A privi, a vedea : Timişoara evreiască şi nu numai

„Numai cine e însufleţit poate să însufleţească” – pare a fi fost, după mărturia Gettei Neumann, un gând călăuzitor al vieţii tatălui său, rabinul dr. Ernest Neumann. Parcurgându-i cartea, pornind adică pe urmele Timişoarei evreieşti, poţi constata fără urmă de tăgadă că fiica a asumat şi interiorizat aceeaşi convingere, împlinind un gest de devoţiune pentru ilustrul părinte şi continuând vocaţia lui în alt plan al vieţii. Pentru că lucrul cel mai frapant al acestei istorii încorporate în memorie şi în patrimoniul material al oraşului este senzaţia de viu şi animat. Cartea aceasta, bine documentată şi extraordinar ilustrată, gândită cu minuţie ca structură şi organizare, inclusiv vizuală, scrisă cu gândul de a cuprinde, dacă s-ar putea, totul, este dominată de pasiunea autoarei pentru obiectul ei de studiu, pentru oraş şi pentru oamenii care, locuindu-l, l-au inventat ca spaţiu real şi mental. Această pasiune se transpune în plăcerea de a găsi surse inedite, de a combina amănuntul atractiv sau anecdota savuroasă, cu sobrietatea documentului care inventariază sau atestă, de a combina vocea textelor din trecut şi de azi cu propriul comentariu savant, sentimental, critic, ironic sau admirativ.

Polifonică şi dialogală, cartea e scrisă cu simţ al nuanţei şi al dozării efectelor. Autoarea se comportă precum un regizor care scrie în acelaşi timp scenariul, se ocupă de efectele de lumini şi umbre şi convoacă personaje diverse pentru a surprinde toate aspectele şi perspectivele din care reconstituirea ce ne-o propune se poate mai bine şi mai amplu închega. Călătoare prin lumea de altădată şi de azi a comunităţii căreia îi aparţine prin naştere şi afiliere spirituală, dar şi printr-o simpatie spontană, Getta Neumann imprimă cărţii un ritm care te captează: te laşi purtat de la un cartier la altul sau de la o notă de subsol la un portret, de la o adresă la un nume de arhitect sau constructor, de la o imagine a unei clădiri la cei care au locuit-o, de la o faţadă, la un interior, de la istorie la o poveste de viaţă, de la o descriere la un tablou mai amplu, narativ şi evaluativ. Dincolo de informaţie se încheagă o atmosferă, care este deopotrivă una a Timişoarei şi a lumii evreieşti cu numeroasele ei enclave şi deschideri.

 Citiţi de pildă cele câteva pagini despre Sinagoga Nouă din Fabric şi vedeţi cum de la detaliile arhitecturale şi convocarea izvoarelor care îi atestă existenţa şi îi subliniază valoarea de patrimoniu se ajunge la percepţia frumuseţii templului, se reconstituie emoţia şi încântarea celor care au participat la inaugurare ca la un mare eveniment. Sunt multe paginile care au o astfel de vibraţie, direct legată de talentul autoarei de a transforma un îndelung efort de documentare, într-un periplu pasionant, în care ea se detaşează de ţinta principală a ghidului, pentru a lăsa memoria să se umple de imaginaţie, sentiment şi reflecţie. Tentaţia scrisului literar se articulează perfect cu aceea de a oferi înformaţie cât mai completă şi cât mai sintetic prezentată, cu sursele la vedere şi cu o capacitate de sinteză fascinantă.

Aşa cum l-am descris până acum, ghidul apare ca o carte cu multiple deschideri, citibilă prin avansări şi reveniri sau selectiv, în funcţie de interesele celui care îl ia în mână. El are însă un fir principal, o structură internă care cuprinde cuvântul explicativ al autoarei, o istorie succintă a evreilor din Timişoara, care include şi un scurt istoric al oraşului şi evident un repertoriu al tradiţiilor religioase care imprimă vieţii comunităţii durată şi continuitate (un reper important sunt sinagogile şi cimitirul evreilor). Urmează câteva plimbări în cartierul Cetate, Fabric, Iosefin şi Elisabetin. Anexele cuprind date despre Comunitatea Evreilor din Timişoara (informaţii utile pentru contact), reţete culinare, un mini dicţionar al arhitecţilor, constructorilor, urbaniştilor şi al celor numiţi şi consideraţi de autoare „evrei de seamă”, o bibliografie şi un foarte important indice de nume, care îl ajută pe cititor de îndată ce se simte oarecum pierdut în faţa mulţimii de informaţii ce îl iau cu asalt şi care de multe ori implică o foarte bună memorie, mai ales pentru cel neiniţiat, pentru cel cu totul străin de oraş sau de subiectul cărţii. Logica prezentării o urmează pe cea derivată din modul în care oraşul s-a structurat şi dezvoltat treptat în jurul unui centru, cel al Cetăţii, prin cercuri concentrice şi elemente de legătură între acestea, organizate radial, printr-un echilibru, pe cale azi să se altereze, dintre spaţiul construit şi cel al pieţelor şi parcurilor, al terenurilor lăsate goale pentru ca oraşul să respire, sugerând celui care îl străbate cu piciorul trasee inteligent distribuite pentru a ajunge rapid acolo unde are nevoie să ajungă, dar găsind şi locuri ce fac răgazul posibil.

Plimbarea prin Cetate şi în special prin Piaţa Victoriei, descrisă în ghid, e dominată de un un alt element, cel al privirii şi privitului atent al faţadelor de pe Corso şi Surogat. E vorba de palatele ce definesc un nou centru (în raport cu cel vechi, austriac) construit pe la începutul secolului al XX-lea, în stil Secession (mici incursiuni în istoria artei, precise şi utile, ne lămuresc ce e cu acest stil şi cum e el definit şi denumit în diferite părţi ale Europei, la trecerea dintre secole), dar şi de alte construcţii de mai mici dimensiuni în stil modernist, cubist, mai sobre, mai discrete, dar nu mai puţin reuşite arhitectonic. O burghezie evreiască, creatoare a industriei uşoare şi a tot ce presupune comerţul şi circulaţia banului investeşte în crearea unei Timişoare moderne, cosmopolite, recurgând la arhitecţi vienezi, maghiari, veniţi de departe sau aflaţi la faţa locului. Sunt convinsă că şi timişorenii ştiu puţine despre antreprenorii, constructorii şi arhitecţii care au creat acest centru, pe care îl consideră cu toţii al lor, deşi există pe această temă lucrări importante de arhitectură şi istoria artei. E interesant de urmărit şi relaţia dintre destinaţia iniţială a clădirilor şi cea pe care au primit-o azi, trecerea caselor de la un proprietar la altul, naţionalizările din vremea persecuţiilor evreilor în anii 40, în timpul războiului şi apoi în 1948 sub dictatura comunistă. Trecerea de la privat la o destinaţie publică marchează schimbări de regim politic, dar şi schimbări de destine umane şi colective, îndemnându-ne să ne punem întrebări despre cui aparţine de fapt un oraş, despre măsura în care avem voie să intervenim şi să remodelăm faţa lui, despre generaţii şi ambiţiile lor, despre echilibrul dintre ţintele pragmatice şi cerinţele estetice, despre scara la care concepem relaţia noastră cu el.

Imaginile de clădiri în prim-planuri largi, din unghiuri inedite, color sau alb negru, desenate, pictate sau fotografiate, sunt un reper vizual, dar şi sentimental şi alternează cu poze de epocă patinate de vremuri, cu interioare şi oameni îmbrăcaţi după moda timpului, în posturi impuse de fotografi sau dorite de ei înşişi. Viaţa oamenilor e cea care animă în această carte spaţiul locuit. Nu întâmplător, câte un portret biografic, cum sunt cel al lui Ioan Holender sau al lui Peter Freund, ambii cetăţeni de onoare ai oraşului, sunt inserate pe parcursul unei plimbări în care clădirile evocă viaţa lor şi a familiilor lor.

Nu am încercat deocamdată să străbat oraşul cu ghidul în mână. Aş fi avut de multe ori nevoie de el, când îl arătam şi îl vedeam cu ochii câte unui străin sau ai unui prieten sau prietene venite din alte părţi. O parte din informaţii le ştiam vag, altele incomplet, o parte nu sunt în ghid, ci în amintirile oamenilor care mi-au povestit despre oraş. Dar, orice ghidaj trebuie să fie relevant din punctul de vedere care este al lui, în funcţie de publicul pe care îl imaginează. Aş spune că cel vizat de Getta Neumann este unul instruit şi cu un nivel de interes ridicat faţă de ce se ascunde dincolo de vizibil, cu un spirit scormonitor, explorator, îndrăgostit de diversitate, plictisit de şabloane şi atras de ce e inedit.

Evident, nu lipsesc din acest ghid nici hărţile, precum cea cu totul aparte a cartierului Fabric, cu un indice de nume al caselor, vilelor şi palatelor, dar şi al magazinelor, atelierelor, fabricilor, cafenelelor evreieşti.

Nu e greu să ne dăm seama că dincolo de aceste repere se întrevede o istorie socială şi culturală, ce capătă consistenţă şi concreteţe, culoare şi parfum de epocă. Pentru vechii timişoreni, această memorie – istorie interferează cu cea a altor etnii din zonă, germani, sârbi, maghiari, români, bulgari şi romi. Întâlnirile cu cei diferiţi erau facilitate de munca în echipe a părinţilor, de locuitul în aceeaşi clădire cu curte interioară, de petreceri şi sărbători, de locurile de întâlnire şi distracţii. Nu te poţi abţine să nu observi dincolo de animaţia de altădată, golul lăsat azi de o comunitate diminuată drastic şi care a însemnat foarte mult în dezvoltarea oraşului, Ţi se pare că circuli printr-o lume în parte imaginară. Ghidul face clădirile să vorbească şi memoria să intre în rezonanţă. Cu atât mai mult, când ai citit şi ascultat şi alţi locuitori ai cartierului, de alte vârste şi alte identităţi.

Mă prenumăr printre cei care în ultimii 30 de ani am făcut acest exerciţiu pe cont propriu sau împreună cu Grupul de Istorie Orală şi Antropologie culturală de la Fundaţia „A Treia Europă”. Am fost de multe ori în situaţia de a face incursiuni dinspre povestirile orale, aflate azi în arhiva BCUT, spre istoriile şi mărturiile scrise care privesc oraşul din unghiul amintirilor sau al documentului de arhivă. Prin Fabric m-am plimbat cu George Vaida, pe urmele oraşului turcesc, am selectat pozele pentru un album cu meserii şi meseriaşi, printre care se afla şi cea a magazinului cu delicatese şi ciocolată al familiei lui Vladimir Nenadovici, am aflat despre suferinţele copiilor evrei excluşi din şcolile primare pentru că erau evrei, prin vocea Rollei L., am pătruns în atmosfera elegantului ştrand de pe Bega de la Ecluze printr-o frumoasă ilustrată trimisă de Nicolae Ivan viitoarei sale soţii franţuzoaice, pentru a o convinge să îl urmeze la Timişoara. Am pătruns în casa elegantă, cu tabieturi burgheze şi tablouri de epocă a doamnei Pinter, de origine maghiară, am ascultat ce povestea Xenia Manjolovici, despre educaţia ei interculturală. Nu erau vorbe de circumstanţă şi nici forme ale discursului corect politic, ci expresia spontană a unei normalităţi care include ideea de a trăi bine cu ceilalţi. Tot în Fabric, pe malul Begăi a lucrat şi trăit sasul maghiar Ferdinand König, maistor la Fabrica de Ciorapi şi apoi doctor în entomologie. Lista ar putea continua cu povestirile lui Eugen Bunaru despre depoul de tramvaie şi cele cinci case din preajma lui etc.

 Dacă punem în relaţie ghidul de faţă cu interviurile Gettei Neumann din Destine evreieşti sau cu ale mele şi ale colegilor mei, culese doar de la martori evrei, publicate sau nu în cele două volume din Memoria salvată, universul istoric şi memorial s-ar deschide şi mai amplu spre registrul personal şi experienţa trăită, convocând la întâlnirea cu memoria pe mulţi dintre evreii de seamă pomeniţi în ghid. Am putea asculta vocea rabinului Ernest Neumann povestind viaţa sa şi a comunităţii în două variante, una culeasă de mine, alta de Adriana Roşioru sau asculta ce ne spunea actuala preşedintă a Comunităţii, Luciana Friedmann. Am putea auzi povestea despre dilemele identitare ale lui Anavi Adam şi mărturia Rollei despre cel care a fost profesorul ei Francisc Frucht, i-am asculta pe reputatul fizician Peter Freund sau pe Magdalena Holender Csendes, născută Dornhelm (mama lui Ioan Holender), pe fratele ei Andrei Dornhelm şi soţia acestuia Edith, părinţii regizorului Robert Dornhelm, pe dr. Geza Deutsch, dr. Francisc Schneider, dr. Mihai Elias, dr. Paul Costin, pe Oscar Schwartz, pe dr. Dita Poenaru Merkler sau dr. Stefan Sandor. Dintre cei care nu au fost pomeniţi în această istorie a evreilor timişoreni, i-aş aminti pentru interviurile valoroase pe Andrei Spira, pe Mariana Şora, născută Klein, scriitoare, pe Mariana Jakob, născută Fischer, care a locuit o vreme îndelugată cu familia în casa József Méliusz.

 Memoria îşi întinde punţi nenumărate. Ghidul te îndeamnă să nu te odihneşti şi să cauţi mai departe, asemenea neobositei Getta Neumann, care ne oferă prin această carte şi un reuşit autoportret.

Getta Neumann, Pe urmele Timişoarei evreieşti. Mai mult decât un ghid, Timişoara, Editura Brumar, 2019

Smaranda Vultur

(articol publicat în revista „Orizont”, Revistă a Uniunii Scriitorilor din România, august 2019)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Smaranda Vultur commented on September 27, 2019 Reply

    Va multumesc doamna Eva Grosz pentru generosul comentariu Smaranda Vultur

  • Tiberiu Ezri commented on September 21, 2019 Reply

    Am primit cartea de la Getta. Rabinul Neumann ne-a casatorit la Timisoara.
    Amintiri placute despre un oras minunat!

  • Eva Grosz commented on September 21, 2019 Reply

    Articolul scriitoarei și eseistei Smaranda Vultur, un nume cunoscut și în afara hotarelor României este mai mult decât o recenzie simplă . Este o relatare plină de culoare și profunzime a noii cărți ieșite proaspăt de sub tipar “Pe urmele Timișoarei evreiești ” de Getta Neumann . Smaranda Vultur este ea însăși autoarea unor cărți de valoare istorică-documentară, precum Memoria salvată -Evreii din Banat ieri și azi . Din păcate , mare parte din publicul cititor în limba română din Israel ,cei din Banat fiind interesați în mod deosebit, nu ajung la aceste cărți . Smarandei Vultur îi mulțumim pentru această prezentare a cărții scrise de Getta Neumann .
    Shana Tova !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *