Senescența de mâine, văzută azi

De mic copil am fost învățat să nu mă uit înapoi.

”Ai terminat școala primară? Trage ușa după tine și încearcă să înțelegi ce urmează”, acesta a fost sfatul pe care l-am primit de la răposatul meu părinte în urmă cu zeci de ani. Pe parcursul întregii mele vieți am încercat să urmez acest principiu și adesea am reușit.

Însă pe parcurs am depistat o dificultate de ordin psihologic: cu cât avansezi în vârstă, ”ce urmează” devine un subiect din ce în ce mai restrâns din punct de vedere al timpului care îți stă la dispoziție. Cu alte cuvinte, gândurile legate de viitor se lovesc prea des de ideea că acest viitor e destul de limitat în timp. Ca urmare, tendința naturală este să îți îndrepți gândurile din ce în ce mai mult spre trecut, pentru că dacă stai strâmb și judeci drept, nu prea ai nevoie de mult timp pentru a-ți organiza viitorul care ți-a mai rămas. Ei bine, cu toată lipsa de modestie necesară, trebuie să recunosc că permanentul proces de reducere temporală a viitorului care îmi stă în față nu-mi influențează aproape deloc gândurile cu care mă culc noaptea și cu care mă scol în fiecare dimineață.

Două lucruri mă ajută să urmez această cale.

Primul este clara mea hotărâre că moartea mă va găsi foarte ocupat, ceea ce mă obligă să îmi asum în permanență sarcini și țeluri de toate felurile, pentru că timpul trebuie ocupat cu lucruri active și că în mintea mea nu e loc de contemplare.

Al doilea element încurajator este un șiretlic pe care l-am acceptat de mult și care zice că omul bătrân este cel/cea cu 15 ani mai în vârstă decât tine. Adică, tradus ”în bani mărunți”, până la urmă am toate șansele să mor tânăr!

Toate bune și frumoase, dacă n-ar interveni pe parcurs mici întâmplări care pe undeva îți zdruncină solidele principii expuse mai sus.

Săptămâna trecută am plecat în Europa, bineînţels cu treburi. Dacă cineva crede că îmi e greu să găsesc în realitatea de zi cu zi pretexte pentru a mă înfuria, acel cineva greșește amarnic. Pe mine mă enervează orice, inclusiv faptul că din când în când intrarea în avion nu se face direct pe coridorul care duce spre ușa corăbiei aeriene, ci ești dus cu autobuzul până la poalele aeronavei și trebuie să urci multe scări, nu o dată încărcat cu un serios bagaj de mână (iată o altă ciudățenie care mă caracterizează, nu-mi place să-mi dau valiza la cală!).

Deci eram în autobuzul care aștepta să se umple cu pasageri, enervat de așteptare și de lipsa aerului condițonat, când o doamnă de vreo 45-50 de ani mi-a aruncat o privire, s-a ridicat de pe scaun și mi l-a oferit cu un gest mărinimos. În acel moment m-am trezit gândindu-mă, doar o clipă, că gestul doamnei se adresa unui bătrân din spatele meu, dar am înțeles imediat că mi se adresa mie! Contrar așteptărilor, de data acesta nu m-am enervat. Pur și simplu am căzut pe gânduri, nu înainte de a refuza oferta, aruncându-i doamnei cu pricina răspunsul care se cuvenea: ”geveret (doamnă), mulțumesc frumos, dar nu e nevoie, încă nu am ajuns la 80 ani și sunt sănătos tun”.

Reacția doamnei nu are nicio importanță pentru cele ce urmează. Important e impactul pe care gestul ei l-a avut asupra propriilor mele gânduri.

Bineînţels că primul rezultat al acestei scurte discuții a fost că am uitat de lipsa aerului condiționat și de urcatul scărilor. Gândul mi s-a îndreptat spre uriașa discrepanță între modul cum mă văd eu însumi și felul cum mă judecă cei din jur.

Cele patru ore și jumătate de zbor mi-au oferit o ocazie specială, aproape unică, pentru că în general eu nu prea am timp să stau de vorbă cu mine însumi. Deci, așezat pe scaunul destul de comod și după un mic dejun care nu merită să i se spună așa, am început să reflectez, aducând în discuția cu mine însumi anumite date prea bine cunoscute.

Să începem cu începutul. Acum o sută de ani speranța de viață a locuitorilor țărilor așa-zise dezvoltate era în jur de 50 ani. Azi e vorba de peste 82 de ani la bărbați și 83-85 la femei. Monaco e pe primul loc, cu o speranță de viață de aproape 90 de ani, iar Israelul se plasează nu rău, cu 82 ani. A propos, azi în Israel trăiesc cam 900.000 cetățeni trecuți de 65 ani. În lumina acestor date, vârsta de 80 pare a fi normală și relativ ușor de atins.

Dar cum spunea un om foarte inteligent (bineînţels, medic!), nu longevitatea primează, ci calitatea vieții. Și cum o măsori, cum poți ajunge la o concluzie cât de cât corectă privitor la modul de viață pe care îl are fiecare individ? Și aici m-am ajutat de cele învățate de-a lungul vremii.

Nouă, medicilor, ne place să folosim cuvântul senescență în loc de îmbătrânire. De altfel noi știm prea bine cum să ne jucăm cu expresiile. Nu degeaba Boileau definea medicina ca find meseria care se ocupă cu schimbarea denumirii bolilor!

Iar senescența o împărțim în două: cea fiziologică și cea patologică.

Totul pleacă de la (trista?) realitate că noi toți îmbătrânim. A nu se uita, alternativa e mult mai gravă! Întrebarea este: cum îmbătrânim?

Senescența fiziologică implică modificări obligatorii în activitatea organismului, modificări care afecteză mai toate organele. Cum zicea prietenul meu, ginecologul din Haifa? ”În fiecare an mă lasă câte un organ – te rog să nu mă întrebi în ce ordine!”

Chiar fără să știi, după o anumită vârstă, în organismul tău se întâmplă fenomene ”interesante”. De pildă, golirea stomacului după un prânz normal e încetinită. Numărul celulelor active din rinichi scade cu aproximativ 50% după vârsta de 65 ani. Metabolismul bazal scade semnificativ, deci te îngrași mult repede și mai ușor. Să nu mai vorbim de acuitatea vizuală sau calitatea auzului. Și chiar dacă nu doresc să stric buna dispoziție a cititorilor de vârsta mea, trebuie să amintesc că funcția cognitivă e afectată în mod drastic după o anumită vârstă. Uităm mult mai des și avem probleme de a ne aminti nume și date…

La toate acestea se mai adaugă un aspect care leagă senescența fiziologică de cea patologică. Este vorba de acele maladii cronice, în bună măsură caracteristice vârstei înaintate (hipertensiune, diabet, etc.) care mai toate se încadrează în ceea ce medicii numesc ”sindrom metabolic”, dar care, din fericire, sunt ținute sub control cu ajutorul medicamentelor, dietei și activității fizice. Şi oare mai e nevoie să amintim problemele sistemului osteo-articular, pe care medicii, pe bună dreptate, îl numesc sistem de uzură?

Toate la un loc influențează într-o măsură relativ mică viața de toate zilele, fără a afecta buna stare a celui care a supraviețuit intemperiilor soartei și a ajuns la o vârstă, să zicem de 80 ani, care e menționată în Vechiul Testament și în Talmud ca fiind ”vârsta de glorie”.

Un asemenea individ se poate bucura de modul cum e apreciată de cei din jur starea în care se află, iar întrebarea care se cere în momentul când te afli în fața unui asemenea ”exemplar” e: oare ce vârstă ți-aș da dacă nu aș ști ce vârstă ai?

Partea a doua a povestirii mele e mai puțin optimistă. Așa cum menționam mai sus, noi o numim senescență patologică și ea se referă la toate acele maladii ale bătrâneții care afectează în mod semnificativ viața individului, transformându-l în multe cazuri în invalid, obligându-l să-și limiteze activitatea de o manieră care lezează satisfacția de a ajunge la o vârstă înaintată. Nu voi intra în amănunte. Cititorul mai aproape de vârsta mea le vede în jurul lui aproape zilnic și ultimul lucru pe care l-aș dori este să stric buna dispoziție a celui care mai are mulți ani până să se găsească față în față cu această tristă realitate.

Deci devine clar faptul că individul ”în vârstă” trebuie să facă totul în așa fel încât să se bucure de senescența fiziologică, care poate fi de-a dreptul benignă dacă omul are grijă de el însuși prin dietă, activitate fizică și îngrijirea maladiilor care pot fi tratate și ținute în frâu.

Și mai e ceva. Rita Levy Montalcini a fost o savantă italiană, laureată a Premiului Nobel, care a decedat la vârsta de 103 ani, la 10 luni după ce publicase ultimul său articol științific. Întrebată la anivesarea centenarului cum și-a păstrat capacitatea intelectuală intactă, răspunsul a fost scurt și cuprinzător: toată viața mi-am menținut neuronii în permanentă activitate! Și a adăugat: restul vine de la sine.

M-am trezit din somn spre sfârșitul zborului. La megafon se anunța că mai avem zece minute până la aterizare. Mi-am dat seama că efortul de a face ordine în propria mea existență mă obosise într-o asemenea măsură, încât am fost cucerit de un somn liniștit, fără vise și fără coșmaruri. Nu sunt psiholog, dar cred că am înțeles despre ce este vorba. Se pare că sunt mulțumit de mine însumi, nu mă plâng de calitatea vieții pe care o duc și nu mă supăr când cineva încearcă, cu cele mai bune intenții, să-mi aducă aminte că am trecut binișor spre vârsta a patra.

Dar în momentul când roțile avionului au atins pista de aterizare, impactul cu solul m-a adus la realitate și conexiunea s-a făcut pe loc. Deodată mi-am amintit de filmul lui Woody Allen, în care eroul părăsește cabinetul medicului, sărind într-un picior și strigând în gura mare: „Sunt sănătos, sunt sănatos!” Dar după o clipă se oprește și se întreabă: „Oare până când??!!”

Gabriel Ben Meron