Amintiri despre scriitorul András Szilágyi – unchiul meu

Târgu Mureș.  Anul universitar 1964-1965. Închiriasem o cameră împreună cu prietena mea  și ea studentă  la medicină. Trăiam modest, ne plăcea literatura, poeziile, muzica, mâncam după posibilităţile studenţeşti, dar mai primeam și de acasă pachete pe care le devoram pe nerăsuflate.

Într-o zi urma să vină unchiul meu din Cluj – András Szilágyi, pe vremea aceea ziarist la revista Utunk . Ne dăm întâlnire într-o cafenea. Ce bune erau cafelele din Tg. Mureș !  Cu puțin rom sau coniac, o specialitate târgu-mureşeană.

András apare la ora stabilită. Ne salută cu in zâmbet absent… mereu același zâmbet, de parcă nu era pe lumea asta, ci undeva departe în povestirile lui pe jumătate reale, pe jumătate născocite. De data asta era în vizită la Tg. Mureș la soția lui internată în spital. Ne așezăm în jurul mesei.

András Szilágyi cu soţia sa Ilonka

„Fetelor,  v-am adus ceva” spune unchiul meu, scotocind într-o geantă mare, fără fund. Noi îl urmăream curioase şi ce să vezi, scoate din geantă o ….portocală! „V-am adus o portocală.”  – declară el cu mare satisfacție. În anii aceia portocalele erau aproape de negăsit… Apoi am tăifăsuit, despre scrierile lui, despre scriitorii din Ardeal şi cei dinTârgu Mureș.

Unchiul meu trăia în idealuri și simboluri. Și amprenta asta a lăsat-o în tot ce a făcut și a scris.

András Szilágyi, născut la Balinţ (Timiş) în 1904 , a copilărit în Făget,  a urmat liceul în Timișoara, apoi facultatea de Medicină în Praga anilor 25-31 a secolului trecut.

Géza şi Erzsébet Szilágyi, părinţii lui Andrăş şi al tatălui meu
Cei trei fraţi Szilágyi: Dezső, Erzsébet şi András

András era student la medicină, dar mintea îi stătea doar la poezie și literatură, era un spirit  revoluționar, convins poate aduce fericirea pe pământ pentru cei săraci și năpăstuiți.

Era atât de sigur de asta, încât neglijând  cursurile la medicină frecventa cercurile tinerilor revoluționari din Praga și scria. Scria și era îndrăgostit. Îndrăgostit de fete, de natură, de Praga, de propria lui însuflețire. În acele timpuri scria poezii expresioniste care apăreau în revistele din Bratislava și Viena și, probabil  cartea care a avut cel mai mare succes în cariera lui  Az Új Pásztor [Noul Păstor], publicată  în Paris, 1930, a stârnit entuziasmului lui  Gábor Gáal, o personalitate proeminentă a lumii literare transilvănene, redactor şef al revistei Korunk care remarca stilul inovator al acestui autor care în ciuda pasajelor mai naturaliste decât ale lui Zola şi a revoltei permanente pe care o emană, era delicat şi pătruns de lirism.

Prima ediţie a romanului Új pásztor

După încheierea studiilor, András a trebuit să revină în ţară, s-a stabilit la Cluj. Publicarea unor articole în presa bucureşteană a adus după sine acuzaţia de delict de presă  care s-a soldat cu condamnarea la închisoare.

După încheierea studiilor, András a trebuit să revină în ţară, s-a stabilit la Cluj. Publicarea unor articole în presa bucureşteană a adus după sine acuzaţia de delict de presă  care s-a soldat cu condamnarea la închisoare.

Se pare că după eliberare din închisoare, medicina nu l-a atras mai mult ca înainte și după un scurt timp de practică medicală într-un cabinet deschis la periferia Clujului s-a dedicat definitiv scrisului.

În mai-iunie 1944 unchiul meu, András Szilágyi, a fost deportat la Auschwitz, împreună cu cei peste 18.000 de evrei clujeni şi din împrejurimi.  De acolo a ajuns la Kaufering  și în final, când Armata Roşie se apropia de Germania,  a fost mânat într-un marş al morţii, ai cărui puțini supraviețuitori au ajuns la Dachau. Aici l-a prins eliberarea.

După revenirea în ţară a practicat sporadic medicina şi apoi s-a dedicat carierei de gazetar. A publicat mai multe volume de reportaje şi memorii. Închei articolul de faţă cu un citat din cartea sa de memorii Halhatatlan Fűkaszás, apărută în 1977, la Bucureşti. După publicarea acestei ultime cărţi a mai trăit şapte ani. S-a stins din viaţă la Budapesta, unde plecase pentru tratament, dar este înmormântat la Cluj. Nu a avut copii, nu are urmaşi direcţi.

Andr5s Szilágyi alături de tatăl meu, Dezső


Închei acest articol citând începutul uneia dintre scrierile sale, întitulată Ember az embertelenségben [Un om în mijlocul neomeniei] şi cuprinsă în volumul memorialistic  A halhatatlan fűkaszás [Cosaşul nemuritor]. Ele constituie profesiunea de credinţă a memorialistului.

Deportarea are o literatură vastă. Bibliografii şi scriitorii afirmă că până în prezent ar fi apărut o mie de cărţi valoroase, scrise în diferite limbi, care tratează acest subiect.  O mie de lucrări de referinţă pentru istoriografi şi cercetători, învăţătură, memento, povară uriaşă, catharsis purificator pentru omenire.

Dar oare s-o fi spus tot ce era de spus despre fascism? S-o fi epuizat acest subiect? Eu cred că au mai rămas multe de spus, de mărturisit, de scris. Eu însumi mai am multe în desaga din podul amintirilor. Amintiri, personaje, convorbiri, întâmplări pe care le-am trăit sau le-am auzit de la alţii, dar care, foarte lesne, le-aş fi putut trăi şi eu. Şi, uneori, simt că aceste întâmplări petrecute cu mine sau în afara mea acuză şi îmi reproşează: Ce-o să fie ? Cât mai aştepţi şi cât te mai frămânţi? Apucă-te şi scrie-le! Doar nu vrei să iei cu tine în mormânt aceste impresii neîmpărtăşite?

Aceste câteva rânduri constituie o pledoarie adresată supravieţuitorilor, despre îndatorirea de a depune mărturie.

Eva Grosz

3 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on October 20, 2019 Reply

    Amintiri emotionante, cu atat mai mult cu cat se refera la persoane care de relativ multa vreme se afla probabil acolo unde, speram ca Sfantul Petru l-a indrumat sa se duca. Si asta, oare doar pentru ca nu a stiut sa raspunda la intrebari cu raspunsurile pe care Sfantul se astepta sa le primeasca?

    • Eva Grosz commented on October 20, 2019 Reply

      Mulțumesc Veronica pentru bunăvoința ta !

  • Eva Grosz commented on October 17, 2019 Reply

    Adaug un citat de la despărțirea lui de Redacția Utunk la vârsta de 70 de ani în traducerea mea:
    “Adio, adio,
    Când o să ajung în fața Sfântului Petru , cu certificatul de intrare nelipsit, îngerul responsabil cu problemele administrative , o să mă așeze la o masă cu picior șchiop, și mă va ruga să scriu încă odată ,pentru ultima oară ,o autobiografie scurtă.
    Dar, e posibil că mă va întreba discret :
    „Redactor șef ai fost ?” „ Nu am fost.”
    „ Dar director de teatru ? „„Nu ,nici asta.”
    „ Dar ,cel puțin membru în consiliul de redacție ? „
    „Nu, nici asta.”
    Atunci, cară-te de aici, nu aparții de noi.
    Dar , este posibil, că va fi liniștit și politicos, și îmi va explica unde trebuie să merg….”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *