Sunt foarte mulți ani de atunci – cred că peste 60 – de când am dat pentru prima dată un șperț. De fapt, cine n-a dat vreodată un bacșiș?

De ce mi-am adus aminte acum de un fapt atât de banal și obișnuit nu numai în România? În vâltoarea evenimentelor din ultimul timp, când se discută despre impozitarea bacșișului la restaurant, de fapt pentru legalizarea lui, atunci când sunt atât de multe probleme grave nerezolvate, probleme de fond care de fapt le generează pe cele mărunte ca bacșișul uzual, eu mi-am amintit cum și când am învățat să fac ca toată lumea când are nevoie de un ajutor mărunt sau de un serviciu uzual, neplătit sau de cele mai multe ori chiar plătit.  

Nu cred că mai sunt mulți care-și amintesc de anii când alimentele de bază – pâine. zahăr, făină, ouă, lapte, mălai, etc. – le primeai pe cartelă. La început și îmbrăcămintea se dădea pe cartelă. Cred că tot pe cartelă am cumpărat și pe acel vestit „loden”, pardesiul anilor 50, pe care l-am purtat multă vreme. Dar toate le-am obținut după ce am reușit „să mă împrietenesc”, adică să atenționez cu un șperț mai mic sau mai mare pe cel sau pe cea de care depindea obiectul de care aveam nevoie.

Țin minte că la un moment dat, cred că era prin 1954, aveam nevoie de pantofi. Asta era o mare problemă, cu toate că mai existau încă marile fabrici care exportau pantofi apreciați peste tot. Intrai în magazin și vânzătorul nu-ți găsea nimic pe mărimea potrivită sau culoarea dorită.

Eram deja medic de câțiva ani, și eu și soțul meu aveam o leafă cât de cât decentă și nu aveam pantofi. Eram încă destul de străină de București și nu-i cunoșteam secretele. Dar aveam pe atunci o bună prietenă, Coca, botoșăneancă, foarte descurcăreață în toate și mai ales în cele materiale, care mi-a vândut „un pont”.

Ea mi-a spus că pe Calea Dudești, care pe atunci încă era o arteră cunoscută a cartierului evreiesc, azi aproape total dispărut, ar exista un mic magazin de pantofi al cărui responsabil evreu, care era și unicul vânzător, îți găsea pentru un mic bacșiș și modelul și numărul dorit. Și cum locuiam foarte aproape de Calea Dudești, mi-am făcut curaj și am pornit în această mare expediție. Problema mea era cum să-i dau șperțul. Înainte sau după? Cum o să-i arăt ce fel de cumpărător sunt? Am nimerit ușor magazinul în cauză, mic și prăpădit, printre multe altele ca el și mi-am făcut curaj ca să încep acțiunea.

– Bună ziua, domnule Sch. Prietena mea mi-a spus că pot găsi aici o pereche de pantofi sport, eventual negri, pe care să-i pot purta și toamna. Aș dori să fie dintr-o piele mai moale pentru că am picioare sensibile.

Vânzătorul m-a întrebat cu amabilitate ce număr port și mi-a adus imediat o cutie bine cunoscută. A vrut să scoată comoara – pantoful – ca să-l încerc, dar eu, foarte emoționată, i-am răspuns că nu e nevoie. Omul mi-a făcut bonul pe care trebuia să-l plătesc direct lui, deoarece nu exista casier; de altfel în magazin eram numai noi doi. Mă întrebam  cum să-i dau șperțul, separat sau împreună cu ceilalți bani. Am ales calea mai simplă și am pus toți banii în bon. Am luat cutia fără să o deschid și am ieșit repede din magazin, ca și cum aș fi fost urmărită. Tot drumul până acasă am avut impresia că lumea se uită la mine și știe că am comis un act ilegal. Pantofii îmi veneau ca turnați. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu trebuia să-mi fie frică să-i dau omului cei câțiva lei pentru bunăvoința de a-mi oferi exact ceea ce-mi doream.

Această primă lecție în ale bacșișului a fost salutară. Cu timpul am învățat cum se pot lua mai ușor alimentele pe cartelă, sau cum să găsești molton alb pentru scutece de copil, când în magazin se găsea numai material vărgat, de o culoare incertă. Dar am avut și eșecuri. Chiar cu bacșiș am luat pentru copilul meu de un an un fel de trening maroniu, singura culoare care se găsea atunci în magazin și mai târziu o hăinuță îmblănită, lungă până la pământ, în care copilul se împiedica. Nu se găseau altele, nici mai potrivite, nici mai frumoase. Până acum am rămas cu obiceiul de a admira minunățiile de hăinuțe, rochițe și pantofi ale copiilor din ziua de azi.

Au trecut ani mulți și credeam că am uitat primul meu șperț. Și ce face Dumnezeu când nu are ce face? Când mai eram în putere și mă duceam în fiecare duminică la cimitirul Sefard, unde se odihnește soțul meu, l-am întâlnit pe noul administrator, domnul Sch., pe care nu-l mai văzusem de la „marea mea realizare”. Eu nici măcar nu l-am recunoscut, dar văzând la ce mormânt m-am oprit, el și-a dat seama cine sunt și mi s-a adresat:

– Acum știți, doamnă, cum se dă un bacșiș? În tinerețe nu știați. După ce ați ieșit din magazin m-am stricat de râs când am văzut ce frică v-a fost. Vă temeați de mine?

Abia atunci mi-am dat seama cine era noul administrator și i-am răspuns:

– Și asta trebuie învățat în viața asta afurisită și cumplită!

Am învățat să cumpăr rochii și materiale din pachete trimise din străinătate, apă de colonie de bună calitate de la magazinul de unde se cumpăra pe valută, cărți bune și albume cu reproduceri de pictură care nu se găseau în mod curent, la biblioteca medicală am obținut acces la cărțile inaccesbile în mod normal tuturor medicilor și chiar m-am obișnuit cu acest mod de a trăi. Ar fi fost de dorit ca evenimentele din 1989 să ne ajute să ne dezvățăm de acest fel de a trăi. Din păcate însă el a devenit atât de înrădăcinat încât cred că mi-ar mai trebui încă o viață ca să încep să trăiesc „normal”.

Mirjam Bercovici