După 40 de ani în care hârtiile au fost depozitate în magazia locuinţei noastre, am hotărât împreună cu soţia mea să le aruncăm. Erau hârtii de la bănci, de la societăţi de asigurare, chitanţe vechi de decenii. Ȋn paranoia mea, m-am gândit că nimeni nu trebuie să știe cât am plătit apa în urmă cu 30 de ani, așa că am hotărât să ardem totul.

Din cauza pericolului de incendiu, în anul acesta în Israel e interzis să aprinzi focul pe terenuri virane, așa că m-am adresat lui Mussa, grădinarul nostru, care din când în când ne aranjează plantele de pe terasă. “Sigur, a spus Mussa, îți rezolv eu problema. Ihie besseder! ” (“Totul va fi bine” este o vorbă israeliană, pe care locuitorii acestui pământ o spun de câteva ori pe zi.)

Am stabilit ziua şi ora când va veni să încarce kilogramele de hârtie. Când mi-am lua rămas bun de la soţia mea și am pupat-o la despărţire, ea m-a avertizat să iau cu mine și pașaportul european. Femeile au întotdeauna un al șaselea simț cu care prevăd lucrurile.

Micul camion urca încet de la locuinţa noastră din partea de vest a Ierusalimului spre partea de est. Încă nu-mi dădeam seama că ne îndreptăm spre zonele Autorităţii Palestiniene, sau mai pe scurt Palestina. Pe drum se vedeau tot mai multe mașini cu plăcuţa alb-cenușie cu semnul “P”. Mi-a revenit în minte minte că în anii 1948-49 pe pereții hotelului New York (mai târziu Continental) din Cluj era scris: “Evreii în Palestina!”

Când am ajuns la primul post de control, m-au întrebat: “Ce cauţi aici? Nu știi că cetăţenii israelieni nu au voie să intre în zonele controlate de Autoritatea Palestiniană?”. Le-am arătat pașaportul european și atunci ne-au lăsat să trecem. Am mai mers o bucată de drum cu chitanţele de apă și gaz de acum zeci de ani, înghesuite în spatele camionului. În jur se vedeau case frumoase cu etaj, magazine moderne, multe Mercedesuri. Totul era scris în arabă.

Când am început să mă neliniștesc? Câd mi-am dat seama că sunt în Palestina și casele devin din ce în ce mai rare. Mussa și prietenul lui, șoferul, mă linișteau: “Nu-ți face griji, o să fie bine. Ȋncă puţin și ajungem”, mi-au spus. Dar în capul meu de evreu au început să apară imagini cu israelieni asasinaţi în teritorii, alţii aruncaţi pe geam, alţii reţinuţi. Nu neg că m-a apucat spaima și am blestemat în gând ziua în care mi-a venit ideea să ard chitanţele de apă!

Dar iată, am ajuns. O clădire frumoasă, singuratică, pe un teren viran, iar în spatele ei zidul construit de statul Israel pentru a-i împiedica pe teroriști să treacă în teritoriul numit Har Gilo (Muntele Ghilo), unde mai la vale este cartierul Gilo cu 40.000 de locuitori evrei.

Să ne întoarcem însă la oile noastre. Acolo eram numai eu, Mussa și Mustafa, șoferul. După ce au terminat treaba pentru care venisem, deodată s-a deschis ușa centrală a casei și au ieșit cu toţii, întreaga familie: bunicul mare cu kafia pe cap și două bastoane frumos sculptate, un bunic mai tânar, nevestele, copiii și nou-născuţii, urmați de un câine vagabond și două pisici nemâncate. (Cum se face că toţi sunt acasă? Aici nimeni nu lucrează, nimeni nu învaţă?)

După ce și ultimul locatar a ieșit, am fost poftit înăuntru. Surpriză! M-au poftit în mijlocul unui salon uriaș împodobit cu kitsch-uri și au început să-mi aducă de toate: ceai cu nana (mentă), cafea tare, prăjiturele și fursecuri de toate culorile. Stând o jumătate de oră în mijlocul marelui salon din Palestina, am înțeles că oameni de neamuri diferite se pot înţelege foarte bine în viaţa de zi cu zi. Problema e cu politicienii!

Şi atunci m-am gândit că s-ar putea ca în viitor să votez cu Partidul de stânga, israeliano-arab, Meretz.

Johannan Ianoș Vass