Limba pe care o vorbim

Nu de mult s-a petrecut o tragedie pe care presa a menționat-o doar în fugă, abia a fost remarcată în avalanșa de știri despre nenumăratele evenimente care se petrec oră de oră de-a curmezișul bătrânei noastre planete, din ce în ce mai neîncăpătoare. 

În 10 septembrie 2019 un activist pentru drepturile omului, etnograful Albert Razin, în vârstă de 79 de ani, și-a dat foc în piața centrală din Ijevsk, capitala Republicii Udmurtia, una din cele 22 republici autonome ale Federației Ruse, în semn de protest împotriva presiunilor exercitate de guvernul federal pentru promovarea politicii de rusificare. Limba autohtonă este limba udmurt, o limbă din familia uralică, însă tendinţa este ca ea să fie înlocuită cu limba rusă. Actul eroic al unui om de știință, profesor universitar, care și-a jertfit viața pentru susținerea unei idei nobile, este impresionant.

Albert Razin

Am dat de această știre, care nici măcar nu mai este de actualitate, absolut întâmplător, ”navigând” prin meandrele internetului. Mă frapase povestea tragică a unui om care credea atât de mult în idealul important al limbii naționale, încât a fost gata să-și jertfească viața. Rezultatul investigațiilor și al câtorva cugetări pe subiecte adiacente vi le înșir în cele ce urmează.

O ”ocheadă” către Marea Rusie 

După destrămarea Marii Uniuni Sovietice, Marea Rusie a păstrat o structură federativă formată din Rusia și încă 22 de republici autonome, unele fiind rămășițe reorganizate din foste republici sovietice. Printre ele este Republica autonomă Udmurtia, cu 1,5 milioane de locuitori: udmurti, din familia de popoare ugrice, rude îndepărtate cu ungurii și finlandezii, apoi tătari și ruși (62%), plus câteva alte minorități, printre care și… evrei. Capitala republicii Udmurtia are capitala la Ijevsk, cu peste 600 de mii de locuitori. În vecinătate se află republica autonomă Tatarstan cu o populație de aproape patru milioane de locuitori pe 68.000 de kmp (mai mare ca Slovacia) și cu capitala la Kazan (1,3 milioane de locuitori), un oraș  milenar, unul din primele şase orașe ale Rusiei ca mărime și importanță. În secolul XX, înainte de marea alia rusă, populația evreiască de aici întrecea 10.000 de persoane.

Evreii au ajuns aici pe două căi distincte. Unii au venit dinspre est, din Orientul Mijlociu, inclusiv Persia, dar cei mai mulți au venit dinspre vest, din Teritoriul de Rezidență, un uriaș ghetou unde Împărăteasa Ecaterina cea Mare le-a impus să se stabilească, pentru a-i ține departe de cele două capitale, Sankt-Petersburg și Moscova.

Începând cu urcarea împăratului Nicolae I pe tronul ţarilor, soarta celor două milioane și jumătate de evrei din Imperiul Rus s-a înrăutățit și mai mult. În 1827 țarul a dispus introducerea serviciului militar obligatoriu în Teritoriul de Rezidență pentru băieții evrei care împlineau 18 ani. Adică ei trebuiau să petreacă 25 de ani în armată, departe de familie de prieteni, de mediul social în care erau obișnuiți să trăiască. Udmurtia și Tatarstan, așezate între Volga și Munții Urali, nu făceau parte din Teritoriul de Rezidență, unde se aplica noua lege. În aceste condiții ele au devenit un loc de refugiu pentru băieții evrei amenințați cu conscripția. Astfel, prin forța împrejurărilor, s-au dezvoltat comunități de evrei aşkenazi, vorbitori de idiș, într-o regiune care părea uitată de lume. 

Dar cum ”căile Domnului” sunt imprevizibile, chiar aici, în orașul Ijevsk, s-a născut în anul 1919 un băiat cu numele de Mihail, al 17-lea copil al unui țăran considerat chiabur și deportat de autoritățile bolșevice cu cei 19 copii cu tot. Era Timofei Kalașnikov, iar fiul său Mihail a ajuns general în Armata Roșie, după ce a inventat bine-cunoscuta armă care îi poartă numele.

Arma automată AK47 a ajuns și pe mâna soldaților egipteni din timpul lui Nasser. Mii de arme de acest tip au fost abandonate de soldații egipteni învinși sau capturați în războaiele purtate împotriva tânărului Stat Israel. Doi ingineri israelieni, Israel Galil și Uziel Gal, le-au studiat avantajele, dar și deficiențele, inventând noi tipuri de arme automate de asalt, care au servit armata de apărare israeliană să obțină victorii pe câmpurile de luptă. Mitraliera Galil și celebrul Uzi au devenit embleme ale armatei israeliene dar și produse exportate cu mare succes.

Mame lușen (Limba maternă – în idiș).

Este prima limbă pe care copiii o învață și de regulă o folosesc toată viața. Uneori o mai uită, dar sigur și-o amintesc la bătrânețe. Începem și sfârșim cu aceeași limbă învățată de la mama. UNESCO a declarat ziua de 21 februarie drept Ziua Internațională a Limbii Materne. Aceasta este nu doar o recunoaștere a priorității limbii native, proprie fiecărei persoane, ci şi un semnal că limba maternă trebuie acreditată, garantată și cultivată, fiind purtătoarea și păstrătoarea culturii și a istoriei unei națiuni sau etnii. Sacrificiul suprem al lui Albert Razin, despre care am vorbit la început, dovedește încă odată că hotărârile celei mai înalte autorități mondiale sunt ignorate de către puterea locală.

De când lumea evreii vorbesc multe limbi; exodurile, peregrinările, expulzările, deportările și migrațiile i-au obligat să aibă această disponibilitate de comunicare. În plus evreii și-au păstrat propria lor limbă, ebraica. Lașon hakodeș (limba sfântă) este limba Scrierilor Sfinte, limba poeziei sacre, limba învățaților rabini, deci nu e potrivit să fie folosită în viața cotidiană și astfel și-a piesrdut rolul de limbă maternă. Pentru uzul profan se folosesc limbi care permit comunicarea ”intracomunitară”. Prin evoluții lingvistice de secole s-au creat mai multe limbi evreiești, cele mai uzuale fiind idiș şi ladino. Cea dintâi, o limbă înrudită cu germana, vorbită de evreii așkenazi, s-a format prin secolele IX-X în importantele comunități evreiești din Germania: Mainz, Worms, Speyer și altele pe valea Rinului. Cea de a doua, o limbă înrudită cu spaniola, este vorbită de evreii sefarzi. După expulzarea lor din Spania, ei s-au răspândit în peste 30 de țări care i-au au acceptat, cele mai multe fiind sub autoritatea Imperiului Otoman. În afară de aceste două limbi, evrii au avut și alte limbi, în funcție de limba dominantă a țărilor unde ei au găsit adăpost sau măcar toleranță (iudeo-arabă, iudeo-yemenită, iudeo-persană). Trăsătura lor comună era scrierea cu litere ebraice, precum și păstrarea unui număr semnificativ de cuvinte din lexicul ebraic. În felul acesta s-a păstrat o importantă capacitate de comunicare între evreii aflați în diferite părți ale lumii, situate chiar la distanțe foarte mari, reprezentând și un fel de cod criptat care ținea loc de scrisori de recomandare sau chiar de garanție. Și încă ceva: încă de la vârste fragede copiii evrei (mai ales băieții) erau obligați să învețe să citească slovele ebraice pentru a-și îndeplini obligațiile sacre de citire și învățare a textelor sfinte. Și cum aceleași litere erau folosite în scrierea cotidiană, evreii (cel puțin bărbații) nu au fost analfabeți.

Dintre toate, idişul a avut cea mai mare răspândire, cei mai mulți vorbitori și cele mai multe mame care au transmis copiilor sufletul acestei limbi. Primele tipărituri evreiești la hotarul dintre secolele  XIV-XV au fost în limba idiș. Odată cu hascala (iluminismul) și emanciparea evreilor din Europa de Vest de la începutul secolului al XIX-lea, interesul pentru idiș a scăzut, fiind considerat „o germană stricată”. Burghezia evreiască în plină ascensiune și cu pronunțate tendințe de asimilare a preferat să vorbească limba țării gazdă în loc de idiș, dând o atenție sporită limbii ebraice.

În schimb în Europa Centrală și mai ales cea de Est limba idiș a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. O literatură prestigioasă creată de o pleiadă de mari scriitori în frunte cu Mendele Mocher Sefarim, Sholem Aleichem, I.L.Peretz, poeți de talia lui Nachman Bialik, Morris Rosenfeld, dramaturgi ca Ansky, Abraham Goldfaden, Jacob Gordin, care au impulsionat teatrul idiș, numeroase ziare și reviste au susținut răspândirea și întreținerea culturii idiș. Pe acest fond de intensă animație culturală s-a închegat chiar o ideologie idișistă, lansată în 1861 din inițiativa lui Iehoșua Lifșiț. Principiul călăuzitor al noii mișcări a fost ideea că limba idiș este distinctă atât de limba germană cât și de cea ebraică și ținând cont de răspândirea ei în Europa, poate fi considerată limba maternă a poporului evreu. Prin publicația sa săptămânală Kol Mevaser (Vocea Mesagerului), Lifșiț a chemat toți evreii să cultive limba idiș. 

Spre Sion

Valul de antisemitism care a bântuit Europa de Est și mai ales Rusia Imperială (inclusiv Ucraina și Polonia), a adus după sine pogromurile care se țineau lanț, pustiind cămine și curmând vieți evreiești. Cele mai sălbatice distrugeri s-au petrecut în orașele Kiev, Varșovia și Odesa, locuite de populații evreiești numeroase. În perioada 1881-1884 au fost sute de atacuri împotriva familiilor evreiești din peste 160 de localități. Pogromurile au fost justificate de autoritățile țariste ca fiind o răzbunare ”populară” faţă de asasinarea țarului Alexandru II,  considerată a fi instrumentată de ”agenți ai puterilor străine” cu implicarea evreilor. Nimic nou sub soare, aceleași sloganuri și acte antisemite care mai răbufnesc din când în când, chiar și în zilele noastre. Împăratul Alexandru al III-lea a decretat o nouă legislație și mai restrictivă cu privire la evrei, cunoscută ca ”Legile din mai”

Răspunsul evreilor la pogromuri și Legile din mai a fost începutul mișcării sioniste. Profund afectate de tratamentul neomenos al Imperiului Țarist, în comunitățile evreiești a început o mișcare intensă în favoarea emigrării. Într-un răstimp de 40 de ani (1880-1920) au părăsit Rusia peste două milioane de evrei care au luat calea Americii şi Europei occidentale. O mică parte dintre ei, organizați în mișcarea Hovevei Zion (Iubitorii Sionului), inițiată de Leon Pinsker, s-au hotărât să împlinească visul milenar a nenumărate generații de evrei, reîntoarcerea în Ereț Israel, de unde au fost deportați și izgoniți străbunii lor în sec. al II-lea al primului mileniu.

Primele  grupuri de ”iubitori ai Sionului”, din care făcea parte și filantropul  Isac Leib Goldberg, care a finanțat în bună măsură această curajoasă plecare în necunoscut, a ajuns în ţara mult visată în anul 1882 şi prima colonie pe care au înființat-o a fost Rişon Le Zion (primul în Sion). Astăzi ea a devenit un oraș înfloritor, al patrulea ca mărime din Israel, cu peste 300.000 de locuitori și este înfrățit cu Municipiul Brașov. Un grup de sioniști din Moinești au înființat două colonii, care au devenit orașele Zichron Iakov (Amintirea lui Iacob) și Roș Pina (Capul Stâncii).

La Primul Congres Sionist convocat la Basel în 1897 de către Theodor Herzl  (la 15 ani după întemeierea primelor așezări evreiești din epoca modernă  în Ereț Israel) s-au pus bazele Organizației Sioniste Mondiale, care a obținut realizarea practică a visului de 2000 de ani: reînființarea unui stat evreu.

La acest prim Congres Sionist Mondial au luat parte și delegați ai organizației Hovevei Zion. Printre ei s-a numărat Ehad Haam (Unul din popor), pseudonimul literar a lui Asher Ginsberg, un mare cărturar evreu, eseist și filosof, întemeietorul ”sionismului cultural”. După congres Ehad Haam a publicat articolul ”Statul Evreu și Problema evreiască”, pe care l-a încheiat cu fel de reproș la adresa ideii de sionism politic, promovat de Herzl și aprobat de Primul Congres : ”Voi vreți un stat al evreilor; noi vrem un stat evreiesc”.  Este o dilemă care așteaptă încă, un răspuns înțelept.

Ehad Haam

Un alt important sionist, Eliezer ben-Yehuda, născut și el în Imperiul Rus, a fost apostolul unei idei esențiale: poporul evreu are nevoie de o țară și de o limbă care să-l unifice.  Pe ambele le-a avut, dar ele trebuie redobândite în epoca pe care o trăim. Eliezer ben Yehuda și-a dedicat viața în slujba ideii de a transforma limba strămoșească, limba ebraică, într-o limbă modernă vorbită. A reușit. În 1881 a plecat cu soția și fiul, în Palestina, la Ierusalim, unde a lucrat câte 18 ore pe zi. A alcătuit dicționare, a inventat cuvinte, a creat reguli. Fiul său, Itamar, a fost primul copil din lume care a avut ca limbă maternă ebraica modernă. 

Spre deosebire de Albert Razin, care și-a jertfit viața pentru a apăra limba maternă, Eliezer ben Yehuda și-a dedicat viața transformării unei limbi vechi într-o limbă maternă, modernă.

Noi evreii, atunci când trebuie să ne sacrificăm viața pentru o cauză nobilă, trebuie s-o jertfim pentru poporul nostru, ne străduim s-o facem trăind.  

Tiberiu Roth, 22 ianuarie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on January 24, 2020 Reply

    Am găsit nenumărate informații in premieră privind istoria poporului evreu, despre care nu aveam habar.
    Circulă povestea potrivitt căreia nu Kalașnikov este autorul temutului automat ci un militar din armata hitleristă a carui invenție a ajuns pe mana NKDV-ului.Cât adevar o fi in povestea asta poate se va ști cândva..
    Mulțzam mult stimate domnule Tiberiu Roth.

  • Ionel Schlesinger commented on January 23, 2020 Reply

    Am Israel chai!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *