Douăsprezece scaune… în variantă personală

Generației mele și poate și celei de după mine, care și-au petrecut o mare parte a vieții în regimul comunist, acest titlu le este cunoscut. Romanul, căci este titlul unui roman, scris de doi scriitori ruși din Odessa, Ilf și Petrov (Evgheni Petrovici Kataev și Ilia Ilf), a apărut în 1928 și este o satiră la adresa vieții sovietice din acea perioadă, respectiv a NEP-ului – Noua Politică Economică. NEP a fost introdusă la câțiva ani după revoluția din 1917, când liderii sovietici de atunci și-au dat seama că populația moare de foame, că lipseau cele mai elementare bunuri și că nemulțumirea creștea. Atunci s-a luat măsura de a permite micilor meseriași, artizani, micilor întreprinzători să-și deschidă afaceri. Drept care multă lume a încercat să se îmbogățească și au apărut tot felul de escroci care îi amăgeau pe oamenii naivi să investească în proiecte futuriste, pentru a le scoate puținii bani pe care-i aveau. Este perioada în care se petrece acțiunea cărții. Cele 12 scaune. făcuseră parte din mobila unei sufragerii, confiscate de comuniști. Fosta proprietăreasă, pe patul de moarte, mărturisește preotului și fiului său vitreg că într-unul din ele ascunsese niște bijuterii, dar nu știa în care. Oricum, scaunele nu-i mai aparțineau.

Ilf şi Petrof

Romanul descrie avatarurile eroului, care se asociază cu Ostap Bender, devenit tipul escrocului din perioada NEP-ului. Până la urmă scaunul în cauză este găsit – era tocmai cel de-al 12-lea, dar fără bijuterii, care fuseseră descoperite anterior și predate statului, care a construit din banii proveniți prin valorificarea lor un cartier de locuințe.

De ce am relatat la început această poveste? Deoarece, la un moment dat, am trecut și eu printr-un episod aproximativ asemănător și nu puteam să nu fac comparația.

Era în 1969. La un an după evenimentele din Cehoslovacia, Ceaușescu – speriat de atitudinea cehilor care au dorit întroducerea ”comunismului cu fața umană” dar, după câteva luni de relaxare, au fost zdrobiți de armatele Trataului de la Varșovia (fără România) – s-a gândit să mai relaxeze puțin lucrurile și la noi, să mai amăgească populația cu intențiile lui (și mulți s-au lăsat fraieriți după discursul din august 1968 din Piața Palatului) şi a liberalizat oarecum călătoriile în Occident. Condițiile au fost să ai o scrisoare de invitație și să nu ceri valută. Teoretic, ONT Carpați putea să-ți dea 10 dolari, dar fondul se termina foarte repede și șansele să-i primești erau minime. În primele luni ale acestei liberalizări nu trebuia să ceri permisiunea de la serviciu sau de la organizația de partid. Abia după ce oamenii au rămas masiv în Occident, s-a introdus măsura aprobării plecărilor, respectiv asumarea răspunderii de către serviciul de cadre, partid și sindicat.

Tatăl meu avea la Paris mai mulți veri și verișoare, respectiv mătuși și unchi de-ai mei, dintre care una era apropiată de familia mea. Deși nu mai corespondam de ani de zile, adresa pe care o aveam s-a dovedit valabilă, tanti Piri s-a arătat bucuroasă să mă primească și mi-a și trimis invitația. Sigur că îmi oferea casă și masă dar, trăind în condiții relativ modeste, nu puteam avea pretenția să-mi dea și bani de cheltuială. Deci problema noastră a fost de unde să facem rost de valută. Se puteau face aranjamente, de obicei găseai pe cineva în străinătate care avea părinți aici, stabileai de câți bani aveai nevoie, te întâlneai în străinătate cu persoana respectivă care-ți dădea suma convenită și ofereai contravaloarea în lei părinților. Era destul de complicat, dar sistemul funcționa.

Într-o zi, mergând în vizită la mama, i-am povestit acest aranjament care atunci încă nu se finalizase. Mama a tăcut, s-a uitat lung la mine și apoi mi-a spus: Poate că te ajut eu. Cunoscându-i situația financiară, nu vedeam cum. Atunci a început să-mi povestească.

În perioada reformei monetare din 1946 sau 1947, când s-a pus capăt inflației, statul a cerut ca cetățenii să predea aurul și valuta pe care le posedau.

– Știi, mi-a spus mama, aveam și eu ceva dolari, nu foarte mulți. Am decis să nu-i predau și i-am ascuns într-o pernă. Numai că nu am făcut niciun semn ca să știu în care dintre cele patru sau cinci pe care le aveam.

Aceasta s-a întâmplat la Arad. Între timp mama s-a mutat la București dar, după cum a recunoscut, acolo a vândut o parte dintre perne. Era exact situația din cele 12 scaune. Unde sunt banii? Bineînțeles că eu, entuziasmată, i-am spus:

– Hai să-i căutăm. Poate sunt totuși aici.

A urmat o scenă abslolut hilară. Am luat fiecare câte o pernă, am tăiat învelitoarea de dinăuntru și am scuturat penele sau puful în cada de baie. Chiar dacă am închis ușa de la baie, puful zbura prin toată casa și s-a lipit în primul rând de noi. Vă imaginați cum arătam! Am deschis toate pernele și bineînțeles că nu am găsit dolarii. Probabil că erau în cea pe care a vândut-o, iar proprietăreasa, o fostă femeie de serviciu care lucra din când în când la mama, nu știa că doarme, nu pe o avere, nu cred că erau mai mult de 20-30 de dolari, dar pe niște bani care i-ar fi putut aduce necazuri dacă ar fi fost găsiți.

Păcat. La început mi-ar fi prins bine o sumă oricât de mică, (deși o altă problemă era cum să-i scoți din țară) și apoi era un chin să punem la loc penele și puful. Și totuși ne-am stricat de râs privindu-ne una pe cealaltă și tot ce se vedea în jur. La fel ca eroii celor 12 scaune, ”averea” noastră s-a evaporat și nici până astăzi nu știu dacă a găsit-o cineva, sau dacă proprietarul pernei doarme în continuare liniștit, neștiind că sub capul său se află o comoară. Iar eu m-am ales cu o poveste și de câte ori o evocam cu mama, ne amuzam. Era limpede, nu eram făcute să fim milionari.

Eva Galambos

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • evagalambos commented on April 3, 2020 Reply

    Veronica, nu mai știu la ce apropo i-am povestit Andreei care m-a rugat să-l scriu. Cred că este binevenit în mijlocul tuturor articolelor despre coronavirus

  • Veronica Rozenberg commented on April 2, 2020 Reply

    Eva, m-am distrat si eu cu povestea povestita de tine. Cunosc si eu o familie, din Timisoara, iar doamna, doctorita si de multi ani in Israel, mi-a povestit cu ani in urma cum a ingropat niste avere (nu stiu ce si cat si cum) undeva sub un copac aflat in cotul strazii pe care am locuit la Bucuresti, astazi strada se numeste Calderon, pe vremuri Alexandru Sahia.
    Nici nu stiu daca e o poveste, sau o iluzie inventata, desigur ca nimanui niciodata nu i-ar fi trecut prin cap sa caute ceva sub acel nedefinit copac, din cotul pe care-l face strada.
    Ma gandesc ce te-a facut sa povestesti aceasta poveste, pe care o interiorizezi in mintea si inima ta de atata amar de vreme, chiar acum, in epoca (ii spun epoca, pentru ca desi cu toti speram ca e vorba doar de o scurta perioada de timp), sfarsitul acestui timp pare sa fie SINE DIE.
    Este doar o intamplare, sau exista si o “poveste” a povestii tale?

  • Ioana Nitescu commented on April 2, 2020 Reply

    M-ai binedispus, draga Eva. Am primit dimineata, de la Andrea Ghita, ”Promo Baabel din 02 aprilie 2020″. Am citit tot sumarul si m-am oprit la articolul tau, gandindu-ma ca vei face un expozeu personal despre douasprezece personalitati ale lumii de azi, care ne ordoneaza viata (aplecare si deformatie profesionala la amandoua, as zice!!!). Mi-ai oferit insa un film al imaginatiei. V-am “vazut”, pe tine si mama ta, imbracate in puf si dand din maini, ca intr-un dans de carnaval si am revazut coperta cartii, pe care nu o mai am. Cred ca erau doua volume, in editia aceea, si pe o banda alba, la mijlocul copertii gri, scria “Ilf si Petrov. Povestiri”. Multumesc! Ne redescoperim…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *