Printre multele cauze care au dus la paroxismul escaladării tensiunilor din Orientul Mijlociu într-o așa măsură încât analiști pesimiști (sau poate realiști) vorbesc despre iminența unui război SUA-Iran, un loc prioritar îl ocupă continuarea politicii izolaționiste, de astă dată a președintelui Donald Trump, începută de predecesorul său, Barak Obama. La aceasta se mai adaugă caracterul imprevizibil al președintelui american, de a lua măsuri ale căror consecințe depășesc mediul american și afectează practic întreaga lume.

Este cazul să enumerăm foarte pe scurt evenimentele care au premers măsura drastică luată de Administrația americană de a asasina un general iranian și anume un șir de provocări ale Teheranului. Ele au fost determinate de convingerea lumii musulmane că SUA nu mai reprezintă puterea mondială din trecut. O serie de state din regiune, inclusiv Iranul, au considerat ca semne de slăbiciune atât dorința de împăcare a lui Obama cu ele, cât și declarațiile hotărâte ale lui Trump, potrivit cărora americanii nu au ce căuta în Orientul Mijlociu. S-a ajuns până acolo încât de curând, după atacarea Ambasadei americane, ayatollahul Khameney să spună râzând că Trump nu va avea curaj să reacționeze.

În ultimii trei ani, de la retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, au avut loc o serie de provocări la adresa SUA și aliaților lor, înfăptuite sau organizate de Teheran: atacuri în strâmtoarea Hurmuz la adresa petrolierelor, a rafinăriilor, depozitelor și transporturilor petroliere din Golf, finanțarea milițiilor Huti din Yemen, a Hezbollahului, Hamasului și Jihadului islamic antiisraeliene, finanțarea și susținerea regimului Assad în Siria și creșterea din ce în ce mai mult a influenței iraniene în Irak. Declarațiile președintelui american privitoare la retragerea trupelor americane din Siria, cedarea terenului influenței Moscovei și Teheranului au stimulat acțiunile forțelor iraniene. SUA s-au abținut în multe situații să reacționeze, dar a venit momentul critic, considerat drept încălcare a ”liniei roșii”: în 27 decembrie o bază a armatei irakiene de lângă Kirkuk, unde se găseau și militari americani, a fost atacată cu 30 de rachete. Atacul înfăptuit de milițiile pro-iraniene Katalb Hezbollah s-a soldat cu un mort și mai mulți răniți. Drept represalii, SUA au atacat cinci baze ale acestor miliții, trei în Irak și două în Siria. 25 de militanți au murit și alte câteva sute au fost răniți.

De anul nou milițiile șiite pro-iraniene au organizat proteste în fața Ambasadei americane și au asaltat clădirea. SUA au decis întărirea apărării Ambasadei și au trimis militari în Irak. A urmat apoi momentul dramatic al uciderii generalilor Qassem Soleimani, șeful forțelor Al Quds al Gardienilor Revoluției din Iran, arhitectul unui mare număr de atentate în lume și care, potrivit președintelui american, pregătea pentru viitor atentate antiamericane, și a lui Abu Mahdi al Muhandis, liderul PMF irakian, care a participat personal la atacul împotriva Ambasadei americane. În ceea ce privește lichidarea celor doi, de această dată Statele Unite s-au inspirat din metodele israeliene de ucidere țintită. O dronă de tip MQ Reaper a transportat o rachetă Ninja Hellfire R9X. Ea nu are încărcătură explozivă, cântărește 45 de kg și are șase cuțite care se lansează cu câteva minute înainte de impact. A fost creată special pentru uciderea teroriștilor și a mai fost folosită de forțele americane.

În luarea acestei decizii președintele american a fost determinat de cel puțin două motive. Oricât de condamnabile ar fi consecințele pentru ordinea mondială, el nu-și putea permite încălcarea nelimitată a ”liniei roșii”. Era vorba de prestigiul Statelor Unite, de poziția lor ca lideri mondiali, de capacitatea de a apăra cetățenii americani din străinătate, fie militari, fie civili. Pe de altă parte Trump se află într-un an electoral, se va confrunta peste câteva luni cu alegătorii. Este adevărat că escaladarea tensiunilor în regiune a impus trimiterea de noi forțe militare în regiune, contrazicând ideea retragerii, a neamestecului, dar președintele american nu vrea să umble în pantofii lui Jimmy Carter care a pierdut al doilea mandat din cauza imposibilității de a soluționa criza ostaticilor americani din 1979, asediați peste un an la Ambasada americană din Teheran. Și se pare că această soartă îi aștepta pe membrii Ambasadei dacă nu ar fi urmat o reacție dură.

La ora actuală este greu de apreciat dimensiunea consecințelor gestului pripit (deși justificat) al Statelor Unite. Este posibil ca acesta să afecteze poziția strategică a Washingtonului în zonă. Parlamentul irakian, convocat de urgență, a votat pe 5 ianuarie o rezoluție în care cere guvernului să revoce prezența trupelor străine pe teritoriul țării. O lovitură grea, deoarece Administrația americană miza pe sprijinul mișcărilor antiiraniene din Irak care s-au săturat de dominația din ce în ce mai extinsă a Teheranului în țară, dovadă protestele desfășurate la Bagdad cu puțin timp înaintea atacului Ambasadei. Asasinarea celor doi lideri, Soleimani și Abu Mahdi al Muhandis, a coagulat toate forțele din Irak, chiar și grupările antiiraniene, considerând că gestul american a reprezentat încălcarea suveranității țării și un act de război.

Iranul a jurat răzbunare. Probabil nu sub forma unui război direct cu Statele Unite, ci de atacare a intereselor americane în întreaga lume, demers care a și început prin atacarea unei baze americane din Irak. Iranul finanțeaază numeroase organizații teroriste în Orient, Africa și poate chiar în Europa, deci poate lovi oriunde. Răspunsul președintelui Trump a fost că are în vedere 52 de ținte iraniene pe care americanii le pot distruge. Și dacă deocamdată suntem în faza războiului cuvintelor, în curând este foarte posibil ca acestea să se transforme în cel al faptelor.

O victimă a escaladării este Israelul care, deși nu a avut nici un rol în acest caz, este pus pe același plan de vinovăție cu Washingtonul. Israelul, respectiv premierul Netanyahu, a atras întotdeauna atenția asupra pericolului iranian care amenință de decenii existența statului evreu. Și dacă nu erau americanii și câțiva șefi ai serviciilor secrete israeliene care s-au opus, Netanyahu ar fi ordonat atacarea Iranului. (Poate acum americanilor le pare rău că nu l-au lăsat). Forțe iraniene sau cele spirjinite de Teheran (Hezbollah) se află în Siria, la granița cu Israelul, ele oricum lansează rachete spre teritoriul israelian, astfel că țara se poate aștepta oricând la un atac. De această dată marea prietenie a președintelui Trump față de Israel se dovedește a fi un cadou otrăvit. Singurul care ar putea câștiga ceva de pe urma acestei situații este Benjamin Netanyahu. Cunoscându-i poziția antiiraniană și hotărârea de a apăra cu orice mijloace țara, este posibil ca până la urmă să iasă victorios la cea de a treia rundă de alegeri care va avea loc în martie.

O altă „victimă colaterală” ar putea fi… România. Nu este exclus ca în condițiile actuale să se pună în funcțiune baza de rachete de la Deveselu. Să ne aducem aminte că ea a fost creată pentru ca interceptoarele să anihileze rachetele lansate din Iran spre Europa. Țintele propriu zise nu vor fi statele europene, care au rămas semnatare ale acordului nuclear cu Iranul iar acum au condamnat decizia americană (secretarul de stat, Mark Pompeo s-a și plâns de lipsa sprijinului european), ci bazele americane răspândite prin Europa și oricare dintre ele, inclusiv Deveselu, ar putea deveni ținte ale răzbunării iraniene.

Deocamdată este vorba de scenarii, dar ținând cont de escaladarea rapidă a tensiunilor, ele se pot transforma în realitate.

Eva Galambos

(text preluat din Observator Cultural)