„Care ar fi cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?” – iată o întrebare care figura frecvent în „oracolele” pe care le completam în adolescenţă.  Însă nici un moment nu-mi imaginam „insula pustie” altfel decât un loc exotic cu palmieri şi şezlonguri comode pe ţărmul înspumat de valuri mângâietoare…

Aseară, după ce am făcut duş, am aruncat o privire în baie, trecând în revistă raftul cu şampoane, geluri de duş, spumant de baie şi savoniera cu săpunul meu preferat, de glicerină, ochii mi-au adăstat pe halatul de baie şi prosoapele pufoase şi m-a străfulgerat din nou întrebarea: Ce aş alege din toată această recuzită de igienă dacă  aş fi obligată să-mi părăsesc casa dintr-un moment într-altul?

Gândul care mă frământă periodic îşi are sorgintea în moştenirea Holocaustului pe care o port în fibra mea.

Ce aş alege din dulapul de haine, din bufetul de bucătărie, din cămară? Cum aş încropi bocceaua cu care, a doua zi…Ba nu, în aceeaşi zi, peste câteva ore sau chiar mai puţin, ar trebui să urc pe camionul care m-ar transporta în ghetou sau să merg pe jos, în convoi, alături de alţi năpăstuiţi?  De unde poţi şti ce obiecte  îţi vor fi necesare şi de cât balast va trebui să te debarasezi pe drum, care bagaje îţi vor fi smulse, furate, distruse…

Am ascultat, consemnat şi  înregistrat multe mărturii despre Holocaust, am citit şi am tradus altele şi, în semn de solidaritate postumă, am încercat să mă pun în locul femeilor din familia, din comunitatea mea care, cu câteva ore (sau doar 20 de minute, aşa cum s-a întâmplat în 3 mai 1944, la Târgu Mureş) înainte de a fi târâte în ghetou, erau puse în situaţia de a  hotărî care sunt obiectele indispensabile pentru a-şi continua viaţa, a-şi servi şi proteja familia, a-şi salva un crâmpei din trecut, din istoria familiei…Pentru că sunt sigură că nutreau speranţa de a scăpa cu viaţă…

– Pătura, cearşaful sau plapuma umplută cu puf (sau cu lână) ca să-ţi aşterni patul acolo unde vei ajunge… Cum ţi-ai putea imagina că vei ajunge să locuieşti săptămâni de-a rândul sub acoperişul unui şopron de cărămidărie şi-ţi vei întinde pătura sau cearşaful direct pe pământ sau chiar în noroi (ca la ghetourile din Cluj şi Târgu Mureş) sau într-o pădure sub cerul liber (ca la Dej), într-o fermă de porci (ca la Bistriţa) sau vei ajunge în clădirea neterminată, bătută de vânturi, a unei foste şcoli (Sfântu Gheorghe) sau într-o tabără improvizată pe malul râului Crasna care tocmai se revărsase (ca la Cehei)?

– Haine de vară şi de iarnă. Fiecare membru al familiei să îmbrace cât mai multe rânduri de haine, pentru orice eventualitate, să fie de schimb şi chiar de „ocazie”. Kati Markovits îmi povestea că ea s-a căsătorit în Ghetoul de la Fabrica de Cărămizi de la Cluj şi a stat sub baldachinul nupţial, îmbrăcată într-un costum de oraş de culoare maro. „Mama, săraca, se necăjea că nu am  rochie de mireasă. Peste câteva zile am plecat în călătorie de nuntă la…Auschwitz.”  

– Încălţăminte cât mai comodă şi trainică… Cum ţi-ai putea imagina că pantofii şi ghetele bune aveau să fie confiscate sau furate sau se vor deteriora, că vor fi înlocuiţi cu saboţi de lemn a căror mărime (de cele mai multe ori) avea să fie cu totul diferită de cea potrivită?! În lagăr încălţările însemnau viaţă. Kati Kallós şi-a luat cu ea bocancii de schi.  „Nu aveam bani, dar îmi plăcea să fac sport. Am muncit un an întreg aplecată asupra maşinii de cusut şi din banii câştigaţi mi-am făcut o pereche de bocanci de schi din piele. Am reuşit să-i păstrez pe tot parcursul deportării. Fără ei nu aş fi supravieţuit marşului morţii care a durat mai multe săptămâni” mi-a relatat în interviul pentru Fundaţia Spielberg.  Cum ţi-ai putea închipui că odată ajunşi la Auschwitz, toţi deţinuţii înghesuiţi în vagoanele de vite, aveau să fie mânaţi cu urlete, înjurături şi lovituri de baston să coboare din mărfar şi obligaţi să-şi lase toate bagajele (valize, geamantane şi boccele cu haine, încălţări şi alte obiecte) spunându-li-se că le vor recăpăta acolo unde vor ajunge…Nu le-au mai revăzut decât, eventual , prin stranii coincidenţe, deţinuţii care aveau să lucreze în sectorul Kanada, unde se sortau maldărele de obiecte descărcate în urma fiecărui transport. Recuperarea unui obiect aducea după sine pedepse drastice, poate chiar moartea…

– Oale, cratiţe veselă şi tacâmuri, spirtieră, pentru gătit şi poate sodă pentru spălat vase… Cum ţi-ai putea imagina că în ghetou vor fi doar câteva cişmele sau o singură fântână (în ghetourile amenajate în fabricile de cărămidă din Cluj sau Târgu Mureş) sau o groapă cu apă reziduală ( în ghetoul de la Cehei)?

– Scutece şi sticla cu tetină pentru bebeluş, poate o jucărie sau două pentru copiii mai mari…Cum ţi-ai putea imagina că sugarii aveau să moară primii, în ghetou sau în tren, iar dacă scăpau erau expediaţi de pe rampă direct în camera de gazare, alături de  ceilalţi copii şi de mamele lor? Foarte multe jucării au fost abandonate încă din ghetou, împreună cu alte obiecte care îngreunau bagajele. La Oradea ( la fel ca la Sighet, Satu Mare şi alte oraşe) ghetoul a fost amenajat pe câteva străzi din oraş, înconjurate cu garduri înalte şi păzite de gardieni. „După ce a plecat primul transport – îmi povestea Tereza Mózes – am ieşit să mă plimb puţin şi ajungând pe strada de unde fuseseră luaţi cei din transport, am văzut  păpuşi, ursuleţi şi alte jucării, paltoane şi haine aruncate pe jos, de către cei care nu erau în stare să-şi care toate boccelele…”

– Ochelarii bunicului, broboada bunicii şi bastonul…Cum ţi-ai  putea imagina că bătrânii vor fi printre primii seceraţi de condiţiile mizere din ghetou, din vagoanele de vite ticsite, iar dacă vor fi scăpat de toate acestea, aveau să-şi urmeze nepoţeii, de pe rampă direct în camera de gazare?

– Alimente: făină, cartofi, ulei, mălai… Tot ce poţi lua la repezeală din proviziile făcute pe sponci din raţia de alimente pentru evrei,cumpărate în orele în care le era permis să iasă din casă…  Kati Markovits îmi povestea că mama ei a luat şi o oală cu rântaş gata preparat (din făină prăjită în ulei) din care au mai gătit câteva zile în ghetoul din Fabrica de cărămizi. Cum ţi-ai putea imagina că nu vor exista bucătării şi nici sobe şi că mâncarea avea să se gătească în căzi de baie demontate din casele evreieşti ? Că proviziile nu aveau să ajungă decât pentru puţină vreme şi că toţi vor răbda cumplit de foame pentru că gardienii nu vor permite să se aducă mâncare la poarta ghetoului? (În ghetoul de la ferma de porci Stamboli, de la Bistriţa, nu s-a permis nici introducerea unor butoaie cu apă de băut, iar la cel din Cehei alimentele trimise au fost confiscate şi împărţite între membrii comandamentului şi acoliţii lor).

– Ceva pentru suflet… Poate cartea de rugăciuni de pe noptieră pe care o  răsfoiai de Yom Kippur şi alte sărbători sau în câte o seară, pentru a-ţi alina sufletul? Să pui în boccea albumul cu fotografii cu chipurile celor dragi sau măcar o singură fotografie? Eva Leőb care avea 16 ani, a dus cu ea un album întreg cu fotografii, dar a fost nevoită să-l lase în ghetou. A luat cu ea doar fotografia băiatului pe care-l iubea… O poză micuţă pe care a purtat-o cu sine pe tot parcursul deportării, riscându-şi viaţa atunci când o gardiană a vrut să i-o smulgă din mână. Uneori ţinea fotografia în gură ca să nu poată fi descoperită. Au supravieţuit şi Eva şi fotografia şi – printr-un incredibil noroc – şi  iubitul ei. Fiecare fiind singurul supravieţuitor din familia sa. S-au căsătorit după război.

– Ce să mai iei cu tine? Poate certificate şi diplomele… Care ţi-ar putea asigura un loc de muncă mai bun, acolo, unde spun autorităţile că aveau să fie duşi evreii? Femeile vor avea de muncit din greu pentru a-şi întreţine familiile.  Majoritatea soţilor fuseseră convocaţi în detaşamentele de muncă de pe front. Starea materială a femeilor era din ce în ce mai precară. Chiar şi cele bogate sărăciseră după ce au fost obligate să predea autorităţilor banii, bijuteriile, covoarele, porţelanurile, argintăria, tablourile. Suma de bani (nesemnificativă) permisă şi verigheta nu aveau cum să le asigure traiul zilnic… Cum puteai să-ţi imaginezi că şi acestea aveau să fie confiscate la intrarea în ghetou? Eva Rosenfeld a luat cu ea diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile înaintea ghetoizării… A reuşit s-o  păstreze asupra sa până când a ajuns la Auschwitz. „Ne-au mânat la duşuri şi ne-au ordonat să ne scoatem toate hainele şi să ne aşezăm într-un şir. Eu mi-am dat jos toate hainele şi stăteam dezbrăcată de tot, ţinând strâns în mână diploma de bacalaureat. Atunci o gardiană a ţipat la mine, că ce-i hârtia aceea şi mi-a smuls-o” – mi-a povestit ea într-un interviu pentru un film documentar.

– Of, Doamne, ce mai poţi lua cu tine, din căminul în care ai trăit atâta amar de vreme, l-ai înfrumuseţat cu bibelouri, peretare şi mileuri, transformându-l într-un cuib tihnit pentru familie ? Iar dacă uiţi un lucru important nu te mai poţi întoarce după el pentru că jandarmii cu pană de cocoş şi nilaşistul din comisia de ghetoizare îţi vor sigila casa[1], în timp ce tu, familia ta, neamurile tale, comunitatea ta veţi fi mânaţi în ghetou şi apoi…Apoi cine mai ştie ce se va întâmpla…

Au trecut 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz unde au pierit bunicele mele Eva şi Malka, mătuşile mamei, Eszti şi Pepi, bunica ei, Reghina, mătuşile tatii Anna, Dora şi Jolán… Fiecare a avut la dispoziţie un răgaz de câteva ore pentru a decide ce să împacheteze…Niciuna nu a supravieţuit. După cum n-au supravieţuit milioane de alte evreice din Europa ocupată de nazişti – mai  tinere sau mai vârstnice, mai sărace sau mai bogate – care şi-au părăsit în grabă casele cu o boccea, un rucsac, o valiză în care au împachetat, în goană, ceea ce au crezut atunci de cuviinţă. Fie-le memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

---

[1] Sigiliile nu au rămas mult pe casele evreieşti. Curând au fost repartizate familiilor care se băteau pentru a obţine o astfel de locuinţă. Ei şi-au însuşit şi bunurile rămase în ele. Alte sigilii au fost sparte, casele jefuite şi devalizate. De cele mai multe ori, supravieţuitorii Holocaustului (foarte puţini la număr) reveniţi din deportare nu au mai putut să se mute în fostele  locuinţe şi nici să-şi recupereze bunurile care rămăseseră în ele.