Dacă ai prea mult timp liber s-ar putea să te afli într-o situație la fel de periculoasă ca atunci când ai prea puțin timp liber.

Când n-ai suficient  timp să-ți pui în ordine gândurile ești în primejdie de a pereclita elemente importante din trepidanta viață pe care o duci, prin faptul că neglijezi judecata corectă, care să te conducă spre deciziile corecte. Viața ți-o ia înainte, și în loc ca tu să-ți controlezi existența, evenimentele îți îndreaptă pașii, individul  din tine ajungând să aibă un rol mai mult sau mai puțin pasiv.

Dar și dacă ai prea mult timp liber, tot nu-i bine:  gândurile îți joacă festa, purtându-te prin niște coclauri de care n-ai fi vrut să știi, și spre niște amănunte și episoade pe care de mult ai fi vrut să le uiți.

Așa stau lucrurile în aceste zile în care toată activitatea cotidiană, de rutină, e dată peste cap, în care proiectele sunt abandonate înainte măcar de a scoate capul din multiplele ciorne în diverse limbi (baliverne puse pe calculator cu speranța că vor plăcea cuiva), diapozitivele pregătite pentru conferințe ”ruginesc” în calculator, călătoriile sunt abandonate, întrunirile sunt, în cel mai bun caz, amânate, și mijloacele de informații nu fac altceva decât să mențină panica la un nivel cât de cât acceptabil, ca nu cumva să ți se facă lehamite de tot ce auzi, vezi și citești și să-ți iei lumea în cap.

Omul rămâne din ce mai mult cu el însuși și dacă în general în viața obișnuită reușești să menții conflictul dintre tu și tine la foc mic, ceea ce îți dă posibilitatea să faci abstracție de el (de conflict!), în aceste zile el capătă curaj și ridică capul.

Rezultatul? Amintiri care se amestecă cu idei, unele de-a dreptul năstrușnice, altele enervante și, mai ales, contradictorii.

Istoria familiei, evenimente la care ai luat parte, întâmplări cu prieteni și rude, episoade unele hilare, altele care-ți calcă pe nervi,  interpretate într-un fel sau în altul, toate se îngrămădesc să-și facă loc în gândurile tale, se bat între ele, oare care va reuși să-ți domine gândirea, și nu întotdeauna câștigătorul e cel pe care tu, dacă ți l-ai fi putut alege, l-ai fi plasat pe locul unu.

Și profesiunea își spune cuvântul, și trebuie să recunosc că la mine cei aproape 65 ani de când m-am logodit și apoi m-am însurat cu medicina, îmi oferă o mulțime de amintiri, unele fără nicio importanță, dar altele cu o conotație interesantă.

Să intrăm în amănunte….

Concepția pe care publicul larg și-a construit-o în legătură cu medicina și medicii de e multe ori eronată.

De exemplu, teoria după care medicul nu-și înțelege pacienții decât după ce el/ea însuși/însăși a fost bolnav/ă, în mod serios și cel puțin o dată.

Ei bine, cred că pentru mulți dintre colegii mei de breaslă afirmația de mai sus e total incorectă.

Și asta pentru simplul motiv ca noi, mai toți, am fost deja ”bolnavi” în cea mai mare parte a anilor noștri de studii, în special în timpul anilor clinici.

Pentru cine nu știe, noi ne ”imbolnăveam” aproape săptămânal, de diferite boli despre care învățam de la mentorii noștri și pe care le observam la pacienții din clinicile unde ne făceam stagiul.

Părăseam spitalul cu un diagnostic și ne întorceam a doua zi, după ce citeam în tratate, cu altul.

Aproape fără să ne dăm seama ”adoptam” simptome pe care le regăseam cu relativă ușurință în starea sănătății noastre.

Cancerul ocupa, de departe, locul întăi. Fiecare episod de constipație urmată de diaree era considerat ca un clar simptom de tumoră a intestinului gros. Orice urmă de sânge în salivă se alinia perfect  cu diagnosticul de cancer pulmonar. O durere surdă în epigastru (pentru cine nu știe-mai sunt și ignoranți pe lumea asta!!- epigastrul e zona abdominală imediat dedesubtul coastelor, la mijloc, deasupra ombilicului) te ducea imediat cu gândul la un cumplit cancer de pancreas, cel fără de tratament și fără de scăpare, și te obliga să te uiți în oglindă, coborându-ți pleoapa de jos ca să depistezi primele semne de icter.

Și așa mai departe.

Bineînțeles, leacul cel mai eficace era trecerea timpului. Nu numai pentru că simptomele dispăreau, ci și pentru că ele erau înlocuite de altele, unele mai grave decât celelalte, de exemplu apariția unei umflături sub maxilarul inferior (în imensa majoritate a cazurilor având ca explicație o infecție dentară), pentru noi o dovadă irefutabilă a maladiei Hodgkin  (un cancer al sistemului limfatic), pe vremea aceea incurabilă.

Din fericire, acele timpuri au rămas în urmă, și pentru cei mai mulți dintre noi ele nu și-au pus amprenta pe filozofia noastră de tămăduitori, de păzitori și îngrijitori ai sănătății altora.

Ne-am făcut datoria, fiecare pe măsura posibilităților sale,  am încercat –și deseori am și reușit – să ne înțelegem pacienții și să-i ajutăm, iar dacă soarta și genetica ne-au răsfățat suficient, am ajuns la o vârstă în care nimeni nu mai are nevoie de noi, pentru că în general (spun în general, întrucât sunt convins ca există multe excepții) noi – ăștia de la pensie – nu prea mai suntem la curent cu ce se întâmplă în specialitatea noastră, iar din amintiri nimeni nu poate trata și vindeca un pacient.

De fapt, greșesc. Greșesc pentru că mulți prieteni și cunoscuți (nemaivorbind de membrii familiei) nu încetează de a te contacta punându-ți întrebări de genul: îl cunoști e doctorul/profesorul cutare? Crezi ca e bun? Să mă duc la el/ea? Nimeni nu te (mai) întreabă ce crezi că trebuie făcut în acel caz special, pentru că nimeni nu mai are încredere în știința ta de carte.

Fenomenul e natural, e explicabil și (așa cum nu mă deranjează pe mine) n-ar trebui să deranjeze pe nimeni.

Cititorul care a parcurs, cu răbdare, aceste rânduri până aici, se poate întreba ce se mai poate adăoga la cele scrise. ”Ai scris de trecut, ai amintit și prezentul, și ce a mai rămas, că de viitor nu poate fi vorba, pentru că nu știi cât de lung și mare e acest viitor, pe care strămoșii tăi l-au numit timp împrumutat?”

Ei, uite că nu-i așa.

Pentru că istoria se repetă. Mulți nu sunt de acord cu această afirmație, și eu nu am de gând să-i combat.

Dar la mine istoria se repetă.

Poate nu știați, dar eu  sunt din nou ”bolnav”!

Poate nu săptămânal, dar cu toate acestea de ajuns de frecvent.

”Bolile” de care sufăr periodic formează un amalgam interesant, potrivit cu avansarea în vârstă. La cele de odinioară, amintite mai sus, se adaogă altele, nu mai puțin grave.

De exemplu un junghi în regiunea inimii (noi numim acea regiune hemitoracele stâng) te duce cu viteza fulgerului spre ideea că ți s-a astupat cel puțin o arteră coronară (a inimii) și că ești în prag de infarct. Până-ți vine în cap să iei o tabletă de antinevralgic și să asiști cu o satisfacție ieșită din comun la dispariția durerii, gândurile negre te copleșesc și singura întrebare pe care ți-o pui e de fapt dublă: cât mai ai de trăit și dacă la vârsta ta se mai găsește vreun coleg dispus să te investigheze și să te trateze.

Sau alta. Cum ar fi momentul când ajungi la concluzia că ultima tranșă de urină pe care ai eliberat-o e în cantitate mai mică decât te așteptai. În acel moment ți-e clar că diagnosticul e insuficiență renală,  și atunci te întrebi cine te mai conectează la aparatul de dializă la matusalemica ta vârstă?!

Un frison cu febră e o combinație fatală: nu e loc de îndoială, aici e vorba de septicemie, foarte probabil cu punct de plecare vezica urinară, din cauza retenției de urină provocată de o prostată prea mare (o poveste anodină la bărbați la această vârstă). Oricât ai încerca să te auto convingi că e vorba de o răceală banală (deși în această perioadă nicio răceală nu e banală, ba pe din contra, și nu știi ce e mai bine!), șansele de reușită sunt inexistente, și doar apariția guturaiului te întoarce pe calea cea bună.

Uite ultima angoasă. Te ridici de la masă și descoperi un ușor grad de amețeală, și parcă ai uitat de ce te-ai sculat, și încotro vroiai să te îndrepți. Mai e nevoie de a menționa faptul cum că diagnosticul e mai mult decât evident: ischemic transient attack, adică un scurt, trecător, episod de circulație sanguină deficitară spre creier, ceea ce indică fără drept de apel o obstrucție a unei artere carotide, aia care duce sângele la cap. Și imediat ești obligat să te întrebi: carotida sângă sau dreaptă (pentru neștiutori, asta are importanță)?!

Vor fi mulți care vor susține că ideea de bază a acestor rânduri e în mod voit eronată.

Ce legătură au cele de mai sus cu modul nostru de existență în aceste zile în care matematica devine știința de bază, căci numărăm pacienții, ventilații mecanici, decesele, și comparăm numerele de azi cu cele de ieri și alaltăieri și cu cele din alte țări? Mi se va spune că toate aceste gânduri amintite aici fac de fapt parte din ”patrimoniul” vârstei, și ele se nasc și dospesc pe fondul ideii că nu mai ai mult și……

Critica aceasta are un nucleu de adevăr, dar adevărul acesta e doar parțial.

Pentru că altminteri cum îți explici că numai în urmă cu câteva săptămâni nici nu-ți trecea prin cap , și nici nu aveai timp, să te vaieți și să enumeri diagnosticele cu care crezi că te-ai pricopsit și să vezi totul în negru?

Eu rămân la teoria mea.

În ochii mei molima, al cărui nume nici nu vreau să-l amintesc aici, e vinovată de tot: de izolarea obligatorie, de cataclismul economic, de încetarea vieții sociale, de ruperea de familie, dar și de ușurința cu care gândurile de mai sus îți ocupă mintea și nu te lasă să trăiești liniștit.

Te scoli dimineața și te întrebi pentru ce, și imediat îți dai răspunsul cuvenit: obligativitatea de a urmări evoluția acelor simptome decelate ieri sau alaltăieri, că ce Dumnezeu, ești medic, și măcar cu atâta să-ți fi rămas din meseria care ai practicat-o zeci de ani de zile! Scoală-te, fă-ți cafeaua (dacă mai ai voie să consumi așa ceva) și începe să te autoconsulți.

Pentru că oricum, indiferent la ce concluzie ajungi, totul e clar: ești bolnav, bolnav serios, și asta până la proba contrarie, care speri din toată inima (sau din puținul de mușchi al inimii care ți-a mai rămas viabil) să vină cât mai repede și să lase loc unor gânduri mai vesele.

Și-ți spui, în sinea ta, cât de mult adevăr se găsește în celebra expresie din Biblie: ferice cei săraci cu duhul!

Și totuși omul nu poate continua să trăiască fără a avea speranțe. Speranța n-a murit nicăieri și aproape niciodată, iar poporul căruia îi aparțin a dovedit în nenumărate ocazii tragice că ultimul lucru care i-a dispărut a fost speranța.

Deci eu, și cu mine noi toți, sperăm.

Sperăm să vorbim despre aceste zile grele la timpul trecut.

Dar mai ales ne dorim (și bine înțeles sperăm) să ajungem ziua în care să putem povesti strănepoților (că, de, nepoții noștri trăiesc cu noi toată tărășenia) cum că odinioară a apărut o  boală  care a înfricoșat tot mapamondul, dar care ne-a lăsat în viață, și asta cu un singur scop: să povestim ce-a fost.

Gabriel Ben Meron