Întâlnire cu trecutul

– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi.

Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…

– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului.

I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…

Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.

– Văd că vă simțiți bine în România, a continuat ofițerul. Nu doriți să mergeți în vizită în Israel? Noi vă vom ajuta, bineînțeles dacă ne veți ajuta și dumneavoastră…

– Nu mi se potrivește un astfel de rol, tovarășe colonel.

– Păcat că ne refuzați, domnule doctor. Știți, dumneavoastră proveniți dintr-o familie demnă de încredere, informațiile pe care ni le-ați putea furniza ar fi foarte utile – a continuat Aioanei. Ați văzut cât de mult ne-am preocupat de securitatea oficialităților israeliene care au vizitat țara noastră. Noi avem nevoie de colaboratori.

Cu vreo două-trei luni mai târziu colonelul Aioanei m-a sunat și mi-a cerut să ne vedem. Eram terorizat de sunetele telefonului, oricare putea fi de la securist. Pe stradă aveam impresia că sunt urmărit, mă opream și mă uitam în vitrinele magazinelor după eventualii iscoditori, așa cum văzusem în filmele de spionaj.

Întâlnirile noastre se terminau de fiecare dată la fel: el mă ruga să colaborez, iar eu refuzam, spunând că nu sunt persoana corespunzătoare pentru această sarcină. De atunci n-am mai reușit să fac excursii în țările din Estul Europei, întrucât aprobările pașaportului soseau de fiecare dată după sfârșitul concediului.

În 1987 am depus împreună cu familia formularele necesare pentru emigrarea în Israel. M-am temut că datorită faptului că n-am fost de acord să colaborez cu Securitatea, nu vom primi aprobarea pentru plecare. Auzisem de multe cazuri în care celor care doreau să emigreze, indiferent de naționalitatea lor și de țara unde voiau să plece, în schimbul pașapoartelor li-se cerea să devină agenți ai serviciilor de informații ale Securității.

Relativ repede am primit formularele mari, ceea ce însemna aprobarea plecării în Israel. Colonelul a sunat după trei luni de la depunerea actelor de emigrare. De data aceasta mi-a dat întâlnire la o cofetărie din centrul orașului.

– Am auzit că te-ai hotărât să ne părăsești, doctore – mi-a spus ofițerul. Nu cred că vei avea probleme cu aprobarea. Am însă o rugăminte.

Am înghețat. Acum îmi va cere să fiu agent în slujba Securității, ca o condiție pentru primirea pașapoartelor, mi-am spus.

– Nu este ceea ce crezi, fii liniștit. De fapt e ceva personal. De aceea te-am și rugat să ne întâlnim aici, nu la hotel.

– Poftiți – i-am spus cu o voce stinsă.

– Știi, doctore, eu sunt din Bacău. Din primele clase de liceu și până la terminare facultății de drept am fost coleg cu Bogdan Weiss, care a emigrat în Israel la începutul anilor optzeci. A fost cel mai bun prieten al meu. Am corespondat o vreme, apoi din motive obiective am întrerupt. Am numărul lui de telefon, dar tot din motive obiective nu pot să-l sun. Vă rog să-l sunați și să-i transmiteți salutări din partea mea. Nu sunteți obligat să vorbiți cu el – mi-a spus.

I-am dat de înțeles că o să iau legătura cu respectivul. Mi-a dorit succes și ne-am despărțit.

Odată ajuns în Israel m-am ținut de cuvânt și l-am sunat pe prietenul colonelului.

***

Pe la mijlocul anilor nouăzeci, cu ocazia uneia din desele vizite mele la Cluj, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Amândoi am fost foarte surprinși. După obișnuitele fraze formale, colonelul mi-a spus:

– Vă mulțumesc că ați vorbit cu Bogdan și m-ați ajutat să-mi reînnoiesc prietenia cu el. Vă dați seama cât de greu a fost pentru un om în situația mea să regăsească un amic atât de bun.

– V-ați văzut? – l-am întrebat.

– Da – mi-a răspuns. Ne-am întâlnit la Bacău.

Până azi nu știu dacă a existat vreo legătură între plecarea mea lină din România și dorința colonelului de a-și căuta prietenul. De altfel mă gândesc că trecutul este realmente ca o altă țară, o altă viață…

Numele persoanelor din această povestire, cu excepția autorului, nu sunt reale.

Andrei Schwartz

14/09/2019

6 Comments

  • George Farkas commented on October 18, 2019 Reply

    Draga Andris, intalnirea de la cofetarie era o rutina obisnuita, facand parte dintr-un protocol introdus inca la inceputul anilor 70.Invitatii la “rendez-vous” erau mai ales cei care au lasat parinti sau membri de familie in Romania. De altfel,organele israeliene erau la curent cu situatia.

    • Andrea Ghiţă commented on October 18, 2019 Reply

      Să înţeleg că Securitatea opera şi în Israel? E un subiect care MERITĂ UN ARTICOL!

      • Veronica Rozenberg commented on October 19, 2019 Reply

        Ceea ce este scris de catre dl. Schwartz este foarte impresioant in primul rand datorita sinceritatii confesiunii pe care o face, nu multi oameni ar povesti despre asemenea experiente.
        Personal am auzit indirect de mai multe ori de asemenea situatii in care Securitatea a incercat sa atraga colaboratori printre persoanele, care fie ca emigrau, fie doar ca vizitau o tara straina.

        As adauga in acest sens ca Securitatea nu “opera” in Israel, dar cu siguranta stia prin colaboratori, care nu lipseau, pentru ca nu toti cei solicitati aveau curajul sa refuze, ce se intampla in diferitele locuri unde ajungeau fosti cetateni romani.
        Ar mai fi de amintit ca au existat familii de evrei, care au emigrat in Israel si s-au reintors apoi in Romania, in timpul perioadei comuniste.
        Nu ar fi fost de dorit sa te afli in pielea lor.

        Capacitatea pe care a avut-o Securitatea din Romania, in perioada anilor de care sunt legate, numeroase dosare personale vazute de mine in cadrul cercetarilor facute la CNSAS, este mai mult decat incredibila.

  • Eva Grosz commented on October 17, 2019 Reply

    Trebuie să comentez la ceea ce ați scris . Scrierea nu e nici simplă nici schematică. Este foarte bine redată ,directă, ne amintește multora această scenă. Numai că nu oricine are curajul să o pună pe hârtie.

  • Andrea Ghiţă commented on October 17, 2019 Reply

    O scriere simplă, aproape schematică, dar foarte impresionantă prin sinceritate . În spatele ei se ghiceşte lumea dominată de teamă în care am trăit.

  • Eva Grosz commented on October 17, 2019 Reply

    Ce ar fi de adăugat la povestea asta ? Doar acea senzație de “deja vu “

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *