Tata povestea că am pornit ca stângace, dar a reuşit să modifice din timp această tendinţă, aşa că am devenit dreptace. Eu cred că mai degrabă am două mâini stângi ceea ce, probabil, m-a îndepărtat, printre altele, şi de la preocuparea de a-mi face singură frizurile. La început purtam cozi pe care mi le împleteau mama şi bunica (ba chiar şi tata, uneori). Îmi plăceau codiţele legate cu funde mari, colorate, însă preţul pipărat pentru acest lux era descâlcitul care urma spălatului săptămânal pe cap, chiar şi atunci când în apa de limpezire se punea o lingură de oţet.

În clasa a III-a primară mama (care nici ea nu era pricepută în frizuri) a decis că a venit vremea să mă tund. Atunci am fost pentru prima oară la coafor, la salonul Lux din centrul Clujului, vizavi de intrarea în Biserica Sf. Mihail. Am fost fascinată de oglinzile aşezate faţă în faţă care creau o succesiune infinită de reflexii ale clientelor şi coafezelor care le tundeau şi pieptănau mânuind cu îndemânare instrumentele strălucitoare. Priveam curioasă chiuveta de alamă unde era spălat părul clientelor şi căştile imense şi gălăgioase sub care stăteau smirnă femeile cu părul pus pe bigudiuri. Pe vremea aceea încă nu apăruse soluţia de permanent la rece (cel puţin, la Cluj) şi doamnele sufereau cu stoicism greutatea pieselor de fier fierbinţi pentru a obţine frizura creaţă aflată la mare căutare.

Am fost şi eu aşezată pe scaunul (înălţat cu două perini) din faţa chiuvetei de alamă, am fost săpunită zdravăn şi apoi clătită cu duşul, infiorându-mă sub şuvoaiele de apă de parcă o sumedenie de furnici ar fi alergat pe scăfârlia mea. Apoi doamna Olga, coafeza mamei, şi-a înfipt foarfeca în codiţele mele şi harşt, m-am trezit cu părul tuns. M-a uscat sub cască (nici foehn nu exista pe atunci) şi m-am trezit cu o frizură scurtă şi veselă. Amintirea codiţelor a rămas doar în vremelnicul gest reflex de a încerca să mi le scot de sub gulerul rochiţei sau pulovărului. De atunci am început să merg regulat la coafor la tuns şi, mai târziu, la coafat. În liceu am mai avut o tentativă să-mi las păr lung până la umeri ca să-mi fac coadă de cal şi apoi coc împletit (foarte la modă pentru că te maturiza cu câţiva ani). Apoi am optat pentru coafura scurtă (tunsură Sasson cu foarfeca) uscată cu foehnul.

Mama avea părul castaniu şi nu s-a vopsit niciodată (până la 81 de ani, pentru că a încărunţit foarte puţin). Doamnele din preajma mea aveau părul natural sau erau cărunte (bunica Erzsi spunea că unei femei serioase îi stă bine cu părul natural chiar dacă e alb şi numai parvenitele  sau femeile uşuratice îşi vopsesc părul blond sau se dau cu Zauberton, un nuanţator roşcat, adus din RDG). La coafor observasem destul de multe doamne date cu vopsea pe cap, ceea ce dovedea că Clujul nu ducea lipsă de „parvenite şi uşuratice”…Oricum nu eram destul de experimentată să recunosc părul vopsit (uscat şi coafat) atunci când întâlneam o doamnă. Şi nici vopsitul părului nu m-a preocupat defel până în vara clasei a V-a, când în viaţa mea a intrat Iolanda.

Într-o zi, ieşind la joacă, le-am văzut pe fetiţele din vecini, ţopăind şi ţipând: „A venit Iolanda, a venit Iolanda!”, ceea ce m-a umplut de gelozie… Mutată de curând, abia reuşisem să mă încadrez în societatea deja formată anterior din copiii celor câteva blocuri de pe malul Someşului, să-mi fac prietene, şi iată că ele mă ignorau din cauza Iolandei care sosise la bunici, tocmai de la Bucureşti.

Nu ştiu prin ce minune, ne-am căzut cu tronc reciproc, astfel încât în câteva zile am devenit de nedespărţit. Iolanda era o fetiţă brunetă cu o mutrişoară zâmbitoare.

Bunicii Iolandei se mutaseră la Cluj, de la Bucureşti. Bunicul – originar din Basarabia – era profesor universitar la Agronomie, savant recunoscut în domeniul viticulturii şi vinificaţiei. Bunica – o doamnă arătoasă, brunetă, de vreo 55-60 de ani, care purta costume englezeşti şi era coafată impecabil – avea  vagi origini greceşti. Ne prepara specialităţi nemaiîntâlnite prin Ardeal (precum tocăniţa de melci), fierbea cafea turcească la ibric, ne servea câte o ceşcuţă şi apoi…ne ghicea în zaţul de la cafea! Prin nu ştiu ce minune bunica Iolandei nimerea la fix ceea ce ne-am fi dorit noi să ne ghicească în cafea.

Petrecând destul de mult timp în casa primitoare a bunicilor Iolandei, mă simţeam îndatorată şi dornică să fiu de folos, pe cât posibil. Momentul prielnic a sosit într-o după amiază când bunica Iolandei ne-a chemat la ea în cameră (unde ardea mereu o candelă la icoana Maicii Domnului) şi ne-a spus – foarte serios – că suntem fetiţe mari şi are încredere că nu o vom lăsa de izbelişte. Ce se întâmplase? Coaforul particular din apropiere (o raritate pentru acele timpuri când foarte puţini coafori aveau autorizaţie de practică particulară), un anume Matlák, plecase în concediu în Ungaria fără s-o anunţe, tocmai acum când era scadent să se vopsească pe cap… (Nici nu-mi trecuse prin cap că bunica Iolandei ar fi fost vopsită pe păr). Şi cum nu putea umbla aşa nevopsită, ne-a rugat să facem noi două operaţiunea care, după spusele ei, era simplă ca bună ziua şi ne-a asigurat că avea deplină încredere în priceperea noastră. Noi tăceam mâlc. Cine ar fi îndrăznit s-o refuze?! Ne-am dus tustrele în bucătărie (în baie nu am fi încăput toate) unde bunica Iolandei pregătise cele necesare, mai exact un plic în care era praf de vopsea neagră şi un bol micuţ cu apă. Le-a amestecat bine, ne-a dat un pieptene des, nişte beţe de chibrit cu vată pe ele şi ne-a dat indicaţii. Una dintre noi urma să despartă şuviţele cu pieptenele, iar cealaltă să ungă rădăcina firelor de păr cu vopsea până când acoperea tot capul. Apoi şi-a luat un halat vechi şi s-a aşezat pe un scaun. Teoria ca teoria, dar practica ne-a dat gata. Ne-am dat toată silinţa să respectăm instrucţiunile, numai că părul bunicii s-a dovedit prea des, iar şuviţele stăteau de-a valma. Ne-am schimbat de câteva ori rolurile între noi şi am reuşit să ne vopsim din vârful degetelor, până pe vârful nasului, ba şi halatul bunicii (mai ales la ceafă) şi tot nu isprăveam cu vopsitul părului ei. A răbdat ea cât a răbdat, după care ne-a luat „instrumentele” şi a terminat operaţiunea, bombănind că Matlák era de vină…Peste vreo două săptămâni acelaşi Matlák, revenit din concediu, avea să dreagă dezastrul produs de mine şi de Iolanda (sau viceversa).

După această primă experienţă „traumatizantă” (unde mai pui că vopseaua de păr ieşea foarte greu de pe pielea noastră) mi-a pierit cheful de vopsit părul într-atât încât după ani şi ani, când au început să-mi apară primele fire albe, m-am lăsat foarte greu convinsă să mă vopsesc pe cap (probabil că era şi o reminiscenţă a educaţiei bunicii mele, adoptate, Erzsi. Trebuie totuşi să mărturiesesc aici – pentru prima oară – că am avut la viaţa mea fantezii de „parvenită şi uşuratică”, de pildă să mă fac blondă platinată… ca femeile fatale…Dar nu am avut curajul. ).

Totuşi, de o vreme încoace, îmi vopsesc părul, la coafor. Îmi place micul salon de coafură din cartier, unde doamna Bianca îmi vopseşte părul cu pricepere şi cu produse de cea mai bună calitate, care-mi garantează o nuanţă foarte apropiată de părul meu natural. Iar eu – aşteptând ca vopseaua să-şi facă efectul – citesc reviste pentru…femei, cu reţete, modă şi bârfe despre vedete, subiecte pe care cu siguranţă nu le-aş consuma dacă nu m-aş duce la coafor. Trebuie să recunosc că preocupată de lectură sau adâncită în gândurile mele, niciodată nu am fost atentă la procesul tehnologic al vopsirii părului care e treaba profesionistei şi nu a clientei, nu-i aşa?

Numai că în memorabila primăvară a leatului 2020, în plină campanie anti COVID19, când s-a dat decizia de închidere temporară a tuturor saloanelor de coafură, m-am trezit şi eu în situaţia bunicii Iolandei, atunci când coaforul Matlák plecase în concediu în Ungaria…Părul meu, fără a-i păsa de starea de urgenţă, continua să crească nestingherit, scoţând la iveală firele albe, iar eu nu dispuneam nici de vopseaua profesională (să zicem că puteam achiziţiona una de…amatori) şi nici de profesionista care să mă vopsească pe cap. Am sunat-o la telefon pe doamna Bianca şi i-am cerut  o consultaţie. Foarte amabilă, a zis că-mi aduce vopseaua şi îmi dă şi câteva sfaturi practice ca să mă vopsesc singură. Ne-am şi întâlnit la ora fixată, pe stradă, ambele mascate şi înmânuşate. Păstrând „distanţa socială” mi-a întins preţiosul tub cu vopsea profesională, nuanţa potrivită, cu doza de decolorant aferentă, mănuşile, pensula şi chiar pelerina de protecţie, toate însoţite de instrucţiuni simple şi clare. De-acum totul depindea de mine…Dar având experienţa „traumatizantă” din copilărie nu mă îndemnam să mă apuc de treabă, mai ales că între timp mi-am amintit că fiul meu – profesor de muzică şi doctor în muzicologie – îşi exprimase cândva şi alte două opţiuni profesionale: clopotar şi…hairstylist. Venise vremea să-şi probeze aptitudinile pentru cea de a doua. Şi, ca într-un remake (având de-acum şi eu vârsta bunicii Iolandei) am amestecat vopseaua cu diluantul, mi-am pus pelerina de protecţie şi m-am lăsat pe mâna d-lui profesor… A bodogănit el că părul meu e cam rebel, că şuviţele stau de-a valma, dar în final, cu îndemânare şi cu…norocul începătorului (plus atitudinea mea mai degrabă de …pacient decât de client) au dat un rezultat satisfăcător. Problema următoare era tunsul, la care proaspătul meu hairstylist şi-a declinat competenţa. Noroc că soţul meu (care are două mâini drepte) mi-a făcut o freză drăguţă, din foarfecă, în stilul „paj”. Ambii s-au achitat cu brio de sarcina de a-mi crea un „look” acceptabil pentru interviurile pe… Zoom, necesare emisiunii care acum se produce online… Până când trece pandemia.

Andrea Ghiţă