Pe muchie de cuțit – Perspectiva mea ambivalentă asupra disputei româno-maghiare (*)

(*) The English version follows the Romanian one.

Simplul fapt că m-am născut la începutul celei a doua jumătăți a secolului trecut, copil evreu într-o bucățică de țară cu caracter multicultural, nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea unei identități clare, monolitice și cu rădăcini adânci în acea realitate. Dimpotrivă, această situație specială pe care am perceput-o din primul moment, m-a afectat atunci ca și astăzi. E vorba, desigur, de acel straniu amestec de influențe contrare, românești și maghiare, la care am fost expus și care mă împinge încolo și încoace de când mă știu. Și nu mă refer doar la existența a două limbi complet diferite și în contrast una cu cealaltă. Aici e vorba mai mult de atmosfera culturală și, mai târziu, istorică și politică, care m-au afectat în mod constant în acele timpuri.

Alături de părinți, la Oradea

Pentru început, iată câteva date biografice. M-am născut din părinți evrei maghiari. Prima mea orientare, ca limbă maternă, a fost cea maghiară. Deși azi limba maghiară nu mai e cea în care mă simt în largul meu, ca pe vremuri, fiind  de mult înlocuită de germană și engleză, ea rămâne limba de bază, în care – de  exemplu – continui  să număr de la egy, kettö, három [unu, doi] până la tizenhat [șaisprezece] și în caz de nevoie, chiar mai departe . În plus, limba maghiară e cea în care am memorat și în care îmi rostesc dorințele culinare, toate acele feluri de mâncare în care e obligatoriu de a picura abundent din sosul de smântână cu ardei. Am senzația că această slăbiciune gastronomică mi-a fost infiltrată odată cu laptele matern. Și spre nemulțumirea cultivatei mele soții, totdeauna atentă la felul cum mă exprim, tot în această limbă proferez înjurăturile care mă ajută să amorsez pe loc enervările ocazionale ce survin cu regularitate.

Și totuși, primele mele dădace (și au fost multe!) au fost fiice de țărani simpli, originare din Răbăgani, un sătuc bihorean din apropiere, și care vorbeau o limbă română în dialect local, o limbă pe care ele o denumeau ”ardelenește” (ceea ce suna cu accentul lor sătesc mai cam „ardielieniești”). Prezența lor a reprezentat și prima mea ocazie de a fi expus unei influențe complet străine față de cea maghiară. Limbajul lor mi-a oferit nenumărați termeni folosiți pentru a-ți arăta afecțiunea față de cei din jur, un obicei tipic pentru țăranul român

Iar acest aspect cultural-lingvistic a continuat să-mi apară în viață cu regularitate, mai ales cu ocazia vacanțelor petrecute la țară. Iată cum această dublă influență româno-maghiară mi-a produs o diviziune etnică clară, tot atât de naturală pe cât e deosebirea dintre bărbat și femeie. Trebuie să recunosc că această situație nu mi s-a părut nicio clipă ca fiind bizară. La grădiniță limba vorbită era româna, dar odată ce am ieșit pe poarta ei, reveneam în mod automat la cealaltă limbă: maghiara. Sunt perfect convins că deja la vârsta de trei ani eram fluent în cele două limbi, la care, fără discuție trebuie adăugat graiul rural, de care pomeneam mai sus.

La vârsta primelor experiențe bilingve

Apropiindu-se vârsta școlii primare, părinții mei au hotărât – și  pe bună dreptate – să  mă înscrie la secția de limbă română, făcând abstracție de faptul că maghiara mi-era mult mai familiară. Această decizie m-a îndepărtat imediat de prietenii mei de joacă, în majoritate unguri, care fuseseră trimiși la școli maghiare. Și aici intervine o deosebire importantă cu privire la gândirea părinților mei față de ai lor. Vecinii maghiari nutreau un puternic sentiment patriotic maghiar, dar pe lângă acest atribut clar, se pare că înscrierea odraslelor lor la școli maghiare reprezenta și un fel de act de răzvrătire pasivă împotriva regimului dominant. Spre deosebire de aceștia, părinții mei nu erau deloc patrioți de niciun fel, dar îmi închipui că trista amintire și propria experiență din timpul regimului horthyist, i-a împiedicat să caute, cât de cât, o apropiere de naționalismul maghiar prea bine cunoscut. Ulterior, când eram deja în stare să înțeleg câte ceva, ei îmi prezentaseră principiul sănătos al alinierii la cultura dominantă din punct de vedere oficial, în contrast cu pactizarea ungurilor cu o tendință ce putea fi considerată în cel mai bun caz iredentistă. Da, părinții mei erau pragmatici și  în ciuda faptului că, din punct de vedere cultural erau mai apropiați de influența maghiară, ei erau totuși cetățeni români suficient de loiali, ceea ce i-a determinat să încerce și să reușească să facă parte din sistemul dominant. Așa se face că datorită școlii, nivelul meu de însușire a limbii române a crescut simțitor, însă maghiara a rămas mijlocul de comunicare acasă cu părinții și afară cu rudele și prietenii.

Inutil a aminti faptul că treptat am început să înțeleg câte ceva din antagonismul mutual dintre cele două naționalități rivale, care nu prezentau – cel  puțin aparent – nici un dram de afinitate reciprocă. Ungurii foloseau pentru români termenul de ”olah” provenit din cuvântul ”valah” și categoriseau compatrioții români ca primitivi, grație unui evident sentiment de superioritate, explicabil prin faptul că ungurii erau mai degrabă orășeni, iar românii din regiune erau predominant țărani dedicați muncii câmpului.

Nu în mod surprinzător și românii aveau pentru unguri un cuvânt deloc prietenesc: ”bozgori”, cu o conotație de răceală sufletească, de lipsă de sentimente umane și simpatie pentru alții. Din fericire, am știut dintotdeauna să mă țin departe de asemenea dispute neplăcute, fiind ajutat și de faptul că păstrasem un accent autentic pentru fiecare din cele două limbi și chiar unul pentru graiul rural. Așa încât devenisem un cameleon desăvârșit, manevrându-mi acțiunile cu un evident talent oportunist, de integrare fără sudură in împrejurimea respectivă. Și cu toate acestea, apartenența mea de bază rămânea cea maghiară, iar trecerea de partea ”cealaltă” se făcea doar de nevoie.

La țară, la Răbăgani

Așa se explică existența mea, un copil, umblând pe timpul vacanțelor de vară desculț prin glodul Răbăganilor, pălăvrăgind în ”ardeleniește” cu  localnicii și comportându-mă perfect ca o odraslă aparținând locului.

În acele timpuri anunțurile oficiale se țineau lanț, un amestec de știri impregnate cu lozinci, ceea ce, în mod instinctiv, producea o reacție de neîncredere și neluare în serios. Bineînțeles, ele erau enunțate în românește și așa se explică senzația noastră după care limba română era oarecum asociată cu minciuni și decepții.

La Oradea se recepționa cu ușurință postul de televiziune din Ungaria, iar nouă, celor din partea românească, deși conștienți de faptul că transmisiunile veneau tot dintr-o țară socialistă,  ni se păreau mai corecte, mai sofisticate și mai credibile. În contrast, televiziunea română transmitea programe eminamente legate de activitatea partidului comunist și care îi prezentau pe soții Ceușescu înconjurați de mulțimi care îi aclamau și dansau hora în jurul lor. Apariția unor asemenea scene ne obliga pe loc să schimbăm canalul. Emisiunile ungurești evitau secvențe ieftine, de cult al personalității, și singurele situații enervante erau cele în care se vorbea de Israel, ocazii  în care ungurii atacau statul evreu chiar mai violent decât românii. Pentru noi exercițiul care se impunea în acele momente era clar și simplu: întorceam ”pe dos” știrea și în felul acesta ajungeam mai aproape de adevăr. De exemplu, dacă se vorbea despre un nou act de agresiune israeliană  în zona canalului Suez împotriva pașnicului popor egiptean, având ca urmare doborârea a trei avioane israeliene, era clar că israelienii atacaseră poziții fortificate egiptene, provocând pierderi grele inamiculul fără să sufere pagube. Iar confirmarea venea de obicei de la postul de radio Europa Liberă.

Pentru a rezuma, noi eram o minoritate evreiască bilingvă, dar cu aculturaţie primordial maghiară, ce ducea o existență relativ loială față de autoritățile române, fără a fi influențată de adversitatea celor două părți, și cu o puternică înclinație (naturală) proisraeliană. De fapt, această descriere rămâne valabilă până în ziua de azi pentru mai toți cei de un leat cu mine. În același timp, noi eram intrigați și interesați din punct de vedere intelectual, de conflictul legat de problema apartenenței Transilvaniei. Istoria ne indică absența unei soluții simple și ineficacitatea oricărei justiții de tip solomonian. Evenimentele legate de ocuparea Transilvaniei de Nord de câtre unguri în anul 1940 și consecințele dezastruoase pentru populația evreiască sunt foarte bine cunoscute. Brutalitatea autorităților maghiare, care i-au predat pe evrei naziștilor, nu înainte de a-i deposeda de toate bunurile, fusese greu de înțeles și acceptat. Faptul că ungurii chiar plătiseră nemților pentru fiecare evreu evacuat reprezenta un act de o stringentă josnicie. În același timp, atitudinea autorităților române, deopotrivă antievreiască, fusese totuși ceva mai blândă și mai puțin barbară. Cifrele vorbesc de la sine. În ciuda alianței dintre Hitler și Antonescu și legiferarea edictelor antievreiești și în ciuda pogromurilor de la București și de la Iași, numărul victimelor în rândurile populației evreiești din Vechiul Regat fusese cu mult mai mic decât al celor aflați sub autoritate maghiară. Da, au existat lagăre de concentrare și pe teritoriul României, dar șansa de supraviețuire în acele locuri era mult mai mare decât cea din ghetourile din Ungaria și Transilvania. Bineînțeles că în acest subiect înclinația autorităților române de a accepta favoruri personale a influențat în mod direct soarta evreilor internați.

Diferența dintre cele două mentalități și atitudini față de nazism a devenit și mai evidentă în anul 1944, când românii au întors la timp armele de la o zi la alta, în timp ce horthyștii s-au încăpățânat să continue alianța cu Germania nazistă, dovedind încă o dată lipsa de flexibilitate, un element de altfel caracteristic politicii oportuniste românești.

Ceea ce nu ne permite, înainte de a oferi certificate de bună purtare autorităților române din timpul celui de al Doilea Război Mondial, să uităm atrocitățile comise de armata lui Antonescu în Basarabia, Bucovina și Ucraina, crime care mult timp au fost trecute sub tăcere. În ochii mei aceste fapte se apropie semnificativ de acele acte criminale ale fasciștilor unguri care împușcau mii de evrei de malurile înghețate ale Dunării. Doar gradul de persecuție la adresa populației proprii evreiești, mai redus în România decât în Ungaria, mă face să înclin balanța puțin în favoarea românilor din acea vreme. Și cu toate acestea, nimic din ceea ce s –a întâmplat evreilor în aceste două țări în timpul Holocaustului nu poate fi trecut sub tăcere sau iertat. În acelaș timp însă nu trebuie uitat faptul că în ambele țări au existat persoane care au îndrăznit să se opună acestor acte inumane și care au ajutat sau au salvat evrei condamnați să devină victime, gesturi care au pus în pericol propria viața a acelor cutezători.

Sunt conștient de faptul că cele de mai sus pot fi considerate ca făcând parte dintr-un proces de generalizare care, fără discuție, conține multe elemente negative. Dar generalizarea pare a-și găsi justificarea în acele situații în care politica impusă aparține unei atitudini oficiale tolerate sau chiar acceptate de majoritate și această realitate afectează soarta unei minorități și chiar poate schimba fața istoriei. De aceea, găsesc justificată opinia absolut negativă referitoare la modul de comportare a populației ungurești în timpul războiului față de evrei, o comportare intolerantă, antisemită și chiar criminală. Același epitet li se cuvine și autorităților române, impinse de arhaicul stereotip antisemit, sub pretext antibolșevist, care a dus la masacrele din Basarabia și Ucraina.

Și ce s-a întâmplat în perioada de după război? După un scurt răstimp – un fel de lună de miere – de la înfrângerea armatelor Axei și până la stabilirea regimului stalinist în cele două țări, rămășițele populației evreiești în Transilvania, cam 10% din cei de dinainte de război, dăduseră semne de speranță în reinstaurarea unei situații mai bune. Această tendință optimistă explică hotărârea părinților mei, stabiliți la Oradea, din nou sub autoritate română, să conceapă un urmaș (acesta fiind eu!). Acea perioadă, oarecum roză, a trecut foarte repede. Nimic din ce s-a întâmplat ulterior nu a justificat hotărârea de a rămâne acolo unde te-a prins sfârșitul războiului. În marea lor majoritate evreii transilvăneni au luat decizia emigrării, folosind o întreagă gamă de tertipuri pentru a exploata lacunele sistemului de încarcerare generală și a lăsa altora continuarea  activității de construire a societății socialiste.

Student la Cluj

Așa s-a întâmplat cu mine și cu părinții mei, ajunși în anul 1970 la Frankfurt. Deși departe de ținuturile natale, ei s-au simțit întotdeauna legați sentimental și cultural de locurile părăsite și au urmărit tot timpul evenimentele în fosta patrie. Aflați în sfârșit la adăpost, ei asistau la degringolada situației celor rămași în urmă și, de ce să nu recunosc, o făceau cu o imensă senzație de ușurare legată de faptul că  nu mai erau direct afectați. După câțiva ani am ajuns doar pentru un semestru (1976/1977) student la medicină, la Cluj. Bineînțeles acolo eram considerat străin, adică ”occidental”, și mă bucuram de anumite privilegii. În Germania Federală, părinții se aflau într-un continuu proces de adaptare, similar cu ungurii sau bilingvii, evrei și creștini, indivizi care ca și noi lăsaseră totul în urmă: familii, prieteni, proprietăți și valori. Puternicul lor accent maghiar le indica cu încăpățânare originea și asta chiar zeci de ani după emigrare.

Dar să ne întoarcem la situația geopolitică a Transilvaniei de -acum. Maghiarii o pretind, în virtutea irefutabilului argument care susține că această regiune a fost leagănul națiunii maghiare, în timpul secolului al IX- lea, menționând faptul că în Transilvania s-au pus bazele structurii statale maghiare. Istoric, argumentul e corect. Dar românii, pe bună dreptate, consideră că strămoșii lor ipotetici, dacii, au populat Transilvania cu mult înainte de apariția maghiarilor și au constituit dintotdeauna o majoritate pe acele plaiuri. În mod surprinzător, și aceștia au dreptate! Sașii Transilvaniei au renunțat la pretenția de fi legați de dictonului utopic nazist ”Lebensraum im Osten” (Spațiu de locuit în est, exclusiv germanic) și au părăsit locurile populate timp de șapte secole, s-au mutat în Occident, cu sprijinul financiar german, lăsând în urmă comunele lor perfect ordonate și îngrijite, o arhitectură superbă și… un președinte ambițios (Klaus Iohannis)! Numai evreii nu a cerut și nu au pretins nimic, deși monezile de pe vremea revoltei lui Bar Kochba, găsite pe acele meleaguri, indicau în mod clar o prezență iudaică de mii de ani, deja de pe vremea romanilor.

De fapt, conflictul româno-maghiar privitor la Transilvania a rămas nerezolvat până în ziua de azi. Oricare diviziune teritorială nu este o soluţie într-o regiune în care ambele populații sunt împrăștiate în mod neomogen. Se pare ca un fel de soluție să vină nu prin tratative, ci prin folosirea forței cu transfer de populație română care o va dilua pe cea maghiară, o soluție foarte asemănătoare cu cea denumită ”purificare etnică” și propăvăduită în alte locuri și în alte timpuri, dar care în mod cert va avea ca rezultat apariția pe o parte a unui învingător și pe de altă parte a unui învins.

Maghiarii nu stau cu brațele încrucișate. Fenomenul revanșard e prezent și acționează prin comportamentul guvernului Ungariei și prin așa zisa coloană a cincea. Pe de altă parte, nici românii nu rămân pasivi, folosind orice pretext pentru a se deda la acte de provocare la adresa minorității maghiare, chiar și în acele cazuri banale în care un steag unguresc sau secuiesc apare de nicăieri. De aceea nu e de mirare că în acea regiune se vântură tot felul de idei neobișnuite cum ar fi o Transilvanie autonomă sau chiar independentă in analogie cu ideea năstrușnică a unei Elveții carpatice fericite. Dar istoria nu poate fi întoarsă înapoi, nimic nu va readuce în actualitate faimoasa eră de aur al Bethlenilor și Bathorylor, și nici epoca inocentă a crescătorului de cai Menomorut.

Fiind martor al acestor dispute demagogice, părerile mele nu acordă prea multe șanse niciunei soluții. Dar ca și mulți alți evrei transilvăneni, sunt şi eu un observator relativ neutru și, asemenea lor, mi-e ușor să păstrez o oarecare ambivalență. Orice înclinare spre o parte sau alta se poate datora doar unei experiențe personale și nicidecum unei rațiuni logice care să ia în considerare fapte istorice sau politice. Eu pot să deplâng sincer nedreptatea suferită de unguri din 1848, trecând prin acordul de la Trianon și continuând cu perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, dar pe undeva au meritat-o cu prisosință, datorită felului cum s-au comportat cu minoritățile naționale când ei erau la putere. Acțiuni similare pot fi puse și pe socoteala românilor, deși așa cum am mai amintit, ele au fost mai blânde, mai puțin drastice.

Din anul 1945 românii sunt preocupați de a diminua prezența maghiară în Transilvania și Partium (zona la vest de Munții Apuseni), printr-o politică de românizare forțată și un permanent transfer de populație. La ora actuală se pare că ungurii au pierdut partida. Prezența lor în acele locuri e din ce în ce mai puțin simțită din punct de vedere numeric și viitorul nu e deloc roz din punctul lor de vedere. Ungurii se vor vedea nevoiți să privească Transilvania la fel cum  italienii privesc Troia turcească, de unde se crede că se trag strămoșii lor. În același timp românii vor fi nevoiți să găsească o cale acceptabilă pentru integrarea vastelor rămășițe și tradiții maghiare transilvănene, incluzând edificii și vestigii arheologice care sunt opuse pseudoistografiei susținute de curentele politice actuale.

Din punct de vedere etnopsihologic și bazat pe experiența vremurilor trecute, nu am niciun dubiu privind faptul că românii merită un grad mai mare de simpatie. Sublima lor ospitalitate, manifestată în mod special în mediul rural, le conferă o aureolă de popor primitor și plin de afecțiune, și asta în ciuda cumplitelor pete negre din perioda celui de al Doilea Război Mondial. La taifas în fața unui pahar de ceai, simpatia mea tinde a se îndrepta spre acest popor, care nu e violent și care poate accepta pe străin mai ușor decât potrivnicul său ungur.

Iată de ce, la ora actuală, eu mă simt confortabil, rezemându-mă pe o muchie de cuțit, balansând dintr-o parte în alta, pentru că din punct de vedere emoțional eu mă simt ca făcând parte din ambele ”tabere”. Dar am în permanență grija de a nu cădea prea adânc nici într-o parte și nici în alta, deși senzațiile mele interioare mă îndreaptă mai mult spre ginta latină. Spuneam că mă simt confortabil și asta se explică prin faptul că eu sunt departe de acea regiune în dispută și pot privi de la distanță la o scenă în care am deseori senzația că e vorba de două haite care se luptă pentru hoitul unui animal răpus de mult. Acest conflict, deși găsește loc în gândurile mele, nu-mi provoacă senzații prea dureroase. Sunt convins că o continuare a acestei dispute va produce mai mulți perdanți decât câștigători. Mă întreb dacă această situație nu e de fapt consecința imenselor nelegiuiri făcute de ambele părți în acea regiune a lumii de-a lungul vremurilor trecute până azi. Mi se pare că, din păcate, Transilvania nu va fi niciodată ceea ce ar fi putut să fie, dacă populația sa ar fi fost mai tolerantă, dacă cele două părți erau mai puțin vrăjmașe una împotriva celeilalte și ambele împotriva minorităților neprotejate și expuse la discreția conducerilor respective.

Dar așa cum stau lucrurile azi, mie nu-mi rămâne decât să continui a mă sprijini de muchea mea de cuțit, trăind confortabil ca cetățean elvețian și urmărind îndeaproape evenimentele din Israel și Orientul Mijlociu,  o regiune care din umilul meu punct de vedere pare a fi gazda unor evenimente mai importante.

Peter Biro

Comfortably sitting on the knife’s edge. My ambivalent perspective on the Hungarian-Romanian dispute

 

Having been born shortly after the middle of the last century in Oradea (Nagyvàrad), and even more so raised as a Jewish child on this contested multicultural piece of land, is a circumstance that does not contribute to develop a monolithic and deeply rooted identity. This affected me from the first murmurs, which I have consciously perceived from my beginnings and still sense today. Of course, I am thinking of the strange mixture of Hungarian and Romanian influences to which I always was exposed to, and which dragged me back and forth, as long as I can remember. I mean not alone these two so differently contrasting languages. More so, there were the atmospheric, cultural and later the historic and political impressions from these two worlds, to which I constantly was exposed.

To begin with, let me first comb briefly through my early biography: I was born to parents of Hungarian Jewish origins. My first orientation was Hungarian, which was my maternal language. Although meanwhile Hungarian is by far not anymore my best one, (it has been long time ago replaced by German and English), it remained in its basic domestic version the first line idiom that I still use for counting small numbers: from “egy, kettö, hàrom” to “tizenhat”. In addition, Hungarian is still the language in which I remember and crave for my favourite dishes, which coercively must be soaked in a heavy creamy paprika sauce. Probably, that has been very early instilled into me with my mom’s locally flavoured breast milk. I also still profit from this language’s immense abundance of exigent cursing rants that offers me immediate relief during occasional annoyances (very much to the chagrin of my culturally refined wife).

However, my first few nannies (of which I had quite many) were weathered peasant ladies or teenaged girls from a nearby Romanian village, who could only speak the local Romanian dialect of Bihor county, which they called “ardeleneşte” (to be pronounced something like “ardielenieshti”). This was the earliest different influence to which I became exposed and the first major deviation from my initial Hungarian orientation. This idiom was abundantly imbued into me with the typical warm-hearted affection of Romanian peasants. Many more influences of this kind were to follow while I spent my vacations in Rabagani, a small Romanian village in Bihor county. Growing up in this combined romano-hungarian ambiance, this duality became for me so natural like the division of humankind into males and females. I felt that there was nothing odd about it. The kindergarten was Romanian as well, but already with the first step that I made outwards from its door, I could seamlessly switch back to Hungarian if necessary. I am sure that at that age of three I already became bilingual with Hungarian and Romanian, complemented by the local dialect variant of the latter.

When I approached my schoolchild age, my parents took the wise decision to inscribe me to the Romanian school branch instead of the more familiar Hungarian one; this was a clear difference as compared to my mostly Hungarian speaking gentile playmates, who naturally adhered to their domestic background. Even more so because their parents usually were quite patriotic in this respect.  Maybe, those parents made their choice for the sake of adherence to their traditions, but I suspect also a good portion of antagonism and passive resistance against the ruling system. No, my parents were not at all Hungarian patriots (and even less so Romanian ones), and considering their personal experiences during the Horthist period, they certainly maintained a healthy distance to unruly Magyar nationalist reflexes. Besides, they were very pragmatic. Later they explained their decision, stating that in general they always considered being better to align with the ruling culture, and not with the one, which in those times was perceived as irredentist, to say the least. Their original acculturation was more Hungarian while their citizenship was Romanian, and somehow they managed to integrate themselves rather smoothly into the dominant system. During my school years, my Romanian became much better and broader than my Hungarian, which remained confined to extensive domestic use for daily exchange with my parents, relatives and comrades.

Of course, from the very beginning I perceived many bites of mutual antagonism between the two rival nationalities, who apparently disliked each other sincerely: Hungarians used the derogatory term “olàh” (derived from “vlach”) for their Romanian compatriots, whom they classified as primitive. This term had also a strong connotation of self-aggrandizement, and usually marked a cultural superiority felt by most Hungarians. This sentiment might have been because Magyars were predominantly educated city dwellers, while the Romanians of the region were often (but by far not all) petty farmers. Naturally, there was less likelihood for me to encounter Hungarian peasants, so this also contributed to my somewhat one-sided views. Conversely, Romanians called the Magyars “bozgor”, which probably was not very flattering either, and had a connotation of coldness, of lacking human feelings and empathy for others. Usually, I managed to stay outside of those disputes, since I always could melt into the actual ambiance by accent free speaking of both languages and of the rural dialect. I assume that on my side there was a good portion chameleonism involved as well, if not just straightforward opportunism. But basically I felt that my default state was still Hungarian, and I switched to my Romanian “alter ego” only by demand. Walking barefoot through the muddy backyards of my favoured Romanian village of Răbăgani and palavering “ardeleneshte” with my local pals, was one of my best and most convincing performances in those times.

When encountering official statements, we usually exhibited scepticism and disbelief towards the slogans and news, which constantly rained down on us in a fashion that was generally sensed as genuinely untrue and ridiculous. These communiques were naturally conveyed in Romanian, so that for us this language became also somewhat generically associated with cheating, lies and deception. In Oradea, situated very close to the Hungarian border, we regularly watched Hungarian television. Although also coming from a genuinely socialist peoples’ republic, it always made the impression to be somewhat more enlightened, certainly more sophisticated and maybe even a bit more credible than the Romanian program. The Romanian TV constantly transmitted preposterous accolades of the ruling party and presented the Ceausescus surrounded by applauding crowds hora dancing to folkloristic music. That was the mixture that immediately triggered a disappointed move to switch channels. The Hungarian TV at least refrained from such byzantine personality cult, but when in the news it was about Israel (I speak about the late sixties), it seemed to be even a tick more hostile than its counterpart was from Bucharest. We at least, as being thoroughly trained in fundamental scepticism towards official communiques, knew very well that the best conclusion about news from the Middle East was to simply turn the content to its opposite, and by this way to indirectly approach the truth. For example, if they said that Israel again perpetrated an aggressive act on peace-loving Egyptian civilians along the Suez Canal, who nevertheless succeeded to shoot down three Israeli airplanes with their brooms, we understood that some Egyptian military positions got again a wipe-down by the Israelis who suffered no casualties. In those times, we had no other means of reliable information except occasional undisturbed receiving from Radio Free Europe. Such circumstances demonstrate quite nicely our prevailing attitudes: we were bilingual but predominantly Hungarian-speaking Jews, living as loyal citizens of Romania, who remained rather unaffected by the fluctuating hungaro-romanian fault-lines and who had a more or less strong pro-Israel inclination. That actually remained largely unchanged until today.

However, the question who was right or wrong, and in particular to whom our region of Partium and Transylvania should rightfully belong, was still interesting and challenging at least for the purpose of intellectual discourses. Even a superficial look to the accepted facts of history may show that there is no simple answer to this question, and certainly, no salomonic judgment is viable. The historic events connected to the Hungarian takeover of northern Transylvania in 1940 and their deleterious consequences for the Jewish population are well known. The barbaric brutality of the Hungarian authorities, who not only keenly handed over the Jews to their German executioners, but also robbed them in the most brutal way, is beyond comprehension. Maybe the lowest level is marked by the fact, that they even payed a fee per capita to the Germans for their service to remove the Jews from Hungarian soil. At least, this behaviour cannot be attributed to the same extent to Romanians, whose record of persecution of their own Jewish citizens was certainly bad, but not that monstrous. The numbers speak for themselves: the survival rate in the “Regat”, the Romanian kingdom, was even considering Antonescu’s bootlickerish and submissive alliance with Hitler, his racist legislation (similar to the Hungarian one, albeit later installed), and the pogroms in Iasi and Bucharest, were still much higher than in territories under Hungarian rule. It is also true that the Romanians erected concentration camps, where they mercilessly interned the Jews, but the chance to survive were by far better than in the ghettos of Hungary and Transylvania. Additionally, the in average higher emotional flexibility of Romanians, as well as their higher susceptibility to accept bribes, had a decisively positive impact on the fate of the Jewish inmates. This essential difference in mentality and behaviour became also obvious in the Hungarian stubbornness to stay firmly on the side of their fascist allies, even when their fate became doomed. In contrast, the Romanians had no qualms to switch sides in August 1944 from one day to the next, as soon as they sensed the chance to jump to the winning side. Probably this shameless opportunism was the main reason for being awarded with Transylvania, while Hungary lost it again.

Nevertheless, before solemnly handing out to the Romanians certificates for ethical conduct, we should not forget the bestial atrocities committed by Antonescu’s troops in Bessarabia and Ukraine on a large scale, a crime that they successfully managed to keep largely unnoticed. These meanwhile uncovered facts lower my esteem for them close to the level earned by the Hungarian arrow-cross gangs, who randomly shot Jews on the banks into the frozen Danube. Only the fact that the Romanians did not persecute their own Jewish citizens to the extent as the Hungarians did, tilts in my views the balance slightly in their favour. Finally, what remains is a deep and irrevocable contempt towards both nations concerning their attitudes and performance during the holocaust. Neither of them deserves absolution. But we also shouldn’t forget, that in both people were many individuals, who dared to resist the official policies and helped or saved persecuted victims, a circumstance that sometimes exposed them to deadly peril.

I admit that I aired here some crude generalisations. However, there is a threshold when generalisations appear to be justified, namely when a people’s politically active majority expresses a certain characteristic trait or when a tendency becomes manifest in such a way that it affects the fate of a minority and even changes the path of history. Considering what happened to their Jewish populations, the statement that influential Hungarians were to a large proportion intolerant, anti-Semitic and even cruel, is in my opinion justified. The same is true for allegations that the Romanian elite blindly followed archaic anti-Semitic stereotypes and anti-Bolshevistic phantasies when they haunted the Jews in Iasi and in Ukraine. Neutral or positive traits and virtues such as Hungarian determination and Romanian sentimentality may be subjects of generalisation too. Of course, this does not apply to the non-involved masses (which might be criticized for their ignorance too), but to the active and influential parts of their respective societies.

What happened afterwards in the post war era? During a brief honeymoon from the Axis’ defeat to the establishment of the Stalinist regimes in both countries, the scarce remnants of Jewish life in Transylvania, represented by 10% of its pre-war size, began to develop hopes for a restitution to the better. Hopes that persuaded my surviving parents to give it a chance for a living in Oradea and to have a child (resulting in myself); this time again under Romanian rule. This perspective did not last long, and quite soon, most Jews recognized that there were less and lesser good reason to stay any longer. In increasing numbers, they took the most viable decision to emigrate, and used the unpredictable hiatuses in the country’s lockdown policy to leave behind the flourishing construction site of Romanian socialism. This is what my parents did in 1970 too. Even after our emigration to Frankfurt, we remained somehow personally, culturally and emotionally connected to this region, and therefore always followed the events there with much interest. From our comfortable position, we watched the steady deterioration of living conditions in Romania with growing disbelief, but also with personal respite for the reason that we were not anymore there. During my half-year long period as a medical student in Cluj 1976/1977, I was listed as a “westerner” and enjoyed multiple privileges, but I clearly could glance behind the officially erected façade of pure socialist happiness and sensed the looming human catastrophe to unfold there soon. Part of our social integration in Germany was the exchange with people of a similar background: Hungarian or bilingual Transylvanian Jews and a few non-Jews as well. Just like us, most of them have left family, friends, property and values behind; only their characteristic Hungarian accent remained stubbornly audible even decades after their emigration.

The Hungarians claim Transylvania with the irrefutable argument that this region was the cradle of their nation since their appearance in the otherwise scarcely inhabited Carpathian basin during the 9th century. There they created for the first time state like structures. This is true. The Romanians, however, rightfully claim that their alleged Dacian ancestors lived there long before the Magyars settled the region and that most of the time they constituted a majority among the inhabitants. Surprisingly, they are right too. The Saxons gave up any claims they might have had in connection with the nazi’s utopic “Lebensraum im Osten” phantasies, and silently left their habitat after 7 centuries for good money from Germany. They left behind nothing else than orderly villages, magnificent architecture… and a president of state (Klaus Iohannis). Only the Jews did not claim anything, although coins from Bar Kochba’s revolt found in the region indicated their long-standing presence going back to roman times.

Actually, the romano-hungarian dispute over the rightful ownership of Transylvania remains largely unsolved. There cannot be drawn any just separation line through a region where both people are intermingled all around, so no geographical division would leave any party ever satisfied. Or maybe it will be solved in a certain different way, not by justice or agreement, but by force respectively by the sheer numbers of Romanian influx and Hungarian dwindling, which is a stately managed soft version of ethnic cleansing. What remains is an “either-or-situation”, which finally will produce one winner and one loser. No wonder that on the side of the Hungarians, the ultimately losing party, strong revanchist sentiments arose, and even are actively promoted by Hungary’s ruling party and their fifth columns. On the other hand, Romanian nationalists never miss the opportunity to unnecessarily agitate against the Hungarian minority, even if they dare to raise a flag. Therefore, it is not surprising that the rather appealing dreams of an autonomous or even independent Transylvania, as some kind of a Carpathian Switzerland, has been occasionally advocated. As we know from experience, the wheel of history cannot be turned back, neither to the golden ages of the enlightened Bethlens and Bathorys, nor even further to blessed horse breeding Menomorut’s innocent times.

Listening to the demagogic voices from both sides does not instil much confidence into my aloof beliefs. As many Transylvanian Jews I am some kind of a more or less neutral observer. In particular, those of us, who not anymore live in the disputed area, may keep their ambivalence easier. Any inclination towards the one or the other side is probably more influenced by the individual’s personal experiences with people and conditions from both sides, than by rational judgements about historical or political facts. I honestly lament the historical injustices suffered by the Hungarians from 1848 over the short-sighted verdict of Trianon to the post-world war II period, but they cumulated much guilt by persecution of non-Hungarians when they were at power. The Romanians behaved similarly in the opposite way when they had the possibility, but seemingly less fiercely. Since 1945, the Romanians are busy to produce facts on the ground and to degrade Hungarian presence in Transylvania and Partium by population exchange and forced Romanisation. Therefore, by now it seems that the Hungarian claim is a lost case. Their factual presence will irreversibly fade to numerical insignificance, and in the farer future, Hungarians will view Transylvania like Italians think of today’s Troy in Turkey, where they believe their ancestors came from. Conversely, the Romanians will struggle with the problem how to integrate the vast amount of Hungarian traditions, edifices and traces into their monomaniac and politically driven pseudo-historiography.

From ethno-psychological view and by overwhelming experience, it is undoubted that the Romanians are the more empathical people. Whoever has enjoyed the wholehearted hospitality and affection, especially shown by simple Romanians with a rural background, cannot do anything else than sympathizing with them and their creed. In spite of the past events in Iasi and Odessa. One might assume that at least temporarily, this kind of people cannot be ongoing cruel and that is why I carefully and very slightly tend to favour the Romanian case (while passionately sipping on a cup of tea).

Such are the reasons why I see myself still comfortably sitting on the edge of the knife or on a narrow ridge. I admit to have understanding towards both viewpoints, but also to be able to maintain the balance without falling down on either side, just a bit inclined towards the Latins, as being driven by an ephemeral gut feeling. I sit rather comfortably because I live far from region; I am distant from the actual dispute and have an out-zoomed view onto the scenery, where two predators are struggling to devour their victim’s cadaver. I have both, sympathy and disdain for either side, but actually, the result of their conflicts does not really touch my heart to a painful level. What I know for sure, is that both will be more losers than winners. Maybe, this is some kind of a fateful accounting for past misdoings. It is very hypothetical, but most probably Transylvania never will be what it could have become, if they would have been more tolerant to each other and less hostile to their minorities. By now, while I am comfortably sitting on the knife’s edge in Switzerland, I more attentively follow the events in and around Israel, which from my humble point of view, I consider more relevant.

Peter Biro

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • gabriel ben meron commented on September 11, 2017 Reply

    Eu propun ceea ce apare si in articolul meu de la aceiasi data: sa ne revedem dupa 100 ani si sa vedem cine are dreptate in legatura cu transilvania….
    Iata un mod pragmatic de a vedea lucrurile in perspectiva!!!
    GG

    • Peter Biro commented on September 11, 2017 Reply

      Asta este o idee foarte buna si constructiva. Numai s-ar putea ca chiar atunci sa nu fiu disponibil in cazul daca voi fi preocupat cu creșterea și hrănirea viermilor.

  • Lya Benjamin commented on September 9, 2017 Reply

    Am citit cu multa atentie articolul lui Peter Biro si comentariile. Precizez ca au existat lagare pe teritoriul Romaniei, intr-adevar in judetul Constanta la Osmancea, apoi a fost un lagar la Caracal, dar lagarul cel mai importan era la Tg.Jiu unde, ce-i drept , nu au fost numai detinuti evrei ci, in primul rand, detinuti politici, in majoritate evrei. A mai functionat si lagarul de la Calarasi unde au fost depozitati evreii din Iasi dusi cu trenul mortii. Mai era un lagar si la Targoviste unde au avut domiciliu fortat evreii din Ploiesti. Desigur toate aceste lagare nu erau de exterminare, ci de concentrare unde s-a putut supravietui. Nu erau nici de exterminare, nici de ghetoizare dar erau lagare. Lza Benjamin, istoric, Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din Romania, Bucuresti

  • Peter Biro commented on September 9, 2017 Reply

    Se pare că afirmația mea privitoare la lagărele de concentrare din Vechiul Regat necesită clarificări întrucât s-a obiectat că așa ceva nu a existat și că în România ar fi fost numai ”lagăre de muncă forțată”. Mă bazez pe o relatare din propria mea familei, a mătușii Etelka Fülöp, născută în 1911, la Marghita, județul Bihor, care în anii treizeci s-a măriitat cu un Nisim (Nicu) Velsy, un comerciant de origine sefardă cu care trăiau au locuit în Constanța, de unde, în timpul războiului, ea și fiul ei Iacob au fost internați într-un lagăr de concentrare. Au supraviețuit datorită metodelor expuse de mine în articol. Mai târziu au plecat în Israel. Toate acestea mi le-a povestit la Haifa. Nu cunosc numele lagărului, dar nu mă îndoiesc că el a existat și acolo au fost condițiile descrise de ea. Poate nu se afla pe teritoriul Vechiului Regat, dar era în teritoriile ocupate de atunci. (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Lag%C4%83rul_de_concentrare_Bogdanovca
    În orice caz deplasarea forțată și internarea evreilor lipsiți de apărare, de către autoritățile fasciste din România nu poate fi negate. Poate că acesta este un alt subiect de inters pentru cercetare efectuată de persoanele competente in punct de vedere profesional..

  • George Hida commented on September 8, 2017 Reply

    BS. Hunii (citeste maghiarii) i-au casapit pe romanii din Ardeal cu orice ocazie, mai ales dupa ce taranii romani le-au oferit masa si casa. Fata de evrei hunii ei au avut aceeasi atitudine violent antisemita, spre deosebire de romani care ii omeneau pe evrei inainte sa-i alunge. Ba le mai puneau in traista si o bucata de paine si branza inainte sa le dea cu piciorul! Diferenta esentiala intre unguri si romani fata de evrei este ca ungurii sunt mandrii xenofobi iar pe romani ii doare in…cot pana cand le ajunge lor cutitul la os. Abia atunci decid ca jidanul e de vina si il hudiuesc.

    • Andrea Ghiţă commented on September 8, 2017 Reply

      Draga George Hida, ceea ce ai afirmat în acest comentariu nu ai si dovedit, deci propun să-l botezăm un crâmpei de polemică, discordant cu stilul revistei, dar – dat fiind că eşti un colaborator vechi, dar prea comod ca să mai scrii – am publicat această opinie a ta.

      • Adam commented on September 8, 2017 Reply

        Nu vreau sub nici o forma sa zgandaresc trecutul tragic al perioadei naziste dar nici nu pot trece cu vederea trecerea in derizoriu a problemei evreiesti. Diferenta dintre autoritatile romana si maghiare a fost de organizare. Amandoi ii urau pe evrei si au vrut sa-i extermine doar ca ficare afacut- o in stilul caracteristic. Ungurii in “eficient” in stil prusac, romanii in stilul balacanic. Amandoi i-au inghesuit in tren doar ca unii i-au trimis la Aushwvitz , ceilalti i-au plimbat printre gari fara scop pana au murit epuizati. Amandoua sistemele politice din aceea vreme (ocolesc voit cuvantul natiune) au comis crime de neiertat care trebuiesc cunoscute de generatiile tinere in vederea evitarii repetarii unor astfel de evenimente, nu pentru martirizare si nu pentru entinerea unei advesitati.

  • klein ivan commented on September 8, 2017 Reply

    Articol sincer , echilibrat . Totusi , afirmatia ca ” au existat lagare de concentrare pe teritoriul Romaniei ” o consider incorecta . ( am recitit cu mare atentie contextul in care apare afirmatia – Romania la care se refera e vechiul Regat )

    • Peter Biro commented on September 8, 2017 Reply

      De sigur, cu “lagare de concentrare pe teritoriul Romaniei” m-am referat la Vechiul Regat. Chiar membrii familiei mele din Constanta au fost internati acolo – si au supravietuit datorita unor favoruri care au fost cumpărate cu mită.

      • klein ivan commented on September 9, 2017 Reply

        Revin . Termenul pe care il stiu eu pentru acea perioada este ” lagar de munca ” . Tatal meu a fost la unul , mai exact la Lotru – plecat in preziua casatoriei in August 1941. ….Am auzit de supravietuitori ai lagarelor germane de exterminare / concentrare , ori ai lagarelor comuniste , dar nu pentru cele mentionate mai inainte – vechiul Regat .

        • Andrea Ghiţă commented on September 9, 2017 Reply

          Domnule Ivan Klein, Romania anului 1944 avea o alta configuratie decat Vechiul Regat si nu cred ca ar trebui facuta aceasta diferenta, dat fiind ca era aceeasi tara: Romania. Sute de mii de evrei de pe teritoriul Romaniei din acea vreme au fost deportați în lagărele din Transnistria, majoritatea lor covârșitoare nu au primit de lucru, dar nici mâncare și nici medicamente și au murit zeci de mii. Legat de asta puteți citi marturii nenumărate și o bibliografie științifică bine fundamentată. O să revenim pe marginea acestui subiect. Până atunci vț invit să citiți în Baabel amintirile Silviei Hoișie
          https://baabel.ro/2013/10/sylvia-hoisie-pe-urmele-patimilor-din-transnistria-i/
          și ale lui Erika Schaffer:
          https://baabel.ro/2016/06/file-din-romanul-vietii-mele-iv-transnistria/

  • Robert Rosenfeld commented on September 8, 2017 Reply

    Articol care exprima in general situatia “altor miinoritati” aflate in Romania cu o mare exctitate. Eu voi remarca numai in aspect, care e foarte pozitiv din PDV al meu. In Dec 1989 au avut loc evenimente furtunoase in toata Romania. In Oradea cel putin, ambele tabere au fost destul de inteligente pt. a se abtine de la orice violente, in ciuda “ocaziei rare”. Am apreciat asta atunci si acuma tot asa.

  • Andrea Ghiţă commented on September 7, 2017 Reply

    Articolul, din păcate, e foarte actual, judecând și după cel mai proaspăt incident diplomatic ungaro-român ( mai exact retragerea sprijinului Ungariei pentru primirea României în OCDE (Organizația de Cooperare pentru Dezvoltare Economică), ca reacție la neacordarea dreptului de funcționare a unui liceu romano-catolic din Târgu Mureș, înființat fără respectarea legislației în domeniu)..
    Sigur că eu nu sunt chiar atât de pesimistă ca autorul, adică nu-mi imaginez că în viitor Transilvania ar putea deveni o Troie maghiară, însă nici atât de optimistă pe cât eram atunci când ambele țări devenind membre ale UE păreau să ajungă la o reconciliere reală, pe model franco-german.

    • Adam commented on September 8, 2017 Reply

      Nu sunt jurist si nu cunosc situatia concreta a liceului despre care vorbiti mai mult decat ce s-a vehiculat in presa romanesca. Dorec sa va intreb totusi daca mai cunoasteti vre-o situatia in tara unde un consilier local sa fi primit condamnare cu executere pentru retrocedarea unei cladiri in scopul infiintarii unei scoli si o scoala care functiona sub egida (cheltuiala) bisericii sa fie desfiintata prin hotarare judecatoreasca. Repet nu sunt jurist dar aceste exeptii pe mine ma pun pe ganduri. Va rog sa va aduceti aminte de tonul pe care l-a folosit Basescu cu Dodon cand acesta a inchis o scoala elementar cu predare in limba romana.

      • Andrea Ghiţă commented on September 9, 2017 Reply

        Daca privim dpdv pur legal, infiintarea scolii nu a respectat legislatia in vigoare. Si eu sunt de parere ca se putea gasi alta modalitate decat condamnarea inspectorului scolar general, respectiv se putea (si se mai poate) gasi o solutie de provizorat in timpul caruia sa se reinceapa procedura de infiintare a scolii – de asta data cu toate formele legale, respectiv cu aprobarea Ministerului Invatamantului. In acest sens s-a ezprimat si premierul Romaniei, e drept dupa declaratiile venite din partea diplomatilor din Ungaria, Din pacate spiritele sunt foarte inflamate si aseara am auzit la un post TV discursuri si incitari anti-maghiare intolerabile. Sper sa se gaseasca o cale pentru reconciliere. Imaginea unor scolari care sunt dati afara din scoala lor e foarte trista si ingrijoratoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *