Butoiul de vin se golea primăvara, cam pe la Paști. Vinul ușor și rubiniu din toamnă se termina, așa că ce se mai scurgea în pahar era o zeamă groasă și închisă la culoare, care-ți rămânea între dinți și mirosea mai degrabă a oțet.
Curățarea butoiului era o operațiune îndelungată și complicată, așa că n-am asistat niciodată de aproape la ea. Unchiul spunea că e periculos, așa că ne trimitea să ne găsim de lucru în altă parte. Oricum, țin minte că era nevoie de multă apă fiartă și de piatră vânătă cu care se opărea și se dezinfecta.
Apoi butoiul era culcat într-o rână ca să se usuce la soare. Era momentul pe care-l așteptasem cu nerăbdare toată primăvara. Devenea locul nostru de joacă favorit până la culesul următor, când era din nou umplut cu vin.
Așterneam înăuntru pături și perne, iar ca să ne fie mai moale puneam și plăpumioara mea de bebeluș, cu urme de dantelă zdrențuită și de o culoare incertă, după ce își făcuseră ani la rând mâțele cuib în ea. Intrarea butoiului se acoperea cu o pătură mai groasă, de culoare verde. Camuflajul era perfect dacă înăuntru nu se strecura nicio rază de soare. Nu intra nici aer, dar asta constatam abia când începeam să nu mai putem respira.
Însă cosmonauții n-aveau viață ușoară, așa că atunci când simțeam că amețim ieșeam pe rând să luăm o gură de aer proaspăt și intram înapoi, ca să ne continuăm călătoria.
Zile în șir și veri la rând ne-am petrecut timpul în butoiul mirosind a lemn și a vin. După-amiezile toride de vară dobrogeană ni se păreau mai ușor de suportat atunci când, lac de transpirație, părăseam naveta noastră de stejar.
Mi-ar fi plăcut să ducem la bord și un animăluț, după modelul Laika. La începutul fiecărei călătorii încercam să-l prind pe Mau, motanul negru, bătrân, sceptic și chior, care nu ceda deloc la farmecele mele. Mau mă zgâria revoltat de câte ori încercam să-l iau în brațe.
Cu puii de găină era mai ușor: îi prindeam una-două și îi țineam strâns în palmă. Îmi plăcea puful lor moale și delicat. Însă puilor nu le priau călătoriile în spațiu și după ce era să gâtui din prea multă dragoste un pasager, m-am consolat să fim în cabină doar eu și căpitanul. Adică vărul meu cu 4 ani mai mare, la care mă uitam ca la soare și care știa să-mi povestească despre planete, stele și zboruri interplanetare.
Când ne doborau căldura și întunericul din butoi, ne găseam altceva de joacă. Unchiul era șofer de camion și uneori aducea acasă mașina imensă, cu caroserie albastră. Iar noi o transformam într-un fel de OZN care zbura aproape la fel de bine ca butoiul. OZN-ul se conducea cu mâna stângă scoasă pe geam și avea un claxon ca un muget de taur.
Vara când ajung în Dobrogea îmi place să conduc și azi cu cotul scos pe geam și cu vântul răvășindu-mi părul. Vântul fierbinte care miroase a baltă, stuf și nuferi. Am impresia că zbor, dar cred că de vină e bucuria pe care o simt pentru că sunt tare aproape de casă.
Doina Gecse-Borgovan
7 Comments
Frumos. Mulțumim!
Mă cuceresc de fiecare dată, căldura, felul simplu și firesc în care sunt scrise poveștile. Vă felicit și o aștept cu nerăbdare pe următoarea!
multumesc mult! 🙂
Doina, dragă, nu ne-m întâlnit niciodată în carne și oase, dar am impresia că te cunosc de când lumea. Și de fiecare dată mă bucur de poveștile tale ca de un dar.
sunt foarte recunoscătoare, mulțumesc! 🙂
Dragă Doina, mi-ar fi plăcut să vă însoțesc în butoiul acela de stejar, cel puțin până la baza lunară. Dar te rog să-mi explici mie, unui călător cosmonautic naiv și fără experiență: ce este un OZN?
OZN este echivalentul românesc pentru UFO. Obiect zburător neidentificat. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase 🙂