Limpede nu vezi decât cu inima. (Din ciclul dedicat Bunicului).

Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele.

O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu.

Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.

Îmi aduc aminte cât de diferit au reacţionat ei doi, tatăl şi bunicul meu, când au aflat că eu învăţasem să citesc de foarte mică (pur şi simplu deoarece sora mea mai mare a început şcoala, iar eu o imitam în orice făcea, voiam să ştiu ce ştia ea, voiam măcar să încerc să mă întrec cu ea în toate). Tatăl mi-a arătat un raft cu cărţi: „aici sunt cărţile pe care ai voie să le citeşti”. Apoi mi-a arătat celelalte rafturi: „aici sunt cărţile de care nu te vei atinge. Ai înţeles?” Iar eu am dat din cap speriată. Cum să nu fi înţeles? – De promis însă n-am promis nimic. Şi aşa s-a întâmplat că primul volum pe care l-am citit din scoarţă-n scoarţă, în foarte mare taină, era un studiu amplu despre canibalismul ritualic din tradiţiile tribale din Oceania. Mă rog, n-am înţeles eu mare lucru din ce am citit, în afara conjuncţiilor şi a numeralelor, deoarece în limbajul nostru cotidian nu figura terminologia din acest volum, nici formulările şi structurile limbajului ştiinţific de acolo… dar de citit l-am citit cu mare conştiinciozitate, cu inima cât un purice, deoarece dac-aş fi fost prinsă că am ieşit din porunca tatălui, ar fi fost vai şi amar de capul meu.

Bunicul mi-a zâmbit cu mare seninătate şi căldură la vestea că am desluşit misterul literelor. M-a dus în faţa bibliotecii din casa lor şi mi-a arătat nişte cărţi viu colorate: „aici sunt cărţile cu poveşti frumoase, din care vei putea să-mi citeşti şi mie câteodată. Ia să vedem: vrei să iei una care-ţi place şi să-mi citeşti câteva rânduri?” Iar eu, tare mândră de mine şi de sarcina care mi-a fost dată, am ales o publicaţie groasă, bogat ilustrată şi (cu oarecare emoţie în glas) am început să-i silabisesc primele pasaje, la început mai timidă, însă dându-mi foarte mare importanţă. Bunicul m-a ascultat mângâindu-mi părul ca să mă încurajeze, apoi m-a lăudat, m-a rugat să-i povestesc ce am înţeles din ce am citit, după care am discutat cu mult interes povestea respectivă.

Mai târziu mi-a arătat alte cărţi, de pe alte rafturi şi mi-a spus: „aici sunt nişte cărţi pe care încă nu le poţi înţelege. Doar ştii că bebeluşii nu pot fi hrăniţi cu ciorbă de fasole. Le trebuie lapte, cum nici dinţi nu au încă să mănânce altceva. Şi tu eşti mititică, un adevărat bebeluş în lumea cărţilor, abia ai început să buchiseşti. Ce e pe rafturile acelea, e prea greu pentru tine. Hai să facem o probă, vrei? Ia o carte şi citeşte-mi ceva din ea!”

Am luat un volum subţirel, să nu-mi fie foarte greu (că doar am fost avertizată!) şi am înghiţit în sec de cum l-am deschis. Literele nu păreau să semene cu cele pe care le învăţasem eu. Am încercat să întorc cartea în alte poziţii, în sus, în jos, de-a curmezişul, dar semnele de pe pagini nicicum nu căpătau sens în ochii mei. La sugestia bunicului am luat o altă carte de pe un alt raft din secţiunea buclucaşă. Pe paginile acesteia măcar recunoşteam multe litere, dar pronunţându-le aşa cum erau înşirate în cuvinte, nu păreau să aibă nicio noimă. (Azi ştiu deja că prima carte era un volum de Puşkin, în limba rusă, a doua un manual de fizică în limba română, pe care eu n-o înţelegeam încă.)

Bunicul s-a îndurat de mine după câteva minute de chin. „Vezi, drăguţă, că ţi-ai pierde vremea degeaba cu acestea. Îţi voi spune eu, când va veni vremea să înţelegi şi tot ce e pe aceste rafturi. Până atunci bucură-te de cele cu poveşti frumos ilustrate!” Iar eu mă uitam cu năduf la acele rafturi pline de cărţi (de care niciodată nu m-am atins apoi, până nu mi-a dat bunicul „liber” la ele). De supărată ce eram, le-am numit „cărţi urâte”, dar bunicul mi-a explicat cu răbdare: „toate lucrurile îşi au rostul şi locul lor în viaţă. Vara, când afară e atât de cald, încât transpiri şi în rochiţa de pânză, nici prin cap nu-ţi trece să-ţi pui căciula de blană, fularul şi paltonul de lână. Dar nici să le arunci în foc n-ar fi o idee bună, deoarece iarna ţi-ar fi imposibil să ieşi din casă fără ele. Le pui frumos într-un loc unde să nu te deranjeze şi de unde să le poţi lua, când vine vremea lor. Mai ştii ce credea fetiţa în povestea nucului, pe care ţi-am spus-o cu puţin timp în urmă? Unele lucruri te deranjează dacă te împiedici de ele, dar nimic nu e fără sens.”

Da, îmi aduceam aminte de povestea nucului. Îmi aduc aminte de ea şi azi. Şi nu doar când mă gândesc la acest mesaj, că nimic nu e fără sens. – Bunicul meu, în mod interesant, nu obişnuia să mintă. Nici când vorbea cu noi, nu recurgea la „filtre” prin care să treacă doar luminile roz din complexitatea realităţii. Nu ştiu cum făcea, dar nu avea nevoie de „Photoshop” şi retuşuri, să creadă cu tărie în frumuseţe şi valori. Şi când îl ascultam pe el, şi noi acceptam cu seninătate realitatea aşa cum era, eram mândri de noi înşine şi de ceilalţi din jur, aşa cum eram cu toţii şi credeam că viaţa merită să fie trăită.

Bunicul ne povestea mult, dar nici în aceste poveşti nu zugrăvea o lume idilică, străină de realitatea noastră curentă. Vorbea despre multe lucruri urâte şi multe personaje negative, vorbea despre suferinţă, război, moarte, nedreptate şi cruzime. Dar într-un mod straniu, eu simţeam totuşi în aceste poveşti acea blândeţe calmă care îl caracteriza pe el, acea înţelegere profundă, care-şi găsea liniştea şi mângâierea în orice situaţie, fie ea oricât de greu de îndurat. Bunicul meu nu-ţi promitea o viaţă lipsită de griji, unde să nu ai parte şi de durere, de dezamăgiri, de trădări de tot felul, de momente negre şi pierderi chinuitoare. Îţi promitea „doar” că dragostea, bunătatea, blândeţea te vor ajuta să treci prin toate şi te vor face să devii mai rezistent, mai capabil, mai nobil şi mai demn… cum s-a întâmplat cu nucul din poveste.

Nucul de la marginea cărării

desen de Ilona Simon

A fost odată ca niciodată o frumoasă familie, mare, cu părinţi harnici, cu fii puternici şi curajoşi şi cu fiice foarte frumoase şi ascultătoare. Toată regiunea i-a considerat un neam absolut binecuvântat, i-au şi invidiat cei care aveau astfel de înclinaţii, deoarece păreau să aibă chiar totul – inclusiv o mică problemă, că doar nu-i trandafir fără spini: o copiliţă, cea mai mică fetiţă, era destul de diferită de ceilalţi şi celelalte. Era foarte scundă, cu pielea întunecată de soarele pe care-l iubea şi sub razele căruia îşi petrecea mai tot timpul, avea trăsături chiar urâte, săraca de ea, şi se mişca foaaaarte lent. Dacă au pus-o la plivit de exemplu, avea nevoie de zece ori mai mult timp decât oricine altcineva: se asigura că nu mai rămase niciun singur fir de iarbă printre plantele cultivate, dar niciodată nu arunca buruiana smulsă. Sorta totul cu foarte mare grijă şi hrănea animalele cu iarba şi plantele comestibile, iar pe celelalte le strângea şi le replanta pe marginea drumului unde „nu deranjau pe nimeni” – pentru că ea credea cu încăpăţânare că nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi inutil. Ar putea nimeri într-un loc greşit, dar cu siguranţă nu e inutil. Toată lumea făcea mutre, când trebuia să se bazeze pe ea pentru ceva, dar ce era să-i faci? Nici această familie frumoasă şi binecuvântată nu putea scăpa de „buruiana” lor: fetiţa cea urâtă, înceată, prostuţă, dar foarte bună la suflet.

Apoi s-a întâmplat odată că turcii au năvălit în regiune. Au ucis sau înrobit băieţii puternici, au răpit fetele frumoase, să le ducă în haremuri şi să se folosească de ele şi copiii mici i-au luat pentru armatele lor de ieniceri. În afara acelei fetiţe mici şi urâte. Pe ea au considerat-o prea puţin atrăgătoare şi prea proastă pentru a le fi de folos, dar nu s-au încumetat s-o ucidă, deci au gonit-o din casa familiei, pe care au incendiat-o şi au plecat.

După ce vârtejul raidului a trecut peste sat, după ce ţipetele şi zgomotul armelor s-a disipat în depărtări, după ce focul s-a stins, de a rămas doar cenuşă şi moloz peste tot, fata mică şi urâtă se târî afară din ascunzişul ei şi-şi căută părinţii printre ruine. Săracii de ei erau plini de răni groaznice de abia mai trăiau şi aveau părul albit de experienţa teribilă… dar fetiţa şi-a amintit că, atunci când fusese bătută rău şi s-a întâmplat ca anumite buruieni să se frece de micul ei trup vânăt, julit şi neîndemânatic, când zăcea neajutorată printre frunzele zdrobite, toate rănile şi vânătăile ei s-au vindecat repede, ca prin minune. Aşa că a plecat şi a smuls acele buruieni de pe marginea drumului, unde le plantase şi a făcut comprese şi bandaje din ele. Şi nu i-a îngrijit doar pe părinţii ei, ci şi pe oricine a mai găsit în viaţă printre sau sub ruinele caselor distruse din sat. Că doar nu era să-i lase acolo: a căutat foaaaarte meticulos peste tot, ca să se asigure că nu a rămas niciun rănit sub moloz.

Oamenii aveau nevoie şi de hrană, însă după atacul turcilor, din culturi a rămas doar cenuşă şi toate animalele au fost luate… Atunci şi-a amintit că uneori, când a fost flămândă şi se ascundea prin gunoaie după câte o bătaie zdravănă, a găsit nişte sâmburi aruncaţi şi fiind convinsă că nici aceia nu sunt inutili, i-a spart şi le-a mâncat miezul. Iar sâmburii au făcut-o puternică şi sănătoasă. Aşa că a mers şi a săpat prin gropile de gunoi pentru a găsi cât mai mulţi sâmburi de fructe. I-a spart, le-a zdrobit miezul şi i-a hrănit pe cei bolnavi şi răniţi. Pentru a-i proteja de ploaie şi vânt, a încropit colibe din bucăţi de scânduri, crengi şi resturi rămase din satul incendiat, a astupat găurile dintre scânduri şi crengi cu noroi şi a împodobit aceste colibe cum putea mai bine, cu frunze şi flori, să le înfrumuseţeze – la urma urmei, nimeni nu ştia mai bine decât ea că pentru oameni este important ca lucrurile să fie frumoase.

Apoi a făcut paturi din frunze, muşchi şi iarbă pentru cei răniţi şi a adunat crenguţe cu frunze verzi şi parfumate, atârnându-le în mănunchi deasupra răniţilor pentru a ţine muştele şi insectele departe de trupurile chinuite şi a făcut comprese cu infuzii de plante, mângâindu-i sfios pe cei suferinzi… Văzând părul albit al mamei ei, se întristă din cale-afară… dar îşi aminti că atunci când smulsese nişte buruieni, acestea îi mânjiră mâinile cu seva lor brună… şi cum pentru ea, urâţica, era important ca alţii, în primul rând mama ei, să-şi recapete frumuseţea, a mers şi a căutat acea buruiană. Şi a spălat părul mamei cu seva plantei, pentru a-i readuce frumuseţea bogată…

Şi în timp ce se străduia să-i îngrijească pe toţi, să le readucă sănătatea şi puterea, i-a făcut să promită că atunci când îi va veni vremea şi va muri, o vor îngropa pe marginea drumului, unde plantase toate „buruienile” inutile – care, de fapt, au salvat atât de mulţi oameni din satul ei. Şi sătenii au promis şi s-au ţinut de cuvânt. Când urâţica de pe vremuri a murit la bătrâneţe, au îngropat-o la marginea drumului.

Pe mormântul ei a crescut un copac ciudat. A crescut foaaaaaarte încet, aşa cum se mişca urâţica în copilărie. Ploaia, care se prelinse pe suprafaţa frunzelor, îmbibă pământul din jur cu nişte substanţe care împiedicară plantele să crească sub acest copac (şi se pot folosi ca ierbicid şi azi). La urma urmei, urâţica era obişnuită să smulgă buruieni… Frunzele copacului alungă insectele din paturile oamenilor, alungă moliile din haine şi ţin ţânţarii departe de încăperi. Că doar şi ea făcea tot ce putea pentru a ţine insectele departe de sătenii care zăceau suferind după raidul turcilor. Ceaiul din frunzele copacului vindecă rănile, aşa cum a făcut ea cu victimele turcilor. Infuzia frunzelor redă părului luciul maroniu de odinioară. Da, urâţica a vrut să readucă frumuseţea tuturor… în loc să fie invidioasă şi înfuriată, se asigura că ceilalţi nu sunt numai sănătoşi, ci arată cât pot de bine.

Iar odată cu trecerea timpului, acest pom, nucul crescut pe mormântul fetiţei, a făcut fructe care la început se ascund într-o coajă verde, care îţi mânjeşte mâinile, aşa cum s-a murdărit ea când a scormonit în gunoi după sâmburii cu care a hrănit oamenii, răniţi, după ce culturile au fost distruse. Şi nu-i era uşor. Trebuia să-şi adune toate abilităţile şi gândurile pentru asta. Coaja tare a acestor fructe, brună ca pielea ei, arată ca o frunte încreţită şi trebuie spartă, aşa cum ea a spart sâmburii pentru a-i hrăni pe oameni. Dar miezul e dulce şi hrănitor – ca intenţiile ei. Celelalte fructe din livezi sunt mari, frumoase, parfumate, colorate, dar se strică uşor, deoarece frumuseţea este o binecuvântare trecătoare. Nucile sunt mici (în comparaţie cu alte fructe), de culoarea murdăriei de pe mâini, fără miros, urâte, de parcă ar fi nişte cranii micuţe. Dar ele pot fi păstrate ani de zile: eforturile ei au asigurat viaţa oamenilor care au trăit mulţi ani după aceea… Iar coaja nucilor sparte e bună pentru încălzit, în sobe, iar lemnul, de esenţă tare, se poate folosi în fel şi chip. Pe deasupra nucile nu doar hrănesc, nu conferă doar putere, sunt bune și pentru o serie de afecţiuni.

Nucul plantat pe marginea drumului era însă, într-un fel, al nimănui… aşa că toamna oamenii au mers şi au bătut crengile cu pari, cu bastoane, fără să le pese că ele se rup. Când au plecat, nucul părea pe jumătate mort… bătut, cum fusese fetița urâtă pe vremuri, în copilărie. Dar la fel ca ea, a rezistat cu încăpăţânare: anul următor a îmbrăcat din nou un frunziş bogat şi şi-a oferit din nou fructele oricui trecea prin preajmă. Iar şi iar. Şi din cauza tuturor bătăilor, nucul n-are nevoie să fie tăiat primăvara. Crenguţele roditoare, crescute primăvara, se rup în timpul bătutului nucilor, iar crenguţele noi, crescute primăvara următoare, vor fi iar pline de frunze şi fructe, astfel încât vii sau morţi, puţini pomi se pot dovedi mai folositori pentru om, decât fata urâţică şi prostuţă transformată în nuc.

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Adrian Grunfeld commented on December 6, 2019 Reply

    am sa revin si cu a treia varianta!
    Bunicii se repeta!

  • Adrian Grunfeld commented on December 6, 2019 Reply

    Ce poate fi mai placut decat cand auzi povestea de amintiri despre bunici,in urma bunicilor si spre bucuria lor sa ”auda” amintirile nepotilor
    Asa ca maine vine nepotica si o voi invata cum se citeste numele ei si a parintilor (a bunicilor(noastre) -saptamana viitoare)

  • Adrian Grunfeld commented on December 6, 2019 Reply

    Ce poate fi mai incantatory decat sa stii ca nepoteii vor spune …BUNICII IMI SPUNEAU…IMI ARATAU …I-AM IUBIT..
    M-a influentat povestea ta. Maine vine nepotica la mine si am sa o invat cum se scrie numele ei si a parintilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *