Din noianul de știri actuale care te fac să te îngrozești cu privire la resuscitarea antisemitismului în lume, vreau să scot în evidență un eveniment cred mai puțin cunoscut, întâmplat la Dresda (fost RDG, ceea ce are o anumită semnificație, pentru că tristele întâmplări de la Halle, tot RDG, nu sunt izolate). Ca optimistă, așa cum sunt totuși, atâta vreme cât sunt oameni ca prietenii mei din Dresda, antisemitismul renăscut nu va avea șanse prea mari în Germania.

Am dedicat un întreg articol pentru Baabel, de fapt o traducere din germană a unei scrisori primite de la fiica adoptivă a acestor prieteni din Dresda la capătul unei excursii recente organizate în Israel. Fiica este asistentă medicală și lucrează cu multă aplecare în servicii spitalicești cu precădere pentru vârstnici. Ea mi-a descris cu entuziasm toată călătoria. Este o admiratoare sinceră a acestei țări și a locuitorilor ei, care în mai puțin de 100 de ani au reușit să transforme un petec de pământ sterp într-o țară modernă. Dar și educația pe care părinții i-au dat-o a contribuit să vadă aceste realizări. Și ei au vizitat Israelul. Nu vreau să idealizez țara aceasta care mi-e atât de dragă, dar citind ce a scris ea, vezi mai bine cu ochii unui om tânăr, neevreu aceste realizări.

Prietenia mea cu familia Z. datează încă de la sfârșitul secolului trecut. În Dresda se mai vedeau ruinele rămase după bombardamentele nimicitoare de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Biserica emblematică a orașului, Frauenkirche, era în reconstrucție, fiind redeschisă abia în 2002. Sub egida asociației de prietenie cu Israelul a avut loc promovarea Jurnalului de Ghetou (apărut inițial în limba germană sub titlul Deportiert). Era iarnă, dar în biserică a apărut un public numeros, în paltoane. Printre ei se afla și familia Z. Aproape toate locurile au fost ocupate. Faptul că am răspuns la întrebări în germană a contribuit la o și mai mare apropiere față de public. Pentru mine era o noutate să citesc în public și succesul mi-a făcut bine. Am mai revenit la Dresda de încă două ori. Prietenia noastră a început mai târziu, când ei mi-au cerut sfatul pentru îndrumarea profesională a fiicei lor adoptive, care întâmpina unele dificultăți la învățătură. Posibilitatea de a fi în legătură imediată prin internet ne-a apropiat și mai mult. De la Dresda am plecat la Radebeul, la Meissen și la Frankfurt pe Oder, unde am citit iar din Jurnal, cu mai multă ușurință decât inițial și cei care-i puteam socoti acum prieteni, m-au primit în vizită totdeauna cu multă bunătate. Am asistat pe parcurs la reconstrucția orașului, a muzeelor neprețuite, o adevărată bijuterie renăscută din ruine. Din păcate nu am fotografii și nu am avut această pasiune ca să rețin astfel cele văzute.

La Dresda a existat o viață evreiască și în perioada comunistă, prin comunitățile evreiești discrete și mai ales prin asociațiile de prietenie cu Israelul, care funcționau pe le lângă biserici, fiind tolerate în tăcere. După reunificarea Germaniei, au început să se constituie și mici comunități evreiești la vedere și odată cu venirea evreilor din fosta Uniune Sovietică s-a constituit și aici o comunitate mai consistentă. Când numărul de evrei a crescut, în locul vechii sinagogi din Dresda Semper-Synagoge, deschisă în 1840 și distrusă în Kristallnacht în 1938, a fost clădită Sinagoga Nouă, inaugurată în 2001.

Construită în același loc ca cea veche, zidul din față cuprinde ultimele fragmente rămase din Sinagoga Semper, dar nu este o replică a acesteia. Este o clădire foarte modernă în formă de cub, care a fost nominalizată în 2003 pentru premiul Uniunii Europene pentru arhitectură contemporană. Din păcate în noaptea Anului Nou 2012, niște necunoscuți (ca de obicei) au spart căsuța poștală de la intrarea și au postat o blasfemie pe peretele exterior. Acesta a fost recunoscut ca un act antisemit, dar nu știu dacă s-au găsit vinovații. Știu însă că și în timpul RDG elevii unei școli și-au luat asupra lor sarcina de a îngriji un vechi cimitir evreiesc din centrul orașului și acum se țin acolo lecții de istorie veche și nouă. A îngriji un cimitir evreisc este o faptă care nu trebuie trecută cu vederea, mai ales în Germania. Și la București ar fi nevoie de asfel de inițiative, deoarece cimitirele evreiești au rămas orfane.

După cele întâmplate la Halle, prietenia cu familia Z. îmi este și mai prețioasă. Ei mi-au rămas credincioși și îmi dovedesc că mai există oameni de treabă și prieteni. Și ei sunt exasperați de ascensiunea dreptei, în special în fosta RDG și o numesc „un bacil”, un microb pentru întreaga omenire. Prietenii mei sunt oameni obișnuiți, profund credincioși, practicanți. Sunt pensionari și el a lucrat în contabilitate.

La sfârșitul anului trecut, de Hanuka, m-au felicitat călduros, nu printr-un e-mail, ci printr-o scrisoare adevărată. Ei mi-au povestit despre un eveniment care m-a bucurat în mod special. În 8 decembrie 2019, în cadrul unei festivități ținute în sala Heinz-Joachim-Aris a comunității evreiești din Dresda, cercul de prieteni al sinagogii le-a făcut cadou un pian de concert, un Bechstein restaurat. Printre cei care au luat cuvântul a fost și ministrul de interne al Landului Saxonia. A urmat un concert de muzică clasică susținut de artiști foarte buni.

Cercul de prieteni al sinagogii din Dresda este înregistrat oficial și Michael Z. este este contabilul. Astfel și-au oficializat prietenii mei poziția față de evreii din Dresda și față de evreii din toată lumea. Ei au vizitat Israelul și admiră profund această țară.

Este un mare noroc să ai astfel de prieteni, te face să crezi că lumea este bună și frumoasă chiar acolo unde extremismul a atins apogeul.

Mirjam Bercovici

București, 18-01, 2020