M-a făcut mama evreu

Prima dată când mi s-a adus la cunoștință că sunt evreu avem patru ani, abia am fost lăsat să mă joc neânsoțit în curtea imobilului în care locuiam. Cel care mi-a comunicat apartanența mea națională, a fost un băiat de șapte ani, copil de scriitor comunist, fost ilegalist (sic!).

– Tu ești zsidó (evreu), mi-a spus Karcsi.

– Eu nu sunt zsidó, am răspuns. Eu sunt comunist! Și nu știu ce înseamnă zsidó. Mama și tata sunt amândoi comuniști și eu sunt de asemenea comunist, nu zsidó.

Le-am povestit părinților mei episodul și i-am întrebat de ce mi-a spus Karcsi că sunt zsidó.

– Ești încă prea mic ca să înțelegi, mi-a spus tata, îți vom explica când vei fi mai mare.

Majoritatea copiilor din curte cu care mă înțelegeam de minune, n-au mai pomenit despre apartenența mea națională. Eram prieteni de joacă, de năzbâtii și atât. La nouă ani eram încă tot comunist, proaspăt primit în rândul pionierilor, mândru de cravata mea roșie, când am fost luat la rost de unul din colegii mei pentru faptul că, după spusele lui, “noi” l-am omorât pe Cristos.

– Mamă, spune-mi de ce l-am omorât noi pe nenea Cristos? Mama a izbucnit în râs la auzul întrebării mele și seara, împreună cu tata, mi-au povestit de ce sunt evreu, cine a fost de fapt Cristos și că a fost omorât de romani. La auzul poveștii lui Cristos am întrebat:

– Și Cristos a fost tot comunist?

– Vezi, la asta nu m-am gândit, mi-a spus tata, dar s-ar putea să ai dreptate!

Mai târziu mi-a explicat toată tărășenia, după cum o permitea vârsta mea de atunci. De altfel în copilărie aproape nimeni nu mi-a amintit că sunt evreu, cu câteva mici excepții. Una a fost legată de bunicii fetiței din vecini. Mulți ani am crezut că ei erau și bunicii mei, până când mama m-a lămurit că ei nu erau ai mei, doar că se purtau cu mine foarte frumos și prietenos; bunicii mei fuseseră uciși la Auschwitz. A doua excepție a fost promisiunea pe care mi-a făcut-o mama, că în eventualitatea unui nou holocaust, nu mă va lăsa să trec prin ororile prin care a trecut ea, ci mă va omorî cu propriile ei mâini, după care se va sinucide. Această ultimă frază mă va urmări pâna la sfârșitul vieții.

Vreau să-i liniștesc pe semenii mei neevrei. Noi, evreii, nu am monopolizat suferința, precum se scrie în presa antisemită. Doar holocaustul evreiesc ne aparține. Știm cu toții că a existat Genocidul Armean, genocidul populației tutsi din Rwanda, execuții în masă la Priștina și Kosovo, etc.

Au fost câteva ocazii în care oamenii m-au întrebat jenați dacă sunt german, pentru că numele meu este. Le-am răspuns tuturor la fel:

– Nu, sunt evreu. Eu nu cred că are vreo importanță cărei etnii în aparține un om, important este cum se comportă, ce calități are, etc.

Am reușit să devin medic așa cum mi-am dorit, am lucrat într-un anturaj plăcut, într-o clinică din orașul meu natal, unde am legat prietenii de neuitat. Și totuși au fost câteva ocazii în care mai în glumă, mai în serios, mi s-a reamintit că aparțin unei minorități. Unuia dintre colegii mei îi plăcea să-mi spună:

– Tu ești evreu, dar băiat bun.

Nu a fost singurul, au mai fost și alții cărora le plăcea această frază. Să fi fost toți acești oameni antisemiți? Desigur că nu! Doar că prin tradiție, pentru ei evreul era dintotdeauna un om deosebit, un străin.

– De ce spui tu că ești evreu? – am fost întrebat de mai multe ori. Nu ești religios, ești ateu, gândești ca oricare dintre noi. Le-am explicat în repetate rânduri că aparteneţa mea națională nu ține de religie, așa cum un individ poate să fie român sau maghiar fără a fi creștin. Adesea l-am citat pe scriitorul de limbă rusă Ilia Erhenburg, comunist, ale cărui cuvinte antifasciste erau lipite de patul puștilor soldaților Armatei Roșii în timpul celui de al Doilea Război Mondial. La întrebarea de ce se consideră evreu, el a răspuns: “Sunt și voi fi evreu atâta timp cât mai există un antisemit în lume.”

În Israel mi se spune că sunt român, la fel cum cei din fosta Uniune Sovietică sunt numiți ruși, cei din Maroc sunt marocani, cei din Tunisia, tunisieni, etc. E drept că acum mă consider în primul rând israelian, apoi evreu, născut în România, crescut și educat în spiritul culturii românești și maghiare, dar mai presus de toate, sunt pur și simplu un om ca toți oamenii!!

Este oare atât de complicat?

Andrei Schwartz

12/01/2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • George Kun commented on January 30, 2020 Reply

    Domnule Schwartz,
    E de necrezut (sau poate de crezut) cati dintr noi am trecut prin situatii identice si ganduri identice. Mersi ca le-ati reimprospatat asa de bine.

  • Robicsek Robert commented on January 29, 2020 Reply

    Am citit cu placere descrierea sensibila a unei realitati trecute. Se pare ca printre colaboratorii
    la Baabel medicii anestezisti ocupa un loc de cinste. Dupa numaratoarea mea, Andrei tu esti al patrulea.

  • Tiberiu Ezri commented on January 23, 2020 Reply

    Sufletul tau de copil a fost lezat.
    Am sa fiu putin vulgar si-ti voi scrie cum reactionau unii evrei din Marghita la manifestari de antisemitism:
    “Zsido vagyok nem tagadom, amit szarom neked adom”.
    Ma scuzati dar mi-e neplacut sa traduc aceasta fraza.

  • GBM commented on January 23, 2020 Reply

    Andrei, da-mi un sfat: cum putem noi convinge pe altii (ma refer la religiosi) ca noi putem fi evrei la fel de bine ca ei fara sa credem intr-o Putere Suprema si fara sa respectam niste precepte in cel mai bun caz invechite, lipsite de logica si creiate de niste indivizi care sustin ca Dumnezeu le-a dictat.
    Cineva cauta raspunsul la urmatoarea intrebare: daca eu vorbesc cu Dumnezeu inseamna ca sunt religios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu mine asta inseamna ca sunt schizofrenic??!!
    GBM

  • boris mehr commented on January 23, 2020 Reply

    mereu actual

  • Andrea Ghiţă commented on January 23, 2020 Reply

    Articolul lui Andrei Schwartz se potriveşte multor copii ai supravieţuitorilor Holocaustului care au avut încredere în idealurile comunismului. Eu nu am întâlnit nici un copil care să-mi fi spus “zsidó”, în schimb nu simţeam că aş fi avut vreo “etnie” şi cu atât mai puţin vreo religie. Categoric eram “comunistă şi internaţionalistă”. Peste ani aveam să-mi descopăr rădăcinile şi să-mi pierd încrederea în şansele egalităţii, internaţionalismului, etc.Totuşi, copilăria plină de iluzii şi-a pus amprenta asupra mea şi cred că şi asupra noastră, a copiilor G2, din Cluj, din acele timpuri… Nu pot să nu amintesc că mai demult, cineva – nu spun cine – ne cataloga pe noi, baabelieni, ca pe un “cuib de comunişti bazaţi în Cluj”. Persoana respectivă intuise ceva, dar nu chiar adevărul.

  • Ivan G Klein commented on January 23, 2020 Reply

    N-am să acuz autorul de plagiat deoarece nu pot dovedi că mi l-a luat din minte unde era așa literă cu literă .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *