În numărul precedent al revistei BAABEL a apărut un articol scris de George Vigdor, referitor la problema apartenenței și identității lingvistice a evreilor din Transilvania.Articolul a trezit o adevărată dezbatere, în cadrul căreia au apărut numeroase comentarii interesante. Deși nu sunt ardelean, nici nu sunt specialist în istoria Transilvaniei și a evreilor din această provincie istorică, am trimis (totuși) un comentariu modest. Întrucât acest comentariu era prea lung, mi s-a propus publicarea lui ca articol. Am acceptat bucuros și am optat pentru ca articolul să fie scris sub forma unei scrisori deschise către domnul George Vigdor.

Stimate domn Vigdor,
Articolul Dvs. este interesant din punct de vedere publicistic, dar și din punct de vedere sociologic. Vă felicit pentru el. Sunt regățean, gălățean; totuși am câteva mici observații.

Prima observație se referă la aspectul lingvistic. Evreii ardeleni vorbesc nu o singură limbă, ci câteva. Lucru lăudabil, după umila mea părere. Mi-am amintit de proverbul latin ”Quot linguas calles, tot homines vales” (Câte limbi știi, de atâtea ori ești om). Afirmația e în legătură și cu comentariul adăugat articolului de colega Veronica Rozenberg.

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun se referă la aspectul sociologic prezent în articol, respectiv la ideea de ”minoritate mică în cadrul unei minorități mari”, referitoare la evreii ardeleni. Aveți dreptate atunci când vă referiți la faptul că aceasta era poziția minorității evreiești din Transilvania în cadrul minorității maghiare din aceeași regiune în perioada interbelică. Au fost chiar și evrei activi în Partidul Maghiar, unii chiar fruntași ai acestui partid cu tendință naționalistă maghiară, chiar iredentă, unii ajunși deputați în Parlamentul României din partea acestui partid (ulterior, în perioada deportării evreimii maghiare li s-a oferit ”scutire de deportare”, pe care unii, scârbiți de noua atitudine, au refuzat-o, preferând să plece în deportare alături de ceilalți evrei). Despre atitudinea evreilor din Transilvania față de regimul românesc și identificarea lor maghiară în perioada interbelică au apărut mai multe studii, precum cele ale cercetătorilor Moshe Carmilly, Bela Vago, Ladislau Gyémánt, Zvi Hartman, Shlomo  Itzhaki, Itzhak Yosef Kohen, Rafael Vago și alții. Dar evreii din Transilvania interbelică au fost o dublă ”minoritate mică în cadrul unei minorități mari”: ei au fost și o minoritate mică în cadrul minorității mari, generale evreiești din România Mare. Vorbitori de maghiară, cu alte obiceiuri, dar de aceeași apartenență etnică, uneori refuzând colaborarea cu evreii regățeni chiar și în cadrul Organizației Sioniste. Bineînțeles, nu întotdeauna: au fost și cazuri inverse, când ei au colaborat, de exemplu în cadrul Partidului Evreiesc (aici putem menționa pe Theodor Fischer, pe Josef Fischer, precum și pe secretarul parlamentar Rezső-Rudolf Kastner). Situație asemănătoare (deși mai extinsă) cu cea a evreilor basarabeni, bucovineni și a evreilor sefarzi-spanioli, în special a celor proveniți din Cadrilater. Motivul era totdeauna același: diferența culturală și diferența de identificare, precum și o criză de acomodare. Fapt care a avut loc (și are loc și astăzi) într-o formă parțial asemănătoare în Israel între diferitele comunități de origine, ca și în alte țări cu mulți imigranți evrei, precum unele țări europene, SUA, Canada, Argentina, Australia. Problema s-a agravat atunci când a apărut disputa asupra limbii de predare în școlile evreiești din România interbelică, guvernul cerând ori o limbă ”evreiască” (ebraică sau idiș), ori limba română. Rabinul Kecskeméti din Oradea, aflat în fruntea unei delegații evreiești din Transilvania la Ministrul Învățământului Constantin Anghelescu, a cerut limba maghiară, afirmând că evreii din Transilvania sunt de cultură maghiară. Ministrul, nemulțumit, a răspuns că dacă vor maghiara, îi va trimite peste graniță. Anterior, fuseseră luate decizii guvernamentale care interziceau trimiterea copiilor de o confesiune religioasă la școli organizate de altă confesiune religioasă în Transilvania, astfel că elevii evrei nu mai puteau frecventa școlile catolice maghiare. Era forma de românizare lingvistică. Rezultatul a fost apariția unei rețele de școli evreiești care funcționau pe baza programului de învățământ public, cu limba de predare română. Dar o  reunire reală între evreii din diferitele provincii românești a avut loc în perioada Holocaustului și după cel de Al Doilea Război Mondial, când evreii din diferitele provincii (inclusiv cei din Transilvania) au înțeles că au un destin comun. În acest caz, ideea de minoritate mică în cadrul unei minorități mari și-a pierdut importanța. Lucrări istorice în limba ebraică, cu caracter general privitor la evreimea română, precum ”Pinkas Hakehiloth, Romanyah” și ”Yahaduth Romanyah bethequmath Yisrael” prezintă istoria evreilor din toate provinciile perimetrului românesc, deși în capitole diferite.

Aici putem adăuga faptul că evreii ardeleni emigrați în Argentina în perioada interbelică s-au alăturat comunității evreilor ”hungaros”, cei bucovineni comunității evreilor ”alemanos”, cei basarabeni și cei regățeni așkenazi comunității evreilor ”polacos”, iar cei sefarzi-spanioli comunității evreilor ”sefardies”. Observăm fragmentarea în funcție de tradiție și de limba vorbită, nu o identificare în funcție de originea geopolitică. Diferențele au dispărut la generația a doua.

Dar trebuie să adăugăm și alte aspecte privitoare la evreimea transilvăneană. Unul este diferența între evreii ortodocși (atât cei aparținând iudaismului talmudic, influențați de tezele rabinului Moshe Schreiber ( ”Hatam Sofer”), cât și cei hasidim, adepți ai diferitelor curți hasidice, precum Satmar, Kloyzenburg, Vijniț și altele), – și evreii neologi sau aparținând comunităților status-quo-ante. Au existat nu numai comunități separate, ci și organizații supracomunitare separate: Biroul Ortodox, de la Bistrița – și Uniunea Comunităților Neologe și Status-Quo, deși ambele au intrat ulterior în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare. În privința evreilor neologi (reformiști), proveniți dintr-un curent născut din mișcarea de Haskala din Ungaria, ei au adoptat limba maghiară în urma dualismului, deci începând cu anul 1867, ca limbă națională a statului. Chiar dacă erau evrei din Ungaria și Transilvania, maskili, care cunoscuseră această limbă anterior, limba de bază a mișcării de Haskala în aceste regiuni (înaintea dualismului austro-ungar) era germana. Totuși, maghiarizarea lor lingvistică adevărată a început – se poate spune – în anul 1867; deci trebuie înțeleasă atitudinea lor în interbelic, după circa 50 de ani de maghiarizare lingvistică. Aici trebuie să adăugăm că în unele regiuni, precum Transilvania de sud (zona Brașov – Sibiu) și Banat, unde era și o populație germană numeroasă, evreii modernizați au păstrat și limba germană. În privința evreilor ortodocși și ultraortodocși, în special a evreilor hasidim, trebuie să menționăm că limba lor vorbită era idișul. Totuși, ei au adoptat și limba maghiară, deși idișul a rămas limba lor de bază. Evreii ortodocși și ultraortodocși, atât cei hasidim, cât și cei ”mitnagdim” (oponenți hasidismului, adepții iudaismului talmudic) reprezentau majoritatea evreimii transilvănene, în perioada interbelică. Datorită idișului și tradiției religioase și culturale, ei au putut stabili mai ușor contactul cu evreii ortodocși și ultraortodocși din Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina, luptând și pentru recunoașterea organizării evreimii ortodoxe din București într-o comunitate separată. Aici trebuie să adăugăm faptul că evrei ardeleni din acest curent, stabiliți în București, s-au organizat într-o comunitate religioasă ortodoxă separată în capitala României, comunitatea evreilor unguri. Era o comunitate separată de cea a evreilor ortodocși bucureșteni locali, care s-a unit cu aceasta abia în cea de a doua jumătate a anilor 1930. Desigur, au existat diferențe în problema maghiarizării lingvistice și în cadrul evreimii ortodoxe din Transilvania: adepții orientării iudaismului talmudic, formați sub influența rabinului ”Hatam Sofer” erau poate mai maghiarizați lingvistic și cultural-intelectual decât evreii hasidim (apropo, hasidismul a apărut în Transilvania târziu, la începutul secolului 20, deși evreimea ortodoxă era majoritară în această regiune, lucru dovedit la Congresul evreilor din Ungaria post-dualistă, din anul 1868). Evreii hasidim au adoptat și ei limba maghiară, în special ca limbă vorbită, paralelă cu idișul). Este interesant faptul că autoritățile statale românești nu se opuneau idișului în Transilvania: era preferabil ca evreii să vorbească idiș, decât ungurește.

Am mai putea adăuga încă un aspect. Mișcarea sionistă pe de o parte și interesul local pentru istoria evreilor din Transilvania pe de altă parte s-au dezvoltat în această regiune în special în perioada interbelică.

În privința raporturilor între evrei și armeni, putem spune că în întreaga lume este vorba de o istorie paralelă, asemănătoare. Ca și cea a romilor și – parțial – a armânilor (aromânii). Fie că ne place sau nu, dar aceasta este realitatea. Este vorba de istoria popoarelor răspândite în diferite țări, fapt care influența atât viața lor economică și socială, cât și viața culturală, precum și raporturile lor cu autoritățile statale. Și să ne amintim că romanul ”Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” a fost scris de evreul Franz Werfel.

Vă rog să mă scuzați pentru această divagație lungă-kilometrică, precum ”Pseudo-Kinegetikos”, falsul tratat de vânătoare al lui Alexandru Odobescu, prevăzut să fie o prefață la un tratat real de vânătoare scris de un prieten al lui. Toate cele bune, tuturor, din partea lui,
Lucian-Zeev Herșcovici.