la istorie și nu numai:

• prin studierea istoriei, istoricul înțelege nu doar trecutul, dar mai ales fenomene politice, culturale și sociale contemporane, astfel devine un păzitor al memoriei și conștiinței colective în familie, în comunitatea locală, națională sau chiar globală
• istoricul va fi acel om într-un grup amical, familial, urban, național sau global care va avea capacitatea de interpretare obiectivă a surselor istorice, fie vorba de o clădire, un document, o carte, un sit arheologic sau un obiect muzeal
• istoricul va lupta pentru protejarea valorilor și patrimoniului cultural material mobil și imobil, dar și intangibil pe plan local, național sau global, astfel are un rol de gardian al valorilor umane universale
• istoricul – dacă a înțeles bine lecția lui Marc Bloch – în mod ideal devine un om tolerant, deschis, un observator echilibrat, obiectiv, poate puțin distanțat când e vorbă de conflicte etnice, culturale, economice, care în mod normal pornesc din traume istorice netratate.
• istoricul are și azi, în secolul XXI, zeci de opțiuni pe piața muncii: profesor în școli generale și licee, instituții de cercetare, universități, muzee, centre culturale, asociații culturale, managementul cultural local, național sau internațional, diplomația culturală, turismul cultural, arhive, biblioteci sau chiar firme private cu caracter cultural și nu numai
• istoricul este partenerul ideal pentru călătorii – după trei sau cinci ani de facultate, el/ea se uită total diferit la artefacte istorice, peisajul arhitectural. Partener ideal pentru turismul cultural
• prin formarea universitară, istoricul va deveni un personaj sociabil, combatant, maestru al limbajului scris şi oral.
• un istoric ideal citește foarte, foarte multe cărți de istorie locală, națională și universală și are o perspectivă globală despre fenomene istorice contemporane, astfel este ideal și pentru o carieră politică, consiliere culturală, diplomatică sau militară, dar și un partener bun de discuții despre orice fenomen social contemporan
• un istoric bun are o influență enormă pe termen lung ca dascăl, pedagog, profesor, cercetător sau consilier, având un impact direct asupra sutelor de elevi, studenți sau cetățeni în general
• un istoric bun este o sursă financiară profitabilă și pentru o societate și o economie neoliberală: cele mai bune filme istorice, documentare cu un impact global, restaurări esențiale, evenimente culturale, sportive, militare grandioase necesită consultarea istoricilor

Sper că indiferent cât vom învăța din trecut, rolul istoricului ca gardian al conștiinței și al trecutului va persista și în viitor.

T. Szabó Csaba – istoric, arheolog, asistent universitar (Facultatea de Științe Socio-Umane, Universitatea Lucian Blaga Sibiu)